.

marți, 25 mai 2010

Jucării

Pentru că jucăriile fac parte din copilărie, şi copilăria e parte din mine, azi voi scrie aşa:

Prima jucărie pe care mi-o amintesc, de care am fost strâns legată şi pe care am iubit-o şi preţuit-o timp de vreo 10 ani, a fost o păpuşă roşie, cu cap ţuguiat, moale, doar cu faţa de cauciuc, pe care o chema sugestiv Buţulache. Am târâit-o prin casă în perioada când eram doar puţin mai mare decât ea; am dormit cu ea, am bălit pe ea, am ros-o, i-am făcut injecţii, am învăţat-o să numere şi să citească. Ce mai! Era jucăria perfectă.
Locul doi a fost ocupat de Ursu, un urs de catifea cenuşie, căruia îi lipsea un ochi şi care şi-a făcut ucenicia mai întâi pe la frate-miu. Ursu avea respectabila vârstă de 15 ani când l-am cunoscut eu, şi-a mai trăit încă vreo 15 după.

Evident că aveam şi alte jucării. Multe, multe tare de tot. Dar, ca orice Vărsător care se respectă, am avut atât simţul proprietăţii cât şi al ordinii bine trasat. Restul păpuşilor stăteau cuminţi pe şifonier, în aşa fel încât să se vadă câte sunt, să facă cu ochiul oricăror alţi copii care ar fi venit în vizită, dar să nu se mişte de acolo. Să supravegheze regatul, fără să se amestece cu supuşii.

Şmecher tare de tot era un tanc teleghidat, cu care lăsam urme pe covor, spre adânca disperare a bunică-mii. Plus că tancul era însoţit de soldăţei de plastic şi maşinuţe, care aveau nevoie de garaje şi de cazemate. Clar sub măsuţa de cafea era cartierul general, cuburile devenea ziduri şi clădiri, în sufragerie era război, apocalipsă, dezastru. Latura de strateg din mine se dezvolta încet dar sigur.

Nu mi-a plăcut niciodată să împart jucăriile; mai ales dacă erau ale mele. Nu, în nici un caz vreun copil care venea în vizită nu trebuia să-mi deranjeze ordinea şi liniştea interioară. Nu de alta, dar nu-i invitam eu. Nu-mi făcea nici cea mai mică plăcere să-mi fie invadat spaţiul personal. Mă simţeam la propriu violată când venea câte unul şi emitea pretenţii gen "asta e jucăria mea, şi o să o iau acasă la mine". Pfoai, tragedie maximă, pentru că de fiecare chestie în parte mă lega ceva, fiecare avea povestea ei, locul ei, încărcătura ei de amintiri. Unei păpuşi i-am dat găuri pentru cercei; pe o alta am îmbrăcat-o cu salopeta mea preferată, pe care n-am mai recuperat-o, pentru că-i stătea atât de bine! Tancul era sacru; cuburi, pluşuri, soldăţei, toate crescuseră o dată cu mine. Ideea că altcineva ar putea profita de pe urma lor, mi se părea cu atât mai nedreaptă cu cât niciodată când am fost în vizită la cineva nu m-am băgat în jucăriile lor. Dacă mi se dădea ceva cu care să mă joc, de bine; dacă nu, la fel de bine. Respectul pe care îl acordam proprietăţii altuia, îl voiam aplicat şi asupra proprietăţii mele.

Din categoria jucării inviolabile, făceau parte şi 3 căţei: unul mare, negru cu cafeniu, care stătea pe coadă; al doilea, alb, poofos, întins pe burtă; finalmente, al treilea, un căţel simpatic, cu şapcă şi hăinuţă. Am suferit teribil când, pus la uscat în cuptor, şi-a prăjit hăinuţa. Nu vă imaginaţi că l-am aruncat! Nu, aşa ceva nu se practica în regatul meu. A fost decorat pentru curaj în luptă şi a înaintat în grad, tocmai pentru că a fost rănit şi a suferit cu demnitate tot ceea ce i s-a întâmplat.

Când au apărut posturile străine, după revoluţie, eram fascinată de-a dreptul de poneii ăia, cu păr natural, pe care îi puteai pieptăna după bunul tău plac şi de căsuţele pentru păpuşi, cu camere separate, personaje, mobilier. Frate, erau şmechere tare de tot! Mi se scurgeau ochii pe ecran când erau reclamele şi mă ofticam teribil că-n magazine nu vedeai aşa ceva.

Drept urmare, când le-am văzut live, mulţi, mulţi ani după, am rămas hipnotizată lângă ele. Evident că nu avea nici un rost să-mi cumpăr dar, de fiecare dată când ajung lângă ele, le studiez cu atenţie şi mă gândesc ce tare ar fi fost să existe când eram eu mică minunăţii din alea.

Ca să nu mă mai lungesc, pentru că despre jucării, atacuri de panică şi posesivitate pot vorbi ore-n şir, pot spune că încă mai am vreo 10 pluşuri, care mi-au rămas fidele, care periodic sunt spălate pentru că, de, se prăfuiesc, şi la care n-aş renunţa decât în condiţii extreme, gen vine potopul, trebuie să mă refugiez în grabă pe o plută, şi nu e loc decât pentru pisici. Atunci da, s-ar putea să fiu nevoită să le las în urmă. Altminteri, mai greu.

6 comentarii:

  1. Hahaha, ești atât de Vărsătoare :)) Toate prietenele mele Vărsător mi-au povestit exact aceeași poveste :D Eu Berbeacă n-aveam nicio treabă, smotoceam tot ce prindeam, am avut 2 păpuși mari și late (una primea injecții, pe cealaltă am pieptănat-o până a rămas cheală), dar băgam la greu Lego și mașinuțe și soldăței cu frate-meu. Asta până pe la 6-7 ani când am început sp ies afară la joacă (fotbal, leapșa, alergătură) și nu m-au mai interesat jucăriile. Mai multe plușuri am primit adolescentă și ceva mai mare, anul trecut le-am dus la o casă de copii :) Dar am avut o obsesie, recunosc. Nașa mea avea o vitrină cu păpuși de colecție, de prin lume. SUPERBE!!! Față de porțelan, haine cu detalii, nebunie. Și niciodată nu mă lăsa să mă joc cu ele. Acum câțiva ani, ditamai capra de 27 de ani, i-am mărturisit drama mea. Și s-a emoționat așa de tare și i-a părut așa de rău, că mi-a zis să mi-o aleg pe care o vreau eu. Ghici pe care am luat-o? :D Pe cea mai mare! :))) Și pe aia nu am dat-o :)

    RăspundețiȘtergere
  2. se intalneste munte cu munte, te citesc de vreo 2 luni, esti provocatorul in varianta feminina? provo...

    RăspundețiȘtergere
  3. Chiar daca iubim amandoi pisicile, chiar daca am fost odata acolo si esti undeva departe, nu am sa te opresc niciodata pe strada, poate din frica , ca am avut doar conversatii de socializare... totusi cum poti iubi jucariile, si copiii, nicicum? Inca mai vorbesc , cu TEO, CU CEI DIN TRANZIT, INCA, te citesc dintr-un copac al vietii... doar de bine..

    RăspundețiȘtergere
  4. @GABRIEL - pai, n-am o explicatie "ca la carte"; doar ca nu-mi plac:-??

    ma bucur ca inca ma mai citesc persoane care ma stiu cat de cat:P asta e un semn ca nu sunt chiar atat de departe:)

    RăspundețiȘtergere
  5. @LiaLia - recunosc, Varsator pana la capat;))
    nu stiu cum ai reusit sa te desparti de plusuri; eu ma gandesc ca, daca le dau, o sa se simta parasite fara mine. da, stiu, e ciudat, dar e tot in completarea zodiei:P

    RăspundețiȘtergere
  6. Aaaa...Adică așa gândește un vărsător?... Wow... Ce chestie. Seamănă atât de bine cu un anumit berbec, pe care-l cunosc f bine... :D

    RăspundețiȘtergere

Related Posts with Thumbnails
 

Blue Jasmine Template by Totul despre Blogger