.

marți, 3 august 2010

Santa "socks"!

Încă mai am vreo două scrisori către Moş Crăciun, păstrate cu sfinţenie de maică-mea, scrisori în care-mi dădeam cu părerea despre ce credeam eu că ar trebui să-mi aducă în anul respectiv, ţinând cont mai ales de faptul că am fost extrem de cuminte, n-am supărat pe nimeni mai mult decât trebuia şi nu, n-am fost eu aia de-a închis-o pe bunica în balcon şi-apoi s-a refugiat în dormitor, lăsând-o să facă 13-14 acolo, până a venit mama şi i-a dat drumul. Şi nu, în nici un caz n-am săpat eu pământul din glastră, de la flori, în aşa hal încât de jur împrejur mai puteai planta vreo doi copăcei, şi nici n-a fost cotul meu ăl de-a dat vaza maică-mii jos de s-a făcut ţăndări în contact cu parchetul, şi nici nu i-am făcut fărâmiţe fardul din trusă pentru că am vrut să văd dacă are culori mai frumoase decât acuarelele mele. Şi da, erau mai frumoase, că erau sidefate, şi pe cartea de colorat se vedeau mai şmecher decât acuarelele, şi decât creioanele de colorat de ceară, aduse de pe undeva, de la ruşi. Dar nuuu, în nici un caz n-am fost eu aia...

Ei, şi-i ceream eu lui Moş Crăciun, care pe atunci se chema Moş Gerilă, mai multe chestii, denumite generic "jocuri şi jucării", pe lângă lista pe care mi-o sugera bunică-mea, din vârful buzelor, care conţinea strategic şosete şi bluziţe. Şi nu puteam s-o refuz, trebuia să scriu şi ce zicea ea, pentru că Moşul clar ar fi văzut dacă n-aş fi ascultat-o, dar speram mereu ca şosetele să i le aducă ei, pentru că vedeam cu câtă ardoare şi le doreşte. Şi eram în stare să-i dau dintre şosetele mele, numai să-mi lase intactă lista mea de dulciuri şi jucării. Îmi făceam planuri, şi speram ca Moşul să încurce mărimea la şosete, sau să se prindă el, că e deştept şi intuitiv că, de fapt, bunică-mea îşi doreşte teribil ceva şi pentru ea, dar îi e ruşine să spună, aşa că mă pune pe mine să cer în locul ei. Scriam scrisoare după scrisoare, până ajungeam la versiunea finală, care să fie şi estetică, şi plină de dorinţe subtile, să nu fie o listă prea mare, să nu zică Moşu' că-s nehalită, dar nici prea subţire, să creadă că mă mulţumesc cu puţin.

O dată terminată lista, i-o pasam poştaşului şef, care putea fi mama sau tata, în funcţie de cine-mi era mai în graţii în momentul respectiv, şi aşteptam. Aşteptam Crăciunul, pentru că trebuia să vină lista cu cadouri, şi era cam acelaşi sentiment pe care îl ai acum, când comanzi ceva şi aştepţi să vină coletul, iar printre lucrurile comandate ştii sigur că sunt şi produse care s-ar putea să nu vină, şi stai cu inima strânsă, pentru că n-ai de unde şti care va ajunge şi care nu.

Şi aveam aşteptări colorate, de genul celor pe care le vedeai în desenele animate de Crăciun, cu cadouri cu fundiţă, şi care conţineau tot felul de minunăţii, de la căluţ rotativ până la tamburină. Normal că lista era încurcată de fiecare dată. Da, veneau vreo două jucării, de care mă bucuram teribil, dar restul? Restul de jocuri şi jucării? Se transformau subit în şosete - care nu erau pe mărimea bunică-mii care şi le dorise atât de mult, ci special create pentru piciorul meu -, caiete, stilou, pijamale, chestii care, la 5 ani, mi se păreau total inutile.

Frate, deci era teroare. Toate cadourile primite trebuiau să conţină ba un pulover, ba o flanea, ba un pantalon, eventual ghetuţe, şi pe mine mă lăsau rece. Adică, da, erau ok, dar unde e maşina teleghidată? Unde sunt jucăriile de pluş? Unde e muzicuţa pe care mi-o doream şi n-am avut-o niciodată? Da, recunosc cu lăbuţa pe inimă, că ştiau ai mei ce ştiau de nu mi-au luat muzicuţă; nu de alta, dar riscau nişte timpane traumatizate, pentru că aş fi suflat în ea până m-aş fi înverzit şi, tot cu lăbuţa pe inimă, mărturisesc că n-aveam nici cele mai mici veleităţi muzicale. Dar, oricum, măcar un fluier şi tot putea să-mi aducă...

Nici acum nu pricep ce era cu ai mei şi cadourile. De fapt, cu toţi părinţii din perioada aia. Pentru că, după Crăciunul cu şosete, venea, inevitabil, ziua mea. Şi aveam invitaţi, nu glumă. Bănuiesc eu acum că era, pe lângă plăcerea de a-i oferi plodului - adică mie - câteva ore de zgenguială asistată cu alţi 10-12 plozi, şi plăcerea de a împărţi cafele şi pahare de vorbă cu părinţii invitaţilor mei. Pentru că ziua mea era, ca orice alt eveniment care se solda cu musafiri, împărţită în două zone: zona cu plozi, întinsă pe vreo două camere plus hol, plus debaraua care se transforma în cea mai megaşmecheră cazemată ever, başca megaascunzătoare în caz de ne pocnea să jucăm ascunselea, şi zona cu adulţi, în care se trăgea cafea după cafea, după lichior şi cocktail şi ţigară, şi dă-i cu vorbă, dă-i cu râs, de ajungeam noi să adormin claie peste grămadă, unul peste celălalt, şi ei tot nu se dădeau duşi, şi nu le venea să abandoneze zona de şuetă pentru a se duce acasă.

Revenind la cadouri. Ar fi fost o chestie dacă, de ziua mea, cadourile ar fi fost alese de către invitaţii mei, adică cei de aceeaşi medie de vârstă ca şi mine. Sunt sigură că aş fi primit jocuri şi jucării, cât mai faine cu putinţă. Dar nu, cadourile erau alese de către părinţi, pe care îi suspectez că erau în cârdăşie cu Moş Crăciun. Cum altfel se explică faptul că primeam tot pulovere şi pijamale? Încercam să-i înţeleg, spunându-mi că, probabil, îşi doreau foarte mult pulovere când erau mici, şi n-au avut, pentru că erau săraci, sau mulţi fraţi, sau pur şi simplu nu existau pulovere pe vremea lor. Dar, pe bune acum, înţeleg, pulover un an, pulover în anul următor, dar câte pulovere poate un om să-şi dorească?

Şi, ghici ce. Dacă mai veneau pur şi simplu în vizită, sau dacă se întorcea vreunul de peste mări şi ţări, şi venea cu câte un cadou, tot cu pulover venea. Sau şosete. Mai colorate, mai flauşate, mai cu desene şi imprimeuri, dar şosete! Ajunsesem să nu-mi mai doresc cadouri, de teamă că mi-aş putea înmulţi colecţia de haine. Preferam o bomboană. Una singură, eventual pe băţ, ca să fie şmecheră, decât eternele, veşnicele, multpreafolositele şi multpreaadoratele şosete, pulovere, flanele.

Traumă totală. Inutil să spun că n-am mai purtat un pulover de ani buni. Şi nici nu ştiu dacă voi mai purta vreodată. Cât despre şosete, norocul lor că n-am cu ce le înlocui. Altminteri, ar fi fost demult deportate cât mai departe, undeva prin Siberia sau Alaska. Iar când vine vorba de cadouri, încă mai simt fiorul acela când îmi dă mama câte un cadou. Slavă domnului că s-a dezvăţat de sus-numitele obiecte de tortură. Acum s-a reprofilat pe cosmetice sau bluziţe cu imprimeuri haioase, ceea ce nu mă deranjează, pentru că am o colecţie întreagă, din proprie iniţiativă.

Şi, că tot veni vorba, care erau leit-cadourile de prin copilăria voastră? Eraţi traumatizaţi de ceva anume, sau am fost singura victimă făcută de şosete? Nu ştiu de ce, dar mă cam îndoiesc...

36 comentarii:

  1. eu as prefera sosete dragute, colorate decat PIJAMALE. cate pijamale poate purta un om?

    RăspundețiȘtergere
  2. nu prea stiu eu ce-s alea...dar no..... liste nu am facut niciodata.... dar tot chestii de genul imi aducea mos cracila,,, imbracaminte si chestii pt scoala :))

    RăspundețiȘtergere
  3. care e diferenţa între: un pulover, o bluză şi o flanea? :-/
    eu asta n-am înţeles NICIODATĂ... diferenţa, dom'le, D I F E R E N Ţ A . :))
    :))

    CU DRAG,
    .

    RăspundețiȘtergere
  4. tata dintotdeauna a fost un tip extrem de practic, copii lui fiind OBLIGATI sa aleaga ei insisi tot ce le era destinat lor, ca sa fie mai clar, tin minte perfect, in ajunul implinirii a cinci anishori,tata nu reusise sa-shi faca timp pt mine, a venit seara acasa, nici nu a oprit motorul, m-a luat, l-a cautat pe "nea Tonel de la librarie", mai intai acasa, apoi la indicatiile sotiei acestuia la un restaurant, a deschis saracu' om magazinu' sa-shi aleaga copilu' cadoul de ziua lui...si tot atunci ai mei au incercat faza cu petrecerea la care sa vina si copii prietenilor, asa cum se intampla la fratii mei mai mari, dupa, au regretat profund, dupa ce am rezistat stoic mai mult de 3 ore, inghetzat ca o stana la piatra, privind oripilat la nebunia aia din jurul meu, m-am dus la tata care se firitisea impreuna cu ceilalti parinti, shi i-am spus la ureche sa-i dea afara pe "invitatii mei"... la shase ani, am fost obligat sa-mi aleg ceasul... iti dai seama ca dupa m-am tavalit in chinuri... eram sigur ca nu luasem cel mai frumos si mai bun ceas...:))) la cateva luni cand mi-am ales aparatul de fotografiat a fost mai simplu, nu aveau decat smena:))) deci nici sistemul asta nu-i perfect...:))

    RăspundețiȘtergere
  5. Eu am fost traumatizata de sosetele bleumarin!!! Imi placea mult sa ies la joaca incaltata cu sandale si sosete albe - cu danteluta, canafiori, smotocei, Tweety, inimioare...ciresele...dar albi sa fie, ca de domnisoara. Bineinteles ca le murdaream in 2 timpi si 3 miscari, dar nu era problema, ca ma duceam in casa si ma schimbam - cu alte sosete albe, desigur. 3-4 perechi pe zi... Pana cand bunica a capiat saraca de atata spalat sosete, si i-a spus mamei sa schimbe culoarea. Si mi-a luat mama sosete BLEUMARIN!!! O tin minte si acum cand mi-a venit cu ele - 2 zile am plans, n-am vorbit cu ea si n-am mai iesit din casa. Era cald, soarele pe cer, copiii ma imbiau la joaca, dar eu imi jurasem in barba sa nu ies in veci din casa cu sosete bleumarin, de baieti. Pe urma m-am reprofilat - umblam cu picioarele goale in sosete - preferam sa fiu o domnisoara dezmatata decat o baietoaica.

    Si apoi ani de-a randul am fost traumatizata de sosete in toate culorile - primite de la matusi, bunici, vecine... mama nu s-a mai riscat, ca i-am promis ca o reneg. Si cu ocazia fiecarei sarbatori primeam sosete - albastre, verzi, bleumarin, visinii, kaki, indigo - eu nu le purtam nici batuta, dar oamenii perseverau...

    Oare de ce ne chinuiau oamenii cu sosete?

    Mai primeam si pulovere, dar alea imi placeau :) Eu mereu ii ceream Mosului o masina teleghidata, dar n-a vrut sa mi-o aduca niciodata. Dar mi-a adus intr-un an un tractoras si am fost mega-incantata de el :)

    RăspundețiȘtergere
  6. acum nu stiu daca dorinta de racoare te-a dus cu gandul la Mos Gerila, adica Craciun, dar cert este ca povestea cu articolele de imbracaminte e universal valabila pentru toata lumea. eu primeam pantaloni. aveam asa de multi incat intr-o zi am dat unui copil o pereche de pantaloni la schimb pe un avion de fier. daca eu vroiam jucarii ce poti sa fac:P
    o seara minunata.

    RăspundețiȘtergere
  7. Cred că mi-au întins toți nervii... lucrurile care nu îmi plăceau mie, însă le plăceau celor care mi le dăruiau. În speță, tot haine. Că tot avea cineva nu stiu ce coleg/prieten, care le vindea în rate. Nu orice fel de haine... ci alea cu briz-brizuri. Tot felul de modele și forme, cărora nu le înțelegeam rostul. Cât despre ciorapi... giiizăsss... am rămas cu sechele... ciorapi albi. Daa... ciorapii albi m-au disperat, doar prin simplul fapt că erau albi, și nu negri, sau nuante foarte închise de albastru. Hai, bine, cand făceam antrenamente, ăia albi mai cădeau cum cădeau. Își îndeplineau rolul de "ceva" între laba piciorului, și încălțăminte.Oricum... dacă la antrenamente arătai prea bine, însemna că frecai menta :)). În concluzie... trebuia să te întorci plin de praf&transpirat. Singurul lucru bun la ciorapii albi... era că îți spuneau cât de mult ai tras de tine :P
    Însă în restul situațiilor... îîhhh. NO white socks. Acum sunt fericitul deținător al unui număr bunicel de șosete, bineînțeles... închise la culoare.
    Cel mai bine...fără cadouri. Cele mai frumoase mi le fac singur, de regulă.

    RăspundețiȘtergere
  8. Si acum astept Craciunul cu mare drag in fiecare an. Nu mai pot cu sosetele, cu bluzitele si cu ghiozdanele. Si eu imi doream altceva in locul lor. Acum pot sa fiu Mos Craciun-ul meu...

    Imi aduc aminte si acum ca intr-un an am primit de la un unchi o pereche de manusi verzi. Nu suportam manusile, dar acum manutele mele sensibile le adora. Nu pe alea verzi numai cu un deget... :))

    RăspundețiȘtergere
  9. @Alina - nici n-ai idee:)) una de craciun, una de mos nicolae, una cu ocazia aniversarii, inca una de ziua copilului, una de ziua onomastica, inmultit totul cu cati ani ai in momentul in care faci socoteala:))

    norocul meu ca imi plac pijamalele de mor; am ajuns la concluzia asta insa la mult timp dupa ce n-am mai crezut in mos craciun:(

    RăspundețiȘtergere
  10. @Black Angel - cred ca parintii nostri erau practici: de ce sa cumpere si chestii pt scoala, si cadou, cand pot transforma chestiile pt scoala in cadou?:-??

    RăspundețiȘtergere
  11. @iculici - puloverul e o bluza impletita; bluza nu e pulover pt simplu fapt ca nu e din lana, si e mai subtire; flaneaua e din flanel, deci nu poate fi nici bluza, nici pulover:))

    asta doar daca nu te-am incurcat mai tare;))

    RăspundețiȘtergere
  12. @deus_pax - daps, clar n-ar fi fost mai bine sa fiu pusa sa aleg intre 2 chestii bestiale... dar macar erai sigur ca nu primesti sosete, decat daca ti le doreai cu patos si ardoare:))

    RăspundețiȘtergere
  13. @clarra - era chin daca aveam sosete albe. de obicei, asta insemna ca trebuie sa stau "scrobita", sa nu le murdaresc, sa am grija la pozitie si la volanasele rochitei (pe care, intre noi fie vorba, o detestam).
    daca era rost de joaca, clar nu purtam sosete;))

    am primit si eu un tanc teleghidat pana la urma, dar n-a fost nici de craciun, nici de ziua mea. a venit pur si simplu. mega incantare, iti dai seama:P

    RăspundețiȘtergere
  14. @tu26dor - de fapt, cautam o pereche de sosete, si mi-am adus aminte de cat m-au chinuit:))

    singura pereche de pantaloni pe care mi-am dorit-o si am si primit-o de craciun, a fost una de blug. primul meu blug ever:X

    RăspundețiȘtergere
  15. @S - mie-mi place sa primesc cadouri. nu stiu cum se face insa ca, de cand am crescut, n-am mai primit decat cadouri faine. presupun ca era ceva pe fatza noastra cand eram mici care spunea "sosete":-??

    RăspundețiȘtergere
  16. @dreamr - ai mei s-au lamurit rapid ca manusile mi le cumpara degeaba; nu le purtam, si nici acum nu port:D

    RăspundețiȘtergere
  17. Camelia, tocmai asta era farmecul sosetelor mele albe - le luam la joaca si nu stateam cu grija sa le pastrez curate - ma jucam cu ele in praf, nisip, pamant, apoi ma furisam in casa si le schimbam cu altele curate, fara stirea bunicii, desigur :P

    Partea buna a sarbatorilor e ca primeam mereu carioci misto si acuarele. Nu stiu de unde le lua mama, dar erau de calitate foarte buna.

    RăspundețiȘtergere
  18. Hmmm, eu am fost un copil fericit, parintii mei au inteles ca un copil vrea jocuri si jucarii, nu haine... Iar celorlalti, care nu pricepeau, le-am explicat eu, pe la 4 ani, ca "un cadou este ceva care nu iti trebuie, dar iti place" :)) In consecinta, am primit exact ce imi doream, de regula. Chiar si acum, cand nu mai sunt copil, prietenii stiu ca, pentru a ma cuceri, un cadou trebuie sa nu fie ceva care imi trebuie neaparat, ci, mai degraba, un moft pe care nu mi l-as face singura. Asta nu inseamna ca nu ma bucur de orice dar pe care il primesc :)

    RăspundețiȘtergere
  19. @clarra - saraca ta bunica:P

    daa, carioci primeam si eu; pana cand am descoperit niste creioane de ceara, cu care faceam trafic in clasele primare. dadeam bani, mancare, faceam teme, numai pentru un pumn de creioane din alea:D

    RăspundețiȘtergere
  20. @Mihaela ( Catwoman) - oare de ce parintii tai n-au stat la o sueta cu parintii mei, pentru a le explica cum sta treaba?:(

    RăspundețiȘtergere
  21. Camelia, am avut si eu creioane de ceara, dar zau daca ma incantau. Mi se parea asa de fade... mie imi placeau culorile intense, pigmentate, varful creionului bine ascutit...
    Cele mai frumoase cadouri din copilarie au fost cartile de colorat si creioanele colorate, cariocile si acuarelele - si din fericire le primeam mereu, pe langa sosete, pulovere si napolitanele acelea cu ambalaj portocaliu cu negru.

    RăspundețiȘtergere
  22. Eu eram terorizat cu fructele. Voiam o sumedenie de dulciuri si în fiecare pachet/cadou pe care-l primeam, erau de nelipsit fructele. Hai că mă înțeleg bine cu ele, unele chiar le ador, dar PORTOCALE în absolut toate? Mă scârbisem de ele.

    Astăzi le mănânc, foarte rar, dar să nu aud de suc de portocale sau orice altceva cu esență de portocală. Câh!

    Am descoperit foarte devreme cine e Moș Crăciun, mă credeam cel mai deștept când s-a întâmplat asta pentru că nu au putut să mă ducă prea mult de nas, așa că am început să mă rog de mama ce anume să-mi ia de Crăciun. Și mă asculta mai mereu, însă nu lipseau PORTOCALELE. :))

    RăspundețiȘtergere
  23. @clarra - pai, la un moment dat, am inceput sa folosesc creioanele de ceara intr-un fel cu totul special: le topeam:D si, frate, sa vezi acolo intensitate:P

    RăspundețiȘtergere
  24. @Liviu - :)) eu inca mai primesc portocale de craciun. da' nu ma supar, pentru ca as putea manca tone de portocale fara sa ma satur de ele;))

    RăspundețiȘtergere
  25. apropo de portocale... oare ii plac cuiva? bleacs, mai bine mananc prune sau corcoduse, cu toate ca mi sa par si astea prea romanesti... sucul de portocale, la fel... n-am mai baut de 100 de ani, dar nici n-am de gand la ce gust are. "Urasc" sucul de portocale! :)

    RăspundețiȘtergere
  26. @dreamr - mie, mie imi plac portocalele! alea dulci, asezonate cu un film bun:D

    RăspundețiȘtergere
  27. Mie mi-a recomandat nenea doctorul numai "cruditati". Prefer mandarinele sau clementinele...

    RăspundețiȘtergere
  28. @dreamr - waaaa...clementine cate un sac pe seara:P nebunie curata:D

    RăspundețiȘtergere
  29. Ok... Asta înseamnă că îmi rămân mie căpșunele, bananele și kiwi.

    RăspundețiȘtergere
  30. @Liviu - ok, da' de zmeura sa nu se atinga nimeni, ca e toata a mea si fac prapada:))

    RăspundețiȘtergere
  31. Mos Craciunul meu era Mos Gerila,nu i-am scris niciodata,tocmai d-aia mi-aducea mereu diferit.Ce se repeta anual era fesul cu ciucure de la tata de la serviciu :)

    RăspundețiȘtergere
  32. @Fetita Junglei13 - apropo de Mos Gerila...erau ciudate tare mastile alea de plastic pe care si le puneau adultii ca sa ne faca sa credem ca e realul, adevaratul, irepetabilul MOS:-??

    RăspundețiȘtergere
  33. Mult timp m-am tot rugat să primesc o bicicletă până când mi-am dat seama că nu funcționează așa. Apoi am furat o bicicletă și m-am rugat ca să-mi iertată greșeala. :D

    RăspundețiȘtergere
  34. @zergu - pai, si ai capatat si iertarea? sau te-au trimis sa dai inapoi bicicleta?:D

    RăspundețiȘtergere
  35. @Camelia: Mi-am dat seama că eu sunt Dumnezeu! :D

    RăspundețiȘtergere
  36. @Zergu - :))pai, atunci, doamne, mie de ce nu mi-ai adus o bicicleta cand am cerut una?:P

    RăspundețiȘtergere

Related Posts with Thumbnails
 

Blue Jasmine Template by Totul despre Blogger