.

marți, 21 septembrie 2010

Doar în cămaşă

Am avut o perioadă, undeva pe la 5 ani, când am dormit cu cămaşa de noapte a bunică-mii. Pentru că ea era plecată, pentru că trebuia să dorm nu acasă, în patul meu, cu perna mea, în regatul meu, ci la ceilalţi bunici. Frate, i-am disperat cu cămaşa aia! Era un fel de sindrom al păturicii din filmele americane, în miniatură; sau în subdezvoltare. Nu puteam să adorm fără ea, aveam vise ciudate, în care bunică-miu mă alerga cu foarfecele pentru tablă ca să-mi taie cămaşa, îi găsisem chiar şi o ascunzătoare pentru eventualitatea în care visul ar fi devenit realitate şi bunică-miu şi-ar fi pus mintea cu mine, pentru a distruge biata cămaşă care n-avea nimic nici magic, nici special, în afara faptului că-i aparţinea bunică-mii. Aveam plan de rezervă, în care puteam fugi pe geam, din casă direct în vişinul din faţa geamului, şi-apoi bye-bye lume rea, mi-aş fi căutat norocul într-o lume mai bună, care n-ar fi avut drept unic scop distrugerea CĂMĂŞII.

Da, mi-a trecut relativ repede. Ce mi-a rămas în schimb e tendinţa de a superpersonaliza obiectele. De a le vedea ca entităţi de sine stătătoare, înzestrate cu tot felul de calităţi, sentimente, mă rog, de a le vedea mai mult decât obiecte.

Ăsta e motivul pentru care jucăriile mele de pluş n-au dispărut încă de pe şifonier. Adică, în primul rând sunt ale mele. Au fost cu mine în ultimii mulţi ani, unele au o poveste foarte complicată, îmi trezesc a amintiri, ba un zâmbet din ăla, în colţul gurii, pe care nu-l pricepe mai nimeni. În al doilea rând, să le arunc sau să le dau ar însemna să dau o parte din mine. De ce aş da cuiva o parte din mine aşa, gratuit, tam-nesam, fără nici un motiv?

La fel, motivul pentru care nu-mi pot bea cafeaua decât din cana mea, cu poveste şi istorie, adusă cu mare grijă pe tren tocmai din Cluj, transportată înapoi la Cluj, din nou la Galaţi şi aşa mai departe. Pe bune că are alt gust cafeaua din ea...

Dar, revenind la obiecte. După cămaşă a urmat Buţulache. Buţulache pe care îl aveam de la doi ani, pe care-l târnâiam mândră prin toată casa, care era mai mare decât mine pe vremea aia şi care, în mod ciudat, a rămas mic, în timp ce eu am tot crescut. O păpuşă roşie, moale, cu cap ţuguiat şi doar cu faţa din cauciuc. L-am redescoperit, l-am preţuit, l-am iubit de-a dreptul. Am auzit poveşti despre alţi Buţulache, pe care îi chema în diverse alte feluri, aruncaţi de la balcon, hrăniţi cu seringa, umflaţi cu apă şi apoi lăsaţi de izbelişte, până-şi făcea vreun părinte milă şi pomană de el, şi-l arunca direct la gunoi. Groaznică soartă pentru un prieten. Dar pe bune că eu aveam grijă de el. Cu lăbuţa pe inimă zic: lui i-am spus multe, multe chestii, pentru că ştiam că n-o să mă toarne nimănui; l-am ridicat la rangul de prieten şef, pentru că ştiam chiar şi-n vremea aia că nimeni nu poate avea mai mulţi "cei mai buni prieteni" cum tot auzeam pe la alţi copii; avea drept sarcină principală să se sufoce cu mine sub pătură în momentul în care mă camuflam noaptea, pentru că n-am avut lampă de noapte sau veioză care să mă protejeze de întuneric şi da, mult timp întunericul a fost rău. Da' el nu se supăra; nu se supăra nici că-l lăsam singur când ieşeam la plimbare, nici că nu-l hrăneam, pentru că ţinea la silueta lui, nici că, la un moment dat, după mulţi, mulţi, mulţi ani am renunţat la el... Cred că a înţeles că până şi păpuşile trebuie să moară, atunci când ai crescut deja prea mult pentru a mai crede în ele.

Da, nu mă pot abţine să nu creez câte o poveste pentru fiecare obiect în parte. Să nu mă gândesc că, în momentul în care aleg ceva de pe raft, restul chestiilor se vor simţi oareşcum ignorate. Să nu le asociez cu câte o amintire, frumoasă sau urâtă, sau să nu le privesc puţin diferit în momentul în care eu le aveam asociate cu ceva bun şi-apoi s-a-ntâmplat ceva rău şi a schimbat totul. Noroc că mă prind la timp şi nu arunc în masă chestii care-mi stârnesc amintiri, pentru că e posibil să mă trezesc într-o casă goală. Aşa că le "coafez"; nu, nu le duc la coafor. Le ajustez; le fac sertăraşe separate, mental vorbind, şi-ncerc să le privesc doar ca pe nişte obiecte; să le "depersonalizez". Pentru că sunt, cred, prea mare pentru a mai avea o "cămaşă" după mine non-stop. Cred.

16 comentarii:

  1. si eu mai am cateva chestii... ramase de cand eram "Kinder" , dar tre sa mi le caut cand ma intorc acasa. sper ca nu au murit :))

    RăspundețiȘtergere
  2. @Black Angel - ar fi trist să fi murit şi tu nici măcar să nu ştii:(

    RăspundețiȘtergere
  3. Este un articol foarte frumos. Am zis eu ca esti o sentimentala incurabila, dar o faci pe dura!

    Esti un om minunat ;) Pe bune!

    PS: Eu o aveam pe Monica, papusa mea cu fata de cauciuc si corp de plus, albastra si moale. Cand ma marisem mi-au aruncat-o ai mei in galeata de gunoi de zeci de ori si eu ma duceam pe furis si o luam inapoi si o ascundeam. La urmatoarea curatenie iar o gaseau ai mei prin casa si se minunau cum de a ajuns inapoi :P

    RăspundețiȘtergere
  4. Camelia, ultimul cuvant din postare spune totul. Esti nesigura in ceea ce priveste depersonalizarea. Nici nu-i o varianta. Si daca te gandesti la ele ca la niste lucruri insufletite de memoria, de sentimentele tale pentru ele, ce? Stii ca, din cate am citit aici la tine pe blog, n-a fost nimic sa nu-mi placa? O sa-ti zic cand intalnesc :)

    RăspundețiȘtergere
  5. @clarra - :D mai încet, să nu ştie şi alţii;)) mă desconspiri de tot:))

    o mai ai?:P

    RăspundețiȘtergere
  6. @Mihaela ( Catwoman) - waaa, pernuţă aveam şi eu, da' cu aia nu vorbeam:P nu mi se părea "de încredere":))

    RăspundețiȘtergere
  7. Eu, de vorbit, vorbeam cu mine însămi, de fapt cu o altă variantă a mea, una mai vitează, mai îndrăzneaţă, mai cum mi-aş fi dorit eu să fiu şi nu eram. Cel puţin nu pe atunci :)

    RăspundețiȘtergere
  8. @Mihaela ( Catwoman) - :)) maică-mea, când vorbeşte singură, zice că vorbeşte cu un om deştept:P

    RăspundețiȘtergere
  9. Sunt cel mai bun la "aruncat chestii in masa" :P
    Intotdeauna cand fac curatenie spun ca "tot ce nu am folosit in ultimele 6 luni, se arunca" :P Bine, nu chiar toate :) Iti dai seama ca de unele nu ma pot desparti atat de usor.

    Imi placea sa pictez cand eram mai tanar si aveam o rola uriasa de desene pe carton. As da orice sa le revad, dar nu mai am cum, ca "nu le-am folosit in ultimele 6 luni" :)

    RăspundețiȘtergere
  10. @dreamr - da, şi eu am aruncat la un moment dat nişte chestii pe care acum mi le-aş dori înapoi; dar...no can do. viaţa merge mai departe:))

    RăspundețiȘtergere
  11. Cred ca nu e persoana care sa nu isi personalizeze anumite lucruri, si fara sa isi dea seama! :) Si eu tin enorm la jucariile mele de plush, fiecare dintre ele avea un nume si chiar si acum mi le amintesc pe majoritatea...am incercat sa fiu nobila si marinimoasa si am dat cateva dintre ele, dar mai mult nu m'a lasat sufletzelul. Inca ma gandesc cum sa fac sa iau vreo 2-3 ursuletzi cu mine la Bucuresti :">

    RăspundețiȘtergere
  12. @chocolatfollie - păi, dacă nu-şi dau seama, tot degeaba:P

    clar trebuie să iei măcar unul cu tine; da' o să fie dificil să te hotărăşti care:( mai bine i-ai pe toţi:)

    RăspundețiȘtergere

Related Posts with Thumbnails
 

Blue Jasmine Template by Totul despre Blogger