Silent assassin

Blestemul tăcut al salariului e că, atunci când îl iei și vrei să cumperi ceva, orice, orice-ul nu-l găsești.

Evident că, atunci când ești lefter, vezi tot felul de chestii care-ți dau efectul de ochi în inimioare sau altele de care, pur și simplu, ai nevoie. Da` n-ai ce face, că ești lefter. Și nici să te-mprumuți ca să le cumperi n-ai cum, când n-ai bani nici de pâine. Deci trăiești cu speranța că, la salariu...

La salariu, ciu-ciu! Că nu mai găsești nimic. Nici măcar juma` de pantof. Nici o mânecă de cămașă. Nici o pungă de alune. Parcă toate magazinele s-au golit special pentru că am eu portofelul plin.
Aștept vreo 2 săptămâni. În mod sigur peste 2 săptămâni magazinele vor deborda de must have-uri și de chestii care-mi fac inima să tresalte de bucurie. Da` n-o să mai am bani. Și-o luăm de la capăt.

Tanti de la consignație - nu aia cu manie pe mărunței, alta - m-a anunțat că s-au dat salariile în tot orașul, că vine lumea cu bani de hârtie. Mari. Mulți. În week-end a ajuns la mirobolanta sumă de un milion în d`alde 5 sute și miuțe. Pe rit vechi. Că s-au spart toate pușculițele și țigările și pâinea s-au cumpărat pe firfirici și băncuțe. Ce, nu-s tot bani?

Mă uit la card, cardul se uită la mine și mă-ntreb cum să fac să-mi aliniez bugetul la magazine. Să nu uit să cumpăr aspirină și-un carnețel pe care să notez ce mai am de cumpărat. Cu fiecare salariu mai îmbătrânesc puțin, că e luna și salariul. Număr salariile și încă am o vârstă decentă. Oricum, culmea ar fi să nu găsesc nici pastile. Ce pana mea, măcar să fie totală faza cu când am bani, n-am ce cumpăra.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere! 

7.30

Dimineața e senzația de frig. Senzația că vrei să te-nvelești în cea mai călduroasă pătură și să-ți faci cafeaua așa, învelit. Pătură mergătoare. Să schimbi căldura patului cu căldura care te va trezi.

Dimineața e o pisică somnoroasă, care se uită la tine c-un singur ochi. După care adoarme la loc, pentru că ea e pisică și tu nu și pentru ea leneveala de-abia începe.

Dimineața e miros de cafea proaspăt râșnită, aromă de pâine caldă, de-abia scoasă din cuptor, parfum senzual de corp care visează încă, aromă iute, de primă țigară, gust de pastă de dinți și moliciuni de răsfăț. Ca djinul care iese din lampă fără să-l fi chemat, și djinul e femeie care se mulează dorințelor tale și te amăgește cu dulci promisiuni de mai bine.

Visez încă. Cu ochii deschiși. Eyes wide shut. Un film în care joci, pe care nu-l pricepi și-n care nu te recunoști. Pe care continui să-l inventezi. Un scenariu pe care-l scrii cu doi pași în urmă. Care nu știi cum se va termina. Poți spera că vei scrie ce vrei să joci. Și-s degetele tale care scriu scenariul și degetele tale nu vor să-ți asculte gândurile. Trăiești în scenariul altuia. Al altui eu.

Dimineața asta are parfumul leneș al calmului. Adânci sunt apele liniștite. Și-adâncă e tăcerea obsesivă. Simt dimineața asta prin toți porii. Ca pe prima dimineață din restul vieții mele.

Pân` la următoarea dimineață, la bună vedere!

Clasic înainte de vreme

Tot umblă pe net pozele alea, cu ”dacă-ți aduci aminte de ei, ai avut o copilărie frumoasă!”
Nu cred că pozele cu Beverly Hills 90210 sau Saved by the bell definesc, neapărat, o copilărie ca-n povești, dar e mișto să scotocești prin amintiri. Uite, mă, de ăștia uitasem! Cum dispărea gașca din fața blocului când începeau Țestoasele Ninja și Sandy Bell. Ce stupizi eram, că nu pricepeam mare lucru, da` ne uitam, cu gura căscată, ca la mașini străine. Nu, pe bune, chiar ne uitam la mașini străine.

Mă uitam așa, nostalgică, la poze de genul ăsta, până am început să mă deprim. Ai avut o copilărie minunată dacă te uitai la Pokemon și Life with Louie. No rili? Păi, aia nu e copilărie. Atunci eram deja în mijlocul adolescenței.

Și-ncep să fac un calcul. Din ce în ce mai deprimant. Dacă eu eram copil de anii `90 și mi se pare normal despre ăia să se cheme ani clasici de copilărit, mai nou și 2000 e clasic. În 2000 eram în liceu. Am colegi de muncă născuți prin `95. Eram deja de mult la școală. Terminam facultatea și ei de-abia intrau într-a-9-a. Ptiu, piei, drace!

Știu foarte clar că-n 2003 am terminat liceul. Dar e un prag psihologic perioada 2000-2010. Creierul meu sare 10 ani cu grație. 2000 mi se pare mult prea aproape. La fel de aproape ca 1994. Greu realizez că de `94 mă despart aproape 20 de ani. Văleu, o viață de om! Atât îs de bătrână.
Și-mi aduc aminte mai degrabă ce-am făcut în anul în care am dat bacul, decât ce-am făcut luna trecută. Timpul apropiat îl gândesc condensat. Amintirile sunt pe-ndelete. Semn clar de senectute.

Mă simt cam cum se simțea bunică-mea când își aducea aminte de Gianni Morandi. Prea tânără în buletin, prea bătrână în epoca în care Tiesto e clasic.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Limbi străine - p.2

Dir daieri,

Tudei iz ănadăr menic mondei. Ai hevănt spict ingliș sins forevăr sou ai tot tu giv it ă trai. Ai stil rimembăr hau tu. Aim glad det mai ingliș iz stil gud. Ai cud giv lesăns, ai cud bi ă ticiăr, ai cud du eniting uit mai schils.

Ănadăr dei in perădais iz tudei. Dă măndei bifor dă mani comz. Dă preșiăs uic dat ui ueit for dă hol mont. Ai nevăr ghet di ecsănt ruait, băt ai trai. Mai frenci ecsănt iz betăr, băt pipăl nou mor ingliș den frenci. Sou Ai spic ingliș tudei.

Ai chent ueit tu gou șoping, tu bai laț end laț ăf tingz, tu fil dă șoping mania uans mor. Aim ă gud șopăr. Ai bai evriting ai si end laic. Deaț uai mai mani finiș cuic. Deaț uai Ai cud nevăr meic economiz. Deaț uai aim brouc et di end ăf evări mont. Băt Ai laic it deat uei. Meics mi fil ălaiv.

Ai uiș Ai hed dă mani uăf Bil Gheiț. Băt Ai dont. Ai haf tu chip deat in maind. End tu bi seatisfaid uit uat Ai hev. Aim hepi. Nou rizon, giăst hepi. Dă moust biutiful filing: tu bi hepi uidaut sărcing for dă rizon. Ai houp it leastiz forevăr. Hepi mondei, uărld!

-----

Pân` la următoarele lecții, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.147

@Mab



Enjoy!

брат

M-a fraierit frate-meu când eram mică că boabele de orez expandat sunt ouă de furnici. Ani la rând am trăit cu impresia că am mâncat ceea ce alții nu concep. Cruntă dezamăgire când am aflat adevărul! Doar că și acum când văd boabele alea am fața de me gusta; me furnicsta.

Tot el mi-a povestit cu lux de amănunte ce buni sunt hot-dog-ii și cât de șmecheră e pizza. Și avea un stil de-a povesti de-ți lăsa gura apă. Eu, mică, proastă și neștiutoare, ascultând cu gura căscată despre sosul genial din hot-dog-i și de blatul subțire, delicios de pizza, care nu se compara cu pizza de-o făcea Doamna Mamă în casă. Copil de început de ani `90, care se bucura nespus la o gumă, darămite la ideea că ar putea mânca, vreodată, bunătățile pe care le mâncase el.

Preparatul Șmex era margarină pe pâine, deasupra căreia rădeai brânză din abundență. Era cel mai bun preparat ever. Și dacă altceva nu prea mâncam, Șmex-ul îl divinizam. Aș fi făcut baie în Șmex. M-aș fi căsătorit cu el. Și cu Cavit-ul pe care-l sustrăgeam amândoi din frigider; și cu laptele praf la care dădeam iama doar când eram singuri acasă.

El m-a călit să nu plâng ca o fetiță când mă lovesc. Judo însemna ca eu să vin în fugă și el să mă trântească peste umăr. Luam câte o spinare de covor, da`nu plângeam și nu mă plângeam, că era mișto să jucăm judo și să am vânătăi despre care nu știam. Mâini întoarse, degete scrântite, ”furnici” cu toată puterea - toate erau mijloace de a mă căli pentru viitorul îndepărtat, în care trebuia să știu să mă bat ca un băiat și să nu recunosc că mă doare. Să-mi testez noi limite de durere. Durerea fizică nu mă doare de atunci.

Am stat vreo două ore terorizată după fotoliu, cu el pe canapea, amenințându-mă cu un pistol cu capse despre care atunci credeam că e real și c-o să mă omoare dacă ies de acolo. Am tânjit după praștia imensă, din oțel cu bandă de cauciuc, pe care i-a confiscat-o Doamna Mamă. Am vrut lunceag ca al lui, cu toate că mă cotonogeam doar cât îl luam în mână; n-am avut, că cică era periculos pentru copii. Am crezut mult timp că un monstru mare vine și-i dă țigări pe sub ușă, pentru că asta m-a făcut să cred, ca să nu-l dau în gât că fumează. Și m-am bucurat când a venit și mi-a adus o acadea Lollipop, de care văzusem doar la televizor. Și când mi-a luat un ditai caiet studențesc, ca să nu zic că amicul Viorel mi-a ars, din greșeală, bluzița cu țigara.

Și-am învățat că legăturile de sânge sunt importante doar în filme și-n cărți. În viața reală poți avea un frate pe care nu l-ai mai văzut de 15 ani și să nu-ți fie dor de el. Doar să-ți aduci aminte de chestiile faine, să le uiți pe alea nasoale și să te uiți în urmă ca la viața altcuiva. Ca la amintirile altcuiva, care nu te dor; doar te fac să zâmbești pentru că e posibil să ți se fi întâmplat și ție. Frate-meu e un actor într-un film care nu-i cu mine.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

Căzută-n cap

Am găsit explicația pentru care sunt eu azi așa cum sunt. Cu manii, revelații, întrebări, autism, paranoia, obsesiv compulsiv. Unii ar spune că e explicația logică și pentru că sunt gay, dar asta ar însemna să susțin teoriile alea, conform cărora persoanele gay au probleme mentale. Say what? Apar în fața oricărui psihiatru și mă scoate fără carnet roșu. Pentru că nebunia vizibilă nu e și nebunie medicală.

Revenind. Aveam vreo lună și ceva. Poate două. Eram mică, drăguță, grăsuță - da, grăsuță - în scutecelul meu probabil roz, probabil cu ursuleț, cuminte și angelică. Până venea noaptea. Și noaptea se dezlănțuia iadul. Vorba lu` Bucur, câți draci în fundul meu. Nu adormeam decât cu companie constantă. Făceau ai mei cu schimbul care să mă legene pe picioare și să-mi caute-n coarne, pentru că altfel nu voiam să tac dracu` din gură și să dorm ca orice alt plod normal. Reminescențe care mi-au rămas și acum, pentru că nu pot adormi la 11 din noapte decât dacă-s ruptă de somn, după nopți nedormite. Altminteri, ”răsărit” scrie pe mine.

Era rândul lui Bucur să mă adormă. Legănată pe picioare. Little princess. Înainte de a mă naște, ai mei au stabilit că tre`să fiu fată, cu ochi albaștri ca a lu` Doamna Mamă, blondă tot ca ea și cu fizicul de radieră a lui Bucur. Fată tradițională și feminină, n-am ieșit. În rest, totul s-a adeverit. Dar da, Bucur mă legăna suav pe picioare. A nu știu câta noapte consecutivă. Oboseală maximă. Îi picau ochii în gură. Cred că nu e tocmai ușor să muncești 9 ore pe zi și dup-aia, când vii acasă, să trebuiască să gâdili comoara ca să doarmă. Sigur nu e.

Și-n oboseala aceea nebună, somnul l-a toropit. A ațipit. Câteva secunde. Îndeajuns ca, atunci când s-a dezmeticit, comoara să nu mai fie pe picioare. Nici în pat. Nici pe nicăieri din zona vizibilă. Panică totală! Unde e fata? Ce s-a întâmplat? A răpit-o cineva? A căzut? S-a lovit? Și-a rupt ceva? Dacă rămâne însemnată pe viață? Jale și durere.

Eu - cuminte - sub pat. Nici un sunet. Mâlc. Nu vreau să-mi imaginez cât i-a luat să mă găsească. Varianta oficială e că am căzut din pat și m-am rostogolit sub. Varianta romanțată e c-am picat în cap și am ieșit minunea care sunt azi. Să mă contrazică cineva, că-i demonstrez ce înseamnă să fi căzut în cap de mic!

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!