.

marți, 30 iulie 2013

Rammstein România 2013

Oamenii se cern, chiar dacă nu ții tu sita.
Am fost la Rammstein. De 3 ani aștept. N-am recenzie frumos scrisă și ușor lacrimogenă, n-am critici tăioase și dureroase. Am văzut că se poartă.

Cred că e prima dată când zic că mi-au plăcut copiii.
Cred că e prima dată când văd părinți cărora pot să le spun chapeau, pentru că-n lumea mea e mare lucru să vii cu ăla de maxim 10 ani, să-i plătești bilet întreg la golden și să-l ridici pe umeri să vadă și el concertu`. Plodu` ăla o să fie un plod bun când o să crească.
Și-o bătrânică drăguță, fostă domnișoară de pension, cu pălăriuță albă, cu bere după bere și poșetă de pai. Cum să nu-mi placă?

Am trecut printre arieni și-am mulțumit că-s blondă cu ochi albaștri și-am supraviețuit.
Am trecut printr-o moșeală care părea gravă. Nici un dinte lipsă.
Am trecut printre bunicuți și bunicuțe rock, piți blonde și cu coafură alambicată, bikeri, copii de16 ani care erau la fel de entuziasmați pe cât aș fi fost și eu la 16 ani, am decis că tre` să-mi las burtă și barbă, am pierdut singura melodie care-mi plăcea de la fostul Cargo, am sărit, am transpirat, n-am febră musculară și nu mi-am pierdut vocea.

Cred că vârsta bună pentru mine a fost 24. Aștept alta care s-o contrazică.
Și-nc-un concert, o bere, o așteptare, o nebunie, un vârtej de cuvinte, un contraexemplu, o excepție de la regulă, următoarea melodie, sentința, o țigară, un semn. Aștept fiecare minut ca pe următorul și următorul care o să pice.

Mi-ar fi plăcut să fiu gâde într-o viață anterioară.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!





joi, 25 iulie 2013

De ce n-am timp de patriotism

Eu n-am timp să mă gândesc de ce ar trebui s-o contrazic pe aia care se plânge că ce rău e în străinătate. Că era o scrisoare lungă, alambicată, în care spunea tot soiul de chestii care n-aveau de ce să fie puse cap la cap, și care sunau de parcă ar fi fumat 3 joint-uri înainte de a pune mâna pe tastatură.
M-a atins puțin faza cu de ce nu ne luăm Moldova înapoi, da` mi-a trecut repede. Că nu prea-mi pasă nici de Moldova, nici de moldoveni, nici de România mare. Mi-ar păsa, într-adevăr, dacă ar alerga un kamikaze cu bomba în dinți înspre mine, în orice loc aș fi, și nu mi-ar păsa că distruge 10 clădiri, mi-ar păsa că mă face pe mine arșice.
Dar n-am timp s-o contrazic efectiv. Pentru că nu-mi prea pasă de ce crede ea, la fel cum nu-mi pasă nici de ce crede Vadim, nici de meniul lui Becali.

Mă urc zilele trecute într-un taxi. Șoferul, un tip cam de-aceeași vârstă cu mine. Îi zic unde să mă ducă, nu intru nici în discuții, nici în polemici cu el și, când s-ajung la destinație, îi indic frumos și politicos:
- Puțin mai în față, pe dreapta, te rog.
Pentru că, de obicei, mă lasă ori prea înainte, ori mult după. ”Te rog”, pentru că-s eu politicoasă și cred că e mai frumos să-l rog decât să-i dau ordin ca unui simplu valerică. Moment în care valerică se înfoaie ca curcanu` când îi fugărești curca și-mi aruncă un:
- Poți să fii ”tu” cu oricine vrei, da` nu cu mine.
Noroc că nu trebuia să plătesc taxi-ul. Noroc că m-a lăsat atât de mască c-am coborât în timp ce restul din taxi îmi urau ”noapte bună”. Norocul meu, că altfel riscam să am a doua zi un oblon de toată frumusețea, pentru că de obicei nu știu să tac.
Pentru cititorii religioși: a fost ca și cum Dumnezeu și-a pogorât aripile îngerilor tăcerii asupra mea ca să nu ajung mâncare la pești tura următoare când mă urcam în același taxi.
Pentru restul: m-a lovit în moalele capului că mi-a zis să nu-l tutuiesc, tutuindu-mă.

L-am trecut prin toate: că părea mai tânăr, de asta mi-am permis. Că nu simt nevoia să folosesc persoana a doua plural, pentru că nu pare a fi însărcinat. Că-n momentul în care o să-mi prezinte diploma de doctor honoris causa în loc de legitimația de taximetrist, atunci poate o să-i spun dumneavoastră. Că nu-nțeleg de ce se isterizează ca o femeie la ciclu, când n-am făcut decât să-l rog frumos.
Și-apoi mi-a picat fisa. El nu știe ce-i aia ”te rog”. N-a auzit, n-a folosit nimeni pe el, o fi zis că-l înjur. Că-n grota din care a ieșit nimeni nu roagă pe nimeni. Se dau ordine, ordinele nu se discută, se execută. Normal că l-am lezat rugându-l, în loc să-i ordon. Cum am putut fi atât de insensibilă la sentimentele bietului băiat? Cum am putut să-l rănesc atât de groaznic? Data viitoare când mai dau de el, să știu să-i spun: ”loază, fără să comentezi dracu`, lasă-mă  dracu` acum pe dreapta, și pas alert, marș!”

Bașca, mai am și-un junghi pe partea dreaptă, pe motiv de aer condiționat, nu de vârstă, din cele 30 de semne că mă apropii de 30 de ani m-am recunoscut în destule, mă enervează că vara nu mai ține măcar 3 luni, mi-aș dori o bere rece și-un concediu de câteva săptămâni și nu cunosc pe nimeni care să mă salute cu dumnezeu în gură.

D`asta n-am eu timp de aia și de filosofiile ei de adolescentă care de-abia a făcut trecerea de la absorbante la tampoane interne, și se plânge c-o jenează, că nu știe să le bage ca lumea.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

sâmbătă, 20 iulie 2013

Meid in Galați - p.1

Nu știu despre alte popoare, da` gălățenii îs dughiți rău. Spurcați din tată-n fiu și, mai ales din mamă-n fiică, gălățenii își apără cu dinții dreptul de a se exprima colorat. Cât mai colorat cu putință. Eu ar trebui să știu, pentru că cele mai dughite expresii le-am adunat de pe la bunici; au trecut cu drept de copyright la Doamna Mamă și-au ajuns curate ca lacrima la mine.
Când spun de colorit, nu mă refer la clasicele expresii de mamă și organe genitale pe care le poți auzi la orice colț de stradă, care-s atât de obișnuit de obscene că nu mai șochează nici dacă le auzi la puradelul de 3 ani. Nu, eu vorbesc aici despre arta penelului colorat, despre stimulul imaginației și triumful ideilor asupra conținutului.

Cum să nu te minunezi de mintea ăluia care a creat expresia ”te doare-n cur măseaua”? Cum să nu-ncerci să vezi anatomic expresia și să-ți dai seama că ești doar un rahat cu ochi pe lângă ăla care a reușit să facă din câcat bici și să și pocnească? Te-ntrebi cine-i autorul? Sulea Spătarul! Cauți să aprofundezi, lula și căciula, că n-ai de unde ști. Și te-nvârți ca un coi într-o căldare, scobind câcatul cu polonicul. N-o mai da atâta de gard, că n-o să afli mai multe. Și mai dă-te-n spirt, omul lui dumnezeu, că mi-ai făcut capul calendar. Mare brânză nu faci, vai de sufletul Maichii Dobriți, c-a-nceput să mă doară la lingurică, of, Boji Boji!
Dacă o faci lată, aia cu du-te-n nu-i de ajuns pentru că trebuie să-ncerci să vizualizezi pizda pizdelor pizdelor pizdelor, ca să-ți dai seama de ce ăla de la colț de stradă e ageamiu, și gălățeanul e tata lor. 
Sufletul lui Avram Iancu e ăla de care-ți aduci aminte atunci când nu mai știi de sufletele cui să mai vorbești. Cădelnița, grijania și anafura se folosesc neapărat pe lângă nervii cu care scoți peri albi altora.
Copilul e copil până nu face ceva de rău și atunci poți să-i spui din tot sufletul câca-m-aș în capul tău de plod cretin.

”Bou, căcănar, alcoolic pedofil și curvar” - neapărat în toată ordinea și fără a omite vreun element -  e aportul meu personal la moștenirea lingvistică și a început deja să prindă rădăcini în conștiința națională. Sper în timp să-mi depășesc strămoșii și să adaug un plus de savoare dulcii limbi dezmierdătoare gălățene.

Pân` la următoarea revelație, pula calului în vârful dealului!

joi, 18 iulie 2013

Gume, cadouri, surprize


Am crescut cu Tipi-Tip, Turbo și Minti. Toți banii se duceau pe gumă. Dacă aveam de ales între gumă și ciocolată alegeam, evident, guma. Pentru că era bună, își pierdea aroma în cel mult 20 de minute dar puteai să faci în continuare baloane încă vreo câteva ore bune și pentru că orice gumă venea cu surpriză. Nu știu dacă-mi plăcea guma sau îmi plăcea surpriza; era ceva gen 2 în 1. Și-aveam colecții întregi cu mașini, jucători de fotbal, vedete, benzi desenate, tot soiul de surprize frumos păstrate în cărți, clasoare sau cutii.

Dup-aia au apărut ouăle Kinder. O pojghiță de ciocolată, de-abia îmi ajungea pe-a măsea dar da, avea surpriză. Și pentru surpriza aia acceptam orice. Când primeam un ou Kinder era sărbătoare. Desfăceam ambalajul, mâncam tacticoasă ciocolata, puneam capsula cu supriză deoparte și amânam cât mai mult momentul în care voi afla ”ce mi-a picat”. Putea fi orice, de la o mașinuță banală de plastic la un Ștrumf, așteptarea aia făcea toți banii. Și ideea că niciodată nu puteam ști ce mă așteaptă în capsula de plastic. Elementul supriză și amânarea deznodământului. Momentul final e cu atât mai dulce cu cât așteptarea e mai lungă. Așa am crescut, asta cred și acum.

Îmi plac dulciurile, îmi plac surprizele, îmi plac cadourile deosebite si lucrurile frumos aranjate în compartimente separate, îmi place să descopăr prin buzunare nimicuri de a căror existență uitasem și-mi place să fac cadouri surpriză. Mai ales când nu se așteaptă să-i fac un cadou. Mai ales că nu se așteaptă să-i fac un cadou.

Să-ncepem cu începutul: am încercat s-o conving să-și schimbe portofelul ăla de vreo 2 ani. Nu, portofelul avea vreo 4 de când era purtat. Data nașterii: undeva pe la 1900. Frumos portofel de dama din piele. Ceea ce azi se cheamă vintage. Piele pictată, un soi de poșetă în miniatură, ceva ce ai putea purta la o rochie de seară, pe post de plic, dar total inutil pentru misiunea unui portofel actual. Când ai 3 carduri, un buletin, bancnote, monezi, plus sute de mii de cărți de vizită, biata poșetută-portofel devine inutilă și neîncăpătoare. Era imposibil totuși s-o fac să înțeleagă că misiunea unui portfel e mai complicată decât de a ocupa spațiul degeaba. Nu voia să renunțe la el nici în ruptul capului. Datorită lui era să-și piardă buletinul; cardul și monezile invadau triumfătoare toată geanta, restul de bani era împrăștiat printre agendă, chei și pixuri. Dacă găsea vreodată ceea ce căuta? Evident! După juma` de oră de căutări acerbe, bombăneli și scenarii în care clar cineva i-a furat ceva din poșetă, în timp ce admira nu știu ce în nu știu care magazin.

Nu mai era momentul de rugăminți, era momentul acțiunii! Și-am căutat la cadouri pentru femei cel mai aproape portofel care putea să pară vintage, care ar fi putut oareșcum să semene cu obiectul  de la 1900, dar care să permită o oareșcare organizare și să evite dramele lucrurilor aproape pierdute. Piele pictată cu flori și-un fluture care mi-a adus aminte de filmul ăla vechi, care spunea că doar fluturii sunt liberi. Buzunărașe de explorat, compartimente de folosit, design de admirat.
Dar cât de banal ar fi fost să apar cu portofelul, frumos ambalat, și să-i spun: uite, asta e pentru tine. Să scapi de ăla care mai mult te-ncurcă decât să te ajute. Și mi-am adus aminte de copilărie.

Am redevenit copil cumpărând zeci de ouă Kinder. Într-o cutie mare și urâtă de carton, plină de ouă cu surprize și, printre ele, surpriza obiectului nou, cu alură vintage. Un joc mai mare, pentru copiii mai mari, un joc menit să transforme tristețea schimbării în bucuria descoperirii.

Scriu asta și aștept să vină. 
Să vadă cutia, să se dezumfle la ideea că e ceva urât, banal și total inutil înăuntru, dar din politețe sau curiozitate s-o deschidă. 
Să nu știe ce kinder va alege primul, ce surpriză o să-i pice și, printre dulciuri, să găsească motivul.
Surpriza cu suprize.

miercuri, 17 iulie 2013

Monarhia punctelor negre

Hai să zicem c-am ajuns să tolerez faptul că și femeile au păr pe picioare, că tre` să petreci o grămadă de timp ca să ajungi la nivelul ăla de picior catifelat și pufos ca pielea de bebeluș, că am găsit explicații ancestrale, genetice și foarte științifice pentru existența lui total inutilă și nesuferită. Să zicem.

Da` care e explicația și utilitatea punctelor ălora, care se creează în porii dilați? Alea care-ți apar pe nas, pe care trebuie să le supui la băi de aburi și dup-aia să le mătrășești manual, rezultatul pentru următoarele ore fiind o figură tumefiată și un nas cât un cartof din Cernobâl?

Sunt de acord cu coșurile, că alea cică apar uneori ca semn de infecție în organism. Te doare măseaua? Clar you`re gonna have a bad time, că durerea vine însoțită de coșuri exact pe partea cu măseaua. Intră-n paranoia, gândește-te că ai contactat cine știe ce microb care o să te transforme-n regina coșurilor, n-ai avut acnee în adolescență, când cică era timpul și momentul, salută acneea, ia-ți soluții și tratamente, dispare durerea de măsea, dispar coșurile, ai supraviețuit și de data asta unei epidemii de acnee acută. Sau. Iei antibiotice, ghici ce: în loc să-și facă efectul acolo unde pentru ce le iei tu, antibioticele alea se manifestă și prin coșuri. Mai mici, mai mari, pătrate sau triunghiulare, sunt acolo să-ți aducă aminte că corpul tău se luptă cu o infecție. Și, ca să nu mori, infecția-ți iese prin toți porii. Literalmente.

Dar punctele? Care-i scopul lor în viață? N-am auzit de nici unul care să se gândească: a, uite, semn de infecție, hai să-ți populăm nasul, să te prinzi că e momentul pentru antibiotice. Sau: vai, stilul tău de viață e nesănătos, bei, fumezi și nu faci sport, hai să se vadă chestia asta pe nasul tău, ca să-ți schimbi cât mai ai timp regimul alimentar. Nu.
Alea apar că așa li se scoală lor. La propriu. Îți invadează porii tăi imaculați, curățați și exfoliați periodic, se instalează și-ncep să se-ngrașe. Îi văd ca pe niște obezi care, oricât ar fi de obezi, tot nu se pot opri din mâncat. Și-ți mănâncă ție fața. Sau spațiul de pe față.
Le aplici o baie de aburi, îi măcelărești, crezi c-ai scăpat, mai gândește-te o dată. Peste o săptămână rudele lor le-au luat locul. Au moștenit aria defunctelor puncte și s-au mutat cu toată familia. Și-s prolifici, frate, nu folosesc metode de contracepție și se-nmulțesc mai ceva ca Avraam.

Practic sunt niște paraziți. Nu folosesc nimănui, nu fac nimic util nici pentru tine, nici pentru societate, îs enervante și inestetice, îs cumva așa ca și cum ai avea mii de apendici. Apendicul e total nefolositor și poate deveni letal. Existența lui e un mister pentru mine. Dar îl poți scoate chirurgical, și-ai scăpat de complicații. Punctele, în schimb, n-au conștiință și nu-s la fel de binecrescute ca apendicul care știe că, dacă l-ai scos o dată, nu mai are voie să crească la loc. Preferam să am doi apendici. Ba chiar trei, dacă stau și mă gândesc bine. Scăpam de toți 3 și gata. Astea nu se-nvață minte nici dacă-mi dau fața prin răzătoare săptămânal. Cresc de parcă misiunea lor în viață e să moștenească pământul. În stilul ăsta, nu m-ar mira dacă peste milioane de ani pământul va fi populat de puncte negre și de apendici nescoși la timp.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

vineri, 12 iulie 2013

Virusul mariaj

Nici măcar n-o să spun nimic despre cum Facebook devine din ce în ce mai mult un instrument pentru stalkeri. N-o să pomenesc nici despre cum m-a băgat în ceață pentru că mi-a schimbat ordinea butoanelor și, după două zile, tot în stânga mă duc să-mi văd notificările, văd că nu-s acolo, mă paranoia puțin și de-abia după, nervoasă pe ăla care a venit cu inovația, mă mut pe dreapta. Nici un cuvințel.

Azi.
Nu pricep ceva: se ia orice cuplu, înainte de căsătorie. Și sunt ei acolo, împreună, discută dulci nimicuri, despre cum tu ești cea mai drăguță, nu tu ești cel mai motănel, ba nu, tu ești cea mai caramea, ba nu, hush, you make me blush, d`astea. În public vorbesc despre orice: muzică, filme, cum ea s-a enervat că nu și-a găsit pantofi, cum o să fie concediul, culoarea perdelelor, politică, filosofie, mișcarea de rotație a apocalipsei, mă rog, orice.
Se-ntâmplă căsătoria, devin familiști și-ncep să iasă cu familiști aidoma lor. Care discutau și ei înainte tot vrăjelile de mai sus. Dar, imediat, se-ntâmplă metamorfoza. Discuțiile devin serioase. Treci pe lângă ei și cuvintele au iz de mucegai. Parcă-s scoase de la naftalina lu` bunicu`.

Se scumpește kilowat-ul. Cu 8 la sută. Ba nu, cu 12, am auzit eu. Îți dai seama cât o să vină factura la lumină? Că noi consumăm cam 2-300 de kilowați pe lună. Păi, cum să-ți mai ajungă chenzina pentru toate? Scumpiri, scumpiri, da` ziua de chenzină vine cu aceeași bani pe fluturaș. Îi vezi, nu-i simți, au zburat.
Și cu telefonul e moarte curată. Ai văzut cât plătim pentru un impuls? Suni două secunde și PAC! ți-au furat impulsul. Niște hoți! Plus că plătești o căruță de bani și, dacă-ntr-o lună nu consumi tot, nu-ți dă nimeni banii înapoi. Adică ar trebui să ne returneze, dom`le, banii pe minutele neconsumate. Așa, ne trag în piept. Plătim fără să le consumăm. Că dacă depășești minutele, știu să-ți ia banii. Niște pungași!
Da` ai văzut că-n Penny zic că e cel mai ieftin, da`dacă te duci în Real, găsești oferte mai bune? Am dat cu o mie de lei mai puțin pe detergent. Dacă aduni o mie de la detergent, cu 5 de la carne, încă o mie la ulei, ehehei, faci de-un litru de benzină.  Da`-ți iau ochii cu reclama, știm noi, mint poporul cu televizorul, asta fac. Și mai zic că suntem liberi. Au vrut revoluție, da` n-au știut s-o facă pân` la capăt. Dacă trăiam noi atunci...

Mă uit la ei. Fizic, până-n 30 de ani. Mental, parcă o aud pe bunică-mea mestecând în barbă că tre`să se mărească pensiile. Discutând cu vecinele ei octogenare și punând țara la cale, plângându-se de orice, prinzându-și urechile în termeni ”moderni” și sărind de la un subiect la altul, pe motiv de Alzheimer. Ele au o scuză: au între 80 și eternitate. Au prins două războaie și cântecul lor de suflet a rămas ”Trăiască regele!”.
Ăștia ce scuză au să se băbească înainte de vreme? Și-n interval de câteva luni, imediat ce au intrat în rândul lumii mature, pe motiv de mariaj. Să fie așa, ca un virus, când îți pui verigheta, ești contaminat? Altfel nu-mi explic cum oameni perfect capabili să ducă o conversație coerentă se pleoștesc ca găinile beldisite și discută ca boșorogii la o partidă de table, în parc.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

sâmbătă, 6 iulie 2013

De ce n-am iubi femeile

Mă roade asta demult: Cărtărescu încearcă să explice de ce iubim femeile, și cartea lui a ajuns pe buzele tuturor celor care cred că literatura bună se limitează la literatură citibilă. Să ne-nțelegem că-mi place Cărtărescu, cu toate dulcegăriile lui, la fel cum îmi plac dulcegăriile lui Teodoreanu sau ale lui Drumeș, la fel cum nu mă impresionează lecțiile de viață ale lui Coelho, la fel cum îmi pun întrebări cum de s-a ajuns să se dea citate din ăla de la Paraziții care, oricât ar fi el de deștept, e unu` care face versuri pe care le uiți în secunda următoare. Sau pe care le repeți obsesiv, până vine altu` cu alte versuri mai bune.

Revenind însă la Cărtărescu și la-ncercarea lui de a explica misterul misterios. Că Cărtărescu e mare și adolescentele suspină pe el și pe versurile lui, toate duduile se udă când află cât e el de fidel unei aceeași femei, și nu, n-am nimic cu el. Chiar mi-e drag, îl văd ca pe reîncarnarea adolescentului miop, un bunicuț cu tente rock și cu ideea că încă mai poate avea pe oricine, pe motiv de glagorie. Și-l cred că poate.

Da` pornește cu stângul, că vrea să explice lumii întregi de ce le iubim. Eu mă-ntreb altceva: de ce nu le-am iubi? Femeile iubibile, adică, nu istericile cu planuri mărețe de șosete la kilogram, pentru care cultura înseamnă ”Casa de Cultură”, tradusă în Căminul Cultural și aventură înseamnă să iasă la cumpărături, după un kil de ceapă. Vorbesc de femeile pe care chiar le-ai iubi.

Da, se enervează din nimicuri și din nimicuri fac scenarii.
Da, au pofte ciudate și-și pot schimba dorințele culinare, vestimentare, cosmetice, dorințele în general, de la un minut la altul.
Vorbesc mult chiar și atunci când vrei măcar juma` de oră de liniște.
Vor atenție. Când le dai atenție, preferă să fie ignorate. Dacă le ignori, vor atenția aia din nou.
Caută parfumuri cu denumiri și esențe ciudate.
Li se pune pata pe cine știe ce bucată de mobilă, oricât de inutilă și ciudată ar părea, trebuie să aibă cartea aia, pantofii ăia, sau o chestia aia absolut banală, gen un suport de scobitori, doar pentru că trebuie să le aibă. Fără o justificare cât de cât rezonabilă.
La două din noapte vor musai un soi de vin care nu se găsește decât peste 7 cartiere.
Au idei fantastice, te chinuie până obțin exact ce vor, pot țipa mai ceva ca un batalion de pușcași marini, dacă le-ai lezat oareșcum psihicul, se supără fără explicație și dup-aia se supără mai tare pentru că nu știi de ce s-au supărat. Iar dacă-ncerci să le-mpaci, de obicei dai mai rău cu bâta-n baltă, așa că mai bine cere-ți iertare, taci, nu suna și nu mai repeta prostia.
Folosesc smacuri cărora nu le găsești neapărat rostul dar, dacă le-ntrebi și-ncep să-ți explice, îți dai seama că viața ta a fost lipsită de sens și cum ai putut trăi până acum fără.
Fac colecție de dulci zorzoane, pe care știu să le asorteze atât de bine, că nu le mai vizualizezi fără.
Salvează puiul de balenă și ajung până la Green Peace ca să-l reintegreze în natură. Și-n timpul ăsta nu mai poți face baie, pentru că e ocupată cada, și ești de-o insensibilitate ieșită din comun dacă propui să-l muți într-un lighean cât pui de-un duș rapid.

Și totuși nu-nțeleg de ce ai căuta motive să le iubești. E ca și cum ai fi văzut toată viața ta fără nuanțe, și deodată vezi în culori. Te enervează, uneori te doare capul, pentru că unele contraste sunt prea puternice dar, per total, până și cea mai banală chestie gen aparatul de ras pare mai frumoasă în albastru, decât în gri insipid.
Iar dacă cauți în continuare motive, înseamnă că n-ai priceput deloc ce înseamnă o femeie, chit că te bați cu pumnul în piept c-o iubești. N-ai nevoie de motive. Ea e motivul.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

vineri, 5 iulie 2013

Cine-a furat vara?

Își mai aduce cineva aminte vremea aia, în care vara era vară, și-ncepea de undeva de prin iunie, și ținea până pe la mijlocul lui septembrie? Când un 35 de grade era temperatura medie, și nu trebuia să ieși cu înc-o bluză-n geantă, în caz că te prinde noaptea-n oraș, când știai de dimineață dacă poți sau nu să te duci la plajă și, de cele mai multe ori, puteai, când ploaia era ploaie de vară, nu potop de octombrie, când erau 4 anotimpuri, nu 2, și alea iarnă și toamnă.
Adică, vremurile alea chiar au existat, nu? Nu-s eu defectă și fabric temperaturi care n-au existat niciodată, nu?

A fost odată, demult, un timp în care pe timpul ăsta se cânta ”casa mea de vară e la țară”. Acum îmi vine să m-așez pe pervaz și, cu o figură trasă, zgribulită, să-ncep să triluiesc ”cri, cri, cri, toamnă gri”. Nici fotosinteza nu mi-o mai realizez cum trebuie.

Care a luat vara, s-o aducă înapoi.
Vreau 45 de grade la umbră, vreau să simt cum îmi ard nările de căldură, să simt nevoia să beau 4 litri de apă pe zi, să mi se-ncălzească berea de-abia scoasă de la rece, să mă bronzez doar cât ies să-mi iau țigări, pana mea, vreau o insolație decentă, care să mă țină vreo 2 ore în pat, să visez la cearșafuri răcoroase îmbibate cu iaurt, să-mi doresc să-mi umplu cada cu blocuri mari de gheață, să mi se topească gheața din ginul tonic, să mă ardă asfaltul, să-l văd cum se topește, să-mi rămână pantoful în smoală și-n bitum, să mai pice vreo doi din cauză de năduf, să fie vară de vară, nu surogat jalnic, doar în calendar.

Dacă era vorba de Crăciun, știam că l-a furat Grinch. Da` așa, nici pe cine să dau vina n-am. Care știe cine-a furat vara, să spună. Vreau să schimb vreo două vorbe cu mârșavul.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere

marți, 2 iulie 2013

BAC 2003

Mie nu-mi pasă câți au luat bacul, câți l-au picat, câtă fraudă a fost, cine ce șpagă a luat. Nu-mi pasă nici măcar că, de la an la an, concluzia e că România e din ce în ce mai proastă. România, săraca, n-are nici o vină. Nu ea e mai proastă, oamenii care cresc în ea sunt. Și cu bac luat, și fără, tot proști îs. Nu pentru că spune Băsescu că doar femeile albe și culte ar trebui să facă copii, nu pentru că ”geniile ne pleacă în străinătate, unde sunt apreciate”, nici măcar pentru că eu, tu, noi, partea de societate care a luat bacul, a citit în continuare și știe să facă măcar un acord s-a decis să nu procreeze; oamenii în sine sunt proști pentru că proștii sunt ăia care se bagă-n seamă, proștii sunt ăia care, chiar dacă-și iau bacul, tot ”freelanceri la Italea” se fac, pentru că, până la urmă, proștii au tupeu și logoree. Nu-mi pasă.

Și n-aș fi scris despre bac dacă nu l-aș fi auzit pe unu` care și-a dat bacu` cam odată cu mine spunând că el știe sigur, total și fără îndoială că toată lumea a copiat. Că nu se putea să iei bacul nici atunci dacă nu copiai, dar că era așa, mai camuflat și mai ascuns. Că n-a scăzut gradul de inteligență, a crescut vigilența supraveghetorilor. Mă, să mori tu? Zici tu drept? Evident că au fost și la noi discuții. Cine și-a luat sau nu examenul pe drept, care cum a uns comisia, cum e să fii vedetă, să nu dai pe la școală și să treci cu 10, da` eu știu cum am dat examenul. Că nu s-a putut copia și, chiar dacă s-ar fi putut, nu ne-ar fi trecut prin cap. Pentru că era simplu: dacă te prindea, te elimina. Și mie nu mi-ar fi convenit să fiu eliminată din bac. Nici nu se punea problema de proces, media, publicitate; era o chestie de obraz.

Așa că normal că mă umflu ca broscoiul când vine cutare și-mi spune că toată lumea a copiat la bac. Nu, dragă Cutare, nu toată lumea a copiat. Dac-am învățat? Da, pe rupte. Dacă am avut emoții? Da, la greu. Dacă mi-au ieșit câteva fire albe ipotetice din cauza bacului? Da. Că nu m-a ajutat decât să iau o diplomă de facultă care nu mă ajută la nimic, da. Dar că am copiat? Nu. Că mi-a trecut prin cap gândul? Nu. Sincer, sunt 10 ani de atunci. Și-ți dau bacul acum, la română, franceză, istorie, engleză și-ți iau notă de trecere, lejer. Pe psihologie nu mai sunt sigură, da` restul ți le trec și acum.
Nu pentru că eram mai deștepți atunci, nu pentru că erau profi mai buni, elevi mai interesați, sau sistemul nu scârțâia deloc; pentru că bacu` făcea diferența între stau pe banii mei, sau stau pe banii părinților. Pentru că încă mai aveam dorința aia de a încerca studenția ca-n filme. Pentru că, într-un stil masochist, voiam să trec prin faza aia de spălat pahare la bar ca să beau o bere din banii mei, câștigați cinstit. Pentru că eram tânără, stupidă și cu idealuri, pentru că mai credeam încă în plăcerea unei conversații în care să epatezi nu prin statut, ci prin cultură, pentru că încă mai port în mine ideea diferenței între clase, pentru că-mi plac oamenii care știu ce-i ăla Cointreau, care nu au degetele butucănoase și pentru că, la fel de stupid, încă mai cred în superioritatea culturii în fața forței brute.

Și nu cred că, dacă n-ai luat bacul, ești prost. Ești prost dacă dai vina pe altcineva în afară de tine.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Related Posts with Thumbnails
 

Blue Jasmine Template by Totul despre Blogger