.

joi, 31 martie 2011

De două ori

Ziceam acu' ceva timp că nu pricep nici dacă-mi baţi un cui în cap de ce persoanele care decid să dea la a doua facultate sau la master insistă să se plângă şi să se victimizeze de parcă le-a băgat cineva pe gât cu forţa şi cu sila şi cu tot dinadinsul partea a doua de "învăţătură". Ajungând la concluzia că poate o fi aşa, un nou trend al celor care se sacrifică pe altarul ştiinţei, eu am continuat să-mi ridic sprânceana de fiecare dată când i-am auzit, ei au continuat şirul lamentărilor, pământul se învârte în continuare, viaţa merge înainte...

Daaaar - şi aici vine DAR-ul - sprânceana mea a fost ultramegasupergigaterraridicată în ultimul timp de un nou trend. Să purcedem deci în a explora noua chestie care-mi transformă anumite reflexe involuntare în reflexe permanente:

Să zicem că munceşti, da? Şi iei, evident, un anumit salariu pentru munca prestată. Şi ajungi la concluzia că poţi să mai duci un job în spate; eventual cu juma' de normă pentru că, de, nu eşti supraom, dar îţi pică bine nişte bănuţi în plus, şi dacă e cu juma' de normă nu e tocmai epuizant, şi da, îţi convine să fie cardul umplut din două părţi. Până aici, nimic ieşit din comun, ba chiar chapeau pentru cei care se descurcă cu un orar de genul. Pentru că eu, una, nu ştiu cum să scap mai repede de 8 ore de muncă, dar dacă le-aş face 12 aş lua-o de-a rara.

Buuun, deci ai ajuns la concluzia că te ţine să ai două joburi, şi partea financiară te satisface îndeajuns încât să continui în stilul ăsta care, să recunoaştem, nu e la îndemâna oricui. Da' mă gândesc eu aşa: dacă te-ai înhămat la chestia asta, poţi duce. Sprânceana ridicată intervine în momentul în care începi să te plângi. Să te plângi, zic? Să te lamentezi de-a dreptul pentru că vezi tu, dragă doamne, e epuizant. Este, recunosc, da' nu te ţine nimeni legat de ambele joburi. Poţi oricând să renunţi la unul pentru că e prea mult, pentru că ai obosit, pentru că nu te mai ţine, la naiba! Nici măcar n-ai nevoie de-un "pentru că", poţi renunţa pur şi simplu, pentru că tu ai semnat pentru amândouă, tot tu poţi renunţa la o semnătură fără să se uite nimeni câş la tine.

Da' nu, că vezi tu, că nu vrei să renunţi, pentru că asta ar însemna să renunţi şi la un card. Şi, pe deasupra, să spunem drept, nu prea te rupi muncind, da' dacă nu te plângi, parcă n-are nici un farmec să mai vii la muncă, nu?

Ei, şi să spunem că până şi faza cu lamentatul e oareşcum normală; oameni suntem, am mai zis, unii s-au născut plângând. Numai că mai intervine o chestie care mă calcă pe ficaţi; nuuu, asta e prea lejer spus. Sânge pe pereţi, şi nimic mai puţin! Şi se întâmplă în felul următor: dacă nu reuşeşti să-ţi îndeplineşti toate sarcinile, scuza va fi indubitabil "ei, sunt obosit, am două locuri de muncă, ştii doar, şi e normal; ce-ai vrea acum, să mă suprasolicit?" Sânge pe toţi pereţii, ba chiar şi pe tavan!

Păi, stai aşa, că nu-i chiar aşa. Se porneşte de la premiza că, în momentul în care te-ai înhăitat cu două joburi, ai ştiut ce faci. Şi faptul că ai două, nu e o scuză să le faci pe jumătate. Adică da, ai două, fă-le frate 100%, nu umbla cu jumătăţi de măsură. Pentru că asta e ca scuza aia cu "am copii acasă, şi-s obosită, şi de asta nu pot să fac tot ceea ce ar trebui". Hmmm... mie mi se pare că miroase; duhneşte de-a dreptul. Repet, nu te-a pus nimeni la zid şi te-a obligat cu arma la tâmplă să munceşti de două ori în zi; a fost doar alegerea ta, deci arată că ai coloană vertebrală şi ridică-te la înălţimea aşteptărilor pentru fiecare în parte. Nu-i nimeni obligat să-ţi arate milă, şi compasiune, şi empatie doar pentru că tu te sacrifici ca supereroul pe altarul cardului.

Eu ştiu una şi bună: dacă ceva mă depăşeşte, nu caut scuze externe. Eu sunt aia care nu poate, eu sunt aia care e de vină, îmi asum şi vina, şi consecinţele. Pentru că mi-ar fi uşor să spun că m-au ţinut mâţele trează toată noaptea, că au avut vecinii nuntă, că-s deprimată pentru că mi s-au întâmplat o serie de lucruri groaznice în ultimul timp, că de-aia nu mai dau randament; da' sincer acu', cui îi pasă? Şi de ce i-ar păsa? E problema mea; dacă nu mai pot face faţă, mă retrag cu graţie. Asta e, am încercat, n-a fost să fie, neeeext. Şi tare mi-e că dacă se dezvoltă prea mult această modă, o să-mi cumpăr căşti din alea cât roata carului, pentru că n-am chef să-mi moară toţi neuronii pentru lamentările unora care-şi caută motiv să facă asta zilnic.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

miercuri, 30 martie 2011

Mi-e silă - p.2

Nu-mi plac multe lucruri; multe mă calcă pe ficaţi, şi mai multe mă fac să bat mărunţel din buze şi-mi dezvoltă ticuri nervoase despre a căror existenţă nici nu ştiam măcar; unele mă fac să râd amar, altele ironic şi, în mod ciudat, există mereu câte ceva care să mă alimenteze. În mod ciudat, zic? Aha, pentru că şi atunci când îmi propun să fiu zen, se găseşte vreun copil gras, stresant şi nevricos care să-mi dea impresia că mai are puţin şi-ncepe să bată din picioare şi să se dea cu fundul de pământ şi da, mi se zburlesc neuronii. Sau veşnicele persoane care mă fac să văd negru în faţa ochilor doar pentru că respiră, sau, sau, sau...

Dar nu despre maniile minore va fi vorba azi. Azi va fi aşa:
Te plângi că trăim într-o ţară de două parale. Că acceptăm, că înghiţim, că plecăm capul. Da' cine acceptă, mă? Şi cine înghite, şi cine pleacă capul? Nu carecumva şi tu, printre toţi ceilalţi? Nu carecumva în momentul în care trebuie şi chiar poţi să faci ceva - orice, de la să-ţi mişti fundul să te duci să protestezi până la minusculul gest de a semna o petiţie - şi tu te faci că plouă? Nu carecumva preferi să stai cu fundul bine băgat în canapea şi zici "mai încolo" sau "altădată"? Nu eşti tu ăla de latră când nu-i nimeni prin preajmă şi, când vine şefu', sau al mai mare, sau când e pur şi simplu de lătrat te bagi cu capul sub masă şi laşi pe alţii - dacă există - să vorbească în locul tău? Nu eşti tu ăla care vrea o schimbare peste noapte, da' care tace mâlc atunci când vine vorba de idei care să producă schimbarea aia? Nu cumva ştii să faci planuri pe hârtie, şi te lauzi cu chestia asta, dar luate la puricat planurile tale nu-s nici realiste, nici realizabile? Ia zi...

Te plângi de gropi şi de mizerie. Da' dacă din întamplare lucrezi în branşa aia de recontruieşte străzi, şi tre' să acopere gropi, şi tre' să se ocupe de bunăstarea drumurilor, nu eşti tu ăla de-l văd fluierând pe bordură în loc să muncească? Şi nu eşti tot tu cel care ar trebui să le construiască repede, bine şi cu spor, nu să le cârpească? Şi nu vreau să amintesc faptul că japonezii ăia au reconstruit o autostradă în doar câteva zile, în timp ce tu, ăl de ar trebui doar să acoperi o nenorocită de groapă în aşa fel încât să nu reapară după prima ploaie, stai şi-o alinţi cu lunile. Cât despre mizerie... tu, da, tu, ăsta de te plângi că primăria nu-şi face treaba, şi că sunt o grămadă de gunoaie în oraş, nu te faci artistic că arunci ambalajele pe stradă, în loc să-ţi mişti fundu' juma' de metru pân' la coş? Şi nu te-am văzut cumva lăsând să zboare liber prin geamul deschis al maşinii ultimul răcnet, un pachet gol de ţigări, ba chiar şi-un bidon, pentru că nu vrei să-ţi încarci în mod inutil maşina? Şi stai să-mi aduc aminte, nu tu lăsai în urma ta toate resturile atunci când mergeai cu amicii la grătar, pentru că nu e de calibrul tău să-ţi strângi resturile şi să le arunci la tomberon? Da, parcă tu erai ăla...

Te plângi că nu poţi face nimic fără şpagă. La medic, la avocat, ba chiar şi atunci când îţi dai examenul pentru permis. Că fără şpagă nu rezolvi nimic în ţara asta. Da' nu tu eşti, mă, ăla de i-a învăţat aşa? Nu eşti tu cel care nu concepe să se ducă la medic fără plic, şi i-l îndeşi în buzunar, chiar dacă omu' îţi spune frumos că nu vrea nici o atenţie? Da' preferi să te asiguri că nu spune doar aşa, din politeţe, ba chiar alergi după el pe coridoarele spitalului, panicat că, dacă nu ia şpaga, în mod sigur te va trata ca pe-un câine. Nu eşti tu ăla care bagă banu' în buzunarul poliţistului, chiar dacă ţi s-a repetat că nu e nevoie, pentru că ţi-e frică să nu ratezi şi de data asta examenul de carnet? Nu din cauza ta s-au învăţat oare să primească "dreptul"? Şi nu eşti tot tu acela care, în momentul în care se umbla cu campania "antişpagă", şi chiar erau oameni noi, care credeau în chestia asta, şi care te-au scuipat în faţă când ai venit cu mâna tremurândă şi cu plicul gros, de-ai zis că e doar o faţadă? Nu tu i-ai crescut cu şpagă şi cu capul plecat? Nu tu te-ndoi de mijloc când intri pe uşă la "dom' director", şi-l tratezi de parcă ar fi dumnezeu atotputernic, şi mai ai puţin şi-i ştergi şi pantofii, şi-i dai şi juma' de salariu numai pentru a-ţi da o nenorocită de adeverinţă? Da, te plângi de şpagă; între cei patru pereţi proprii şi personali, îi iei pe rând la înjurat, că-s hoţi, şi mafioţi, şi te comporţi de parcă ei sunt ăia vinovaţi, şi tot între cei patru pereţi, ai fi în stare să-i iei la bătaie, să-i pui pe toţi la zid şi să-i împuşti sistematic. Da' când vine vorba de nevoie, tu te ploconeşti cu şpaga; tu primul.

Şi te plângi, pentru că plânsul e sportul naţional, şi n-ai vrea să fii singurul fraier care nu-l practică. Te-ai plâns de când te-ai născut şi-o să mori, mă, tot plângându-te. Pentru că nu te duce capul să faci mai mult.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

marți, 29 martie 2011

Farmacia cofetărie

Tre' să specific de la bun început că prefer, de obicei, chestiile sărate; floricele, chips-uri, alune, covrigei. Orice, da' sărat să fie. Ei, dar, din când în când, mă mai pocneşte aşa, direct în moalele capului, pasa de ceva dulce. Şi atunci să te ţii, frate, pentru că devorez tot ce prind: ciocolată, biscuiţi, prăjituri, bomboane şi fursecuri. Buuun... Şi mă pocneşte aseară dorinţa cu pricina, şi mă uit în jur; canci ciocolată, nexam bomboane. Mă furişez în bucătărie, poate-poate există vreo rezervă secretă de chestii mustind de zahăr. Nimic, da' nimic-nimic; aşa că am aterizat cu capul direct în borcanul cu miere, pentru că deja nu mai era un simplu moft, simţeam de-adevăratelea cum scade glicemia liniuţă după liniuţă.

Şi-n timp ce mă relaxam în borcan, m-a lovit cu viteza unui bolid: mică fiind n-am rămas niciodată în pană de ceva dulce. Da, recunosc cu lăbuţa pe inimă că nu erau mereu dulciuri tradiţionale, da' scotoceam, găseam, improvizam. Aha, a încercat cineva pâine cu zahăr? Probabil că nu, da' eu devenisem maestru cofetar în prepararea delicatesei cu pricina, pentru că era cu şustă, şi trebuia să nu depăşeşti o anumită cantitate de zahăr, şi felia de pâine trebuia să nu fie nici prea subţire nici prea groasă, numai potrivită, şi trebuia să fii iniţiat în această artă pentru a-ţi ieşi cum trebuie, şi... Mă opresc. Da' lapte praf cu zahăr şi cu cacao şi cu apă? Şi dacă erau, mai strecuram şi nişte stafide, ba chiar go crazy şi turnam şi-o picătură de esenţă de rom... mmmhhhmmm, genial!

Daaaar, şi aici vine DAR-ul, nimic nu se compara cu chestiile mai... ciudate pe care le foloseam pe post de înlocuitor de "ceva dulce". Să purcedem deci în a rememora bizareriile "cofetăreşti" ale generaţiei pre-revoluţie...

Cred că nu e nevoie să insist prea mult asupra zaharinei, care era un fel de zahăr, da' era mult mai şmecheră, pentru că semăna cu bomboanele. Sau zahărul cubic, care era zahăr, da' ce tare erai dacă aveai din ăla în casă, şi cât de mişto era să şuteşti câte un cub, două, nouă, şi să le ronţăi fericit, eventual băgat sub masă. Nu ştiu alţii cum făceau, da' la mine era literă de lege. Şi tot din capitolul zahăr, era şi ăla vanilat, de venea la pliculeţe, şi pe care-l mâncam tacticoasă, direct din pliculeţ, şi se umezea hârtia, şi mă chinuiam, da' pân' la urmă nu rămânea fir nesacrificat.

Da' cavitul? Muuuamă, cavitul era genial! Îl găseam în frigider, pe raftul pe sus, şi mă cam întindeam să-l ajung, da' nu era bai, pentru că atunci când ajungeam, era vai şi-amar de el. Adică, nu amar, că era dulce, şi-avea o aromă specială, şi da, mai cumpăr şi acum cavit, da' parcă nu mai e la fel de genial pe cât era atunci. Şi multivitaminele? Alea de veneau într-o cutie maaare, albastră, metalică, şi din care puneai două linguriţe-n apă, şi se transforma în cel mai delicios suc posibil? Nici sucu' de la dozator nu se putea compara cu licoarea multivitaminizată...

Bineînţeles că nu existau mereu variantele astea; aşa că se trecea la planul de rezervă: dulăpiorul cu medicamente. Da, am crescut pe vremea când copiii aveau acces la pastile, şi-au învăţat care sunt pastilele pe care le pot lua fără probleme, fără să păţească nimic şi fără să aibă nevoie de părinţi şi reţetă. Pe vremea când, dacă aveai 7 ani şi te durea capul, luai rapid un piramidon, sau un paracetamol, sau o aspirină, fără să tragi de fusta lu' mama, ca să ţi-o scoată ea din folie şi să ţi-o dea, eventual amestecată cu zahăr.

Şi-n ordinea asta de idei, primul sacrificat era siropul de tuse, că era dulce, şi bun, şi gros, şi miam-miam. Un gât tras pe furiş, un altul mai la vedere şi, evident că atunci când chiar aveam nevoie de sirop de tuse, nu mai era. Da' nu era problemă, pentru că rezerva se reînnoia periodic. Urma faringoseptul, care avea aşa, într-un fel aromă de ciocolată, şi colora limba, şi muaaamă, dacă apăreai cu pastile de faringosept afară, deveneai instantaneu eroul cartierului. Da' saprosanul? Cu saprosanul cum era? Păi era aşa: ăsta venea la tub, şi-am făcut mereu conexiune între saprosan şi puful de la plopi - să nu-ntrebe nimeni de ce, pentru că n-am o explicaţie logică -, da' era buuuun, şi se topea mai greu ca faringoseptul, deci dura mai mult, deci plăcerea era maximizată. Şi mai era şi vitamina C, care era acră ca toate chinurile iadului, da' avea o vagă reminescenţă dulceagă, şi dacă mâncai vreo două, deja aveai papilele gustative mult prea anesteziate pentru a mai sesiza acreala, şi tot bomboane se chemau. Ei, şi drept să spun, nu era problemă prea mare, pentru că la fel de acri erau şi cârceii de viţă de vie, şi frunzele acrişoare care nici acu' nu ştiu ce erau, da' le mâncam una după alta, pentru că nu murise nimeni de la ele. Deci vitamina C rula original. Iar dacă erai doritor de experienţe extreme, apăi atacai cutia verde, cu drajeuri chinezeşti, care cică erau pentru tuse, da' arătau ca bomboanele, şi erau mentolate de te lua mama Gaia, şi te apuca lejer strănutul, şi-ţi dădeau instantaneu lacrimile, da' să renunţi la ele, nici vorba, pentru că aveau zahăr pe deasupra, şi puteai simula oricând o durere în gât pentru a devora toată cutia. Bes-ti-al, zic!

Dar aseară n-aveam nici faringosept, nici saprosan, nici măcar sirop de tuse, deci a trebuit să mă mulţumesc cu miere. Bleaaah!!! Şi primul lucru pe care-l voi face când ajung la farmacie va fi să-mi reîmprospătez stocul de "pastile prăjituri", şi să nu-ndrăznească nimeni să spună că-s cu capu'; o ştiu deja, nu e nevoie să-mi fie reamintit constant.

Pân' la următoarele amintiri, la bună vedere!

luni, 28 martie 2011

Credeam odată

Continuând seria "credeam odată", azi voi zice aşa:

Oricât de bine ar suna, oricât de optimist, oricât de roz, fluturaşi şi floricele, "pentru totdeauna" nu există. Sau "forever"-ul ăla de-l auzi prin filme, de-ţi populează imaginaţia şi copilăria. Că ţi s-a terminat rezerva de răbdare, că te-ai maturizat, că ai crescut, că nu-ţi mai place rozul, ci albastrul, că ai învăţat finalmente că frâna se pune cu dreapta, nu cu stânga; că te-ai plictisit, că te-ai speriat, că ţi-a ajuns până peste cap, că vrei altă muzică dimineaţa, că ştii, că ai putea crede, că ţi se pare, că nu contează de ce, cum şi ce fel. Îmi cer scuze celor care încă mai cred în Moş Crăciun şi-n Zâna Măseluţă, şi-n Happily Ever After. Da, e un concept fain, da, uneori se poate întâmpla dar, în general, nu, nu există. Nici cu oameni, nici cu animale, nici măcar cu chestii minore gen cutia de cafea. Da, ştiu, aia e normal să se termine, da' zic aşa...

Şi nu, nu vreau să stric inocenţa nimănui, spun doar că, pentru o bucată de timp, pe vremea când pomul făcea mere şi răchita micşunele, am crezut ca orice muritor, şi pentru crezul meu mă luam de piept cu Dumnezeu; mulţumesc pe această cale domnului Coşbuc, care nu ştiu dacă era familiar cu conceptul, dar care l-a demontat cu destul de multă seriozitate ori de câte ori a avut ocazia.

Doi, nu există nu pot, există doar nu vreau. Ohohooo, am crezut, frate, chestia asta toată viaţa; şi da, cu toate că mi-a fost dovedit contrariul, încă mai continui să cred - puţin, puţin de tot - în ea. Dar e aşaaa... ca atunci când nu crezi în minuni, şi totuşi speri că se poate întâmpla; nu neapărat ţie, ci în general. Pentru că poţi să vrei; da' nu să vrei, SĂ VREI, să faci totul, să pui cărămidă peste cărămidă, să tragi, să reconfigurezi, să faci tot ce e omeneşte posibil, ba chiar mai mult, să-i faci pe cei mai naivi să creadă că ai ajutor din partea nu ştiu căror forţe nu tocmai ortodoxe, mă rog, vrăjeli de genul ăsta; deci, să vrei şi nu, să nu se poată.

Da' poate că "nu se poate" nu e egal cu "nu pot", şi-atunci e posibil să vrei şi să nu se poată, nu să nu poţi. Neuronii mei investighează problema; voi reveni cu amănunte asupra concluziilor pe acest subiect altădată.

Şi-ncă un crez demontat şi mă opresc: că cei puternici câştigă mereu. Ăi de nu se lasă îngenunchiaţi, de nu pleacă niciodată capul, de stau drepţi şi mândri şi bla-bla-bla. Ghici ce? Bullshit! Bullshit zic, şi sânge pe pereţi. Pentru că nu, niciodată nu e ca-n filme, şi cărţi, şi desene animate.

Asta nu înseamnă că tre' să-ncetezi să fii puternic. Înseamnă doar că tre' să-ţi intre în căpuşorul ăla rotund că nu, dacă faci "the right thing" nu vei ieşi neboţit. Vei ieşi doar cu idealurile intacte, şi-atâta tot. Restul va fi boţit; da' ştii cum? Ca atunci când iei o bucată de hârtie, şi-o strângi în pumn, şi-o chinui până când nici măcar nu mai seamănă a foaie, seamănă a artă futuristă.

Concluzia? Aia evidentă: din nou, nu tot ce zboară se mănâncă, şi idealurile nu sunt nici realizabile, nici realiste; da, e şmecher să le ai în buzunar, da' nu te ajută cu nimic când dai cu capul de sus.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

duminică, 27 martie 2011

Ne place, da, ne place - p. 53

Pentru că, de cele mai multe ori...



Enjoy!

O zi normală de sâmbătă

Primăvară... copacii înmuguresc, albiniţele bâzâie fericite, păsările călătoare se-ntorc entuziasmate la cuiburile lor, motanii intră în călduri, fericire, bucurie, veselie şi... hop! stai aşa că iar am încurcat povestea... Mde, a venit primăvara; în acte, pentru că, dacă mă uit afară, numai a primăvară nu seamănă. Ei, da' cică e anotimpul ăla în care ne paşte o reînnoire, în care totul se schimbă în bine, mă rog, vrăjeli de genul ăsta care ar trebui să te facă să te simţi mai roz, chiar dacă tu ai chef să te aşezi pe canapea şi să aştepţi să ţi se deznoade venele.

Dar nu, nu despre depresia de primăvară va fi vorba azi...

Mă pocneşte pe mine ieri că am chef de cartofi prăjiţi. Mă, şi-mi era o dorinţă din aia care nu te lasă, oricât ai încerca să te gândeşti în altă parte. M-am învârtit, m-am sucit, am zis să văd un film, poate-poate trece. Da' ştii ce merge bine la un film? Un castron imens de cartofi prăjiţi! Ei, şi mai scapă de manie dacă poţi. Poţi? Nu poţi. Aşa că mi-am luat inima-n dinţi şi... nu, n-am pus eu mâna pe cartofi, să-i despieliţez, să-i tranşez şi să-i prăjesc, e primăvară, cum aş putea face aşa ceva? După cum ziceam, mi-am luat inima-n dinţi şi-am rugat-o pe doamna mamă să prăjească câteva kile de cartofi pentru pofta nebună a puiului ei rătăcitor. Şi când au venit, rumeiori şi crocanţi, în cantitate industrială, exact aşa cum mi-i imaginasem, am zis că l-am apucat pe sfântul Petru de-un picior, că mi-a pus divinitatea mâna-n cap, că toţi sfinţii, şi arhanghelii, şi beatificaţii şi stigmatizaţii dansează fericiţi deasupra mea pentru că da, castronul era acolo, şi era real, şi pipăibil, şi cartofii mâncabili.

Asta până când m-am prins eu că doamna mamă a scăpat cam multă sare. Ei, nu-i bai, mai bagă un cartof, mai trage o duşca de apă, măi, ce să zic, au mers unşi. Daaar, aventura continuă. Pentru că doamna mamă n-avea somn, şi s-a gândit ea aşa că ar fi bine şi pe placul puiului rătăcitor să-i trântească şi-un castron cu floricele. Aha, d'alea de porumb, delicate şi delicioase, numai bune de alintat. Şi n-am avut nimic împotrivă. Ba chiar m-am bucurat, pentru că mai rar primesc atâtea atenţii culinare în aceeaşi zi; şi-am zis, ce pana mea, e sâmbătă, mă pot desfăta liniştită. Bune floricele. Bune rău! Da' sărate, frate!

Daps, lucrurile sunt clare: se trece iar prin pasa "nu-i destulă sare, să turnăm cu borcanul!" Înainte de asta, a fost pasa "fără sare"; adică pe bune, fără, cu toate că ea zicea că a pus. Şi-aş fi putut s-o contrazic? Ferească sfântul! Doar că stăteam cu solniţa-n buzunar pentru că, spun cu lăbuţa pe inimă, chiar n-avea urmă de sare orice-ul ăla gătit. Şi-a mai fost şi pasa iute; puteam să jur că-i făcută cu thailandezii, sau cu mexicanii, sau mă rog, cu orice naţie care i-ar fi injectat iute-n vene. Partea proastă era că am crezut pentru un moment că vrea să mă otrăvească. Neee, doar gătea liniştită. Inutil să spun că pasele astea vin şi trec; şi când le termină, le ia de la capăt.

Dar, revenind la cartofi prăjiţi şi floricele. După festinul potroacă, evident că m-a chinuit setea. Şi-am văzut doar chestii acidulate în faţa ochilor, şi m-au chinuit viziunile, şi am fost mai ceva ca martirii pentru că nexam chestii acidulate în casă, şi nexam consignaţie deschisă pe-o rază de un kilometru; am fost tentată să umplu o găleată cu apă şi să-mi potolesc setea în mod barbar. Liniştiţi-vă, n-am pus planul în practică, da' frate sete mi-a fost!

Şi pentru că am început cu primăvara, şi-am mai pomenit şi de mâţe, tre' să spun că doamna mamă n-a fost singura care a încercat să mă îmbuibe ieri. Neee, aş fi scăpat uşor. Dar n-a fost să fie, pentru că am avut parte şi de răsfăţ din partea lu' Cami. Să ne aducem aminte, Cami, mâţa. Mâţa mea, adică. S-a gândit ea că aş fi fericită, şi că probabil mi-e poftă pentru că nu mi-a mai adus demult, şi probabil mă simt neglijată şi stingheră fără... Mă rog, cam asta-mi imaginez că e în capul ei care, într-un mod ciudat, funcţionează uneori după chipul şi asemănarea neuronilor mei; până la un punct. Ăla de aseară. Ies eu frumuşel pe uşă când, tronând maiestuos şi foarte mort pe prag, un şoricel. Şi, repet, presupun că din punctul ei de vedere asta-i delicatesă, pentru că avea o figură foarte ţanţoşă, şi mândră, şi nu-şi mai încăpea în piele de bucurie pentru că, vezi tu ce măreaţă a fost ea, şi cum are ea grijă de mine şi-mi aduce tot ce-i bun, şi proaspăt, şi trufanda. Nuuuuuuuuuuuuuuuuu! Clar a venit primăvara dacă mă aşteaptă cadouri din astea pe prag...

Şi simt nevoia să menţionez că nu, nu mănânc şoareci; asta dacă ar fi existat vreun dubiu în această privinţă. Aşa că am făcut cel mai insensibil şi crud lucru cu putinţă, fără pic de consideraţie pentru sentimentele ei materne şi vânătoreşti: l-am făcut avion peste gard; da, peste gard e junglă. Tind să cred că e şi puţin bântuită casa, pentru că n-a mai stat nimeni în ea de muuulţi ani, şi din când în când se aud zgomote ciudate şi se văd umbre; deci fantoma unui biet şoricuţ n-ar fi mare lucru...

Ei, şi-aşa se termină magnificele peripeţii ale Cameliei prin magicul regat al zilei de sâmbătă. A venit primăvara!

Pân' la următoarele aventuri, la bună vedere!

sâmbătă, 26 martie 2011

Nonrevoluţia franceză

Libertate, egalitate, fraternitate... Lozinca asta mi-a însoţit adolescenţa. Credeam în ea; mi-a înflăcărat imaginaţia, m-a făcut să vreau să cred că poate fi o lume mai bună, era aşa, ca un ideal pe care ar fi trebuit să-l atingem. Aveam capul plin de fluturaşi şi de idei cum că suntem toţi egali; că putem face o revoluţie cum nu s-a mai văzut, una care s-o întreacă pe aia de la căderea Bastiliei, care să transforme peste noapte totul: oameni, fapte, obiceiuri. Mă gândeam eu aşa: că ar fi o chestie din aia măreaţă, că dacă am crede toţi în sus-numita chestie n-am mai avea probleme, că totul ar fi roz, fluturaşi şi albiniţe. Şi dup-aia am crescut.

Şi-am realizat că sunt doar cuvinte. Că da, e grozav şi salutar să crezi chestia asta, dacă vorbeşti despre "egalitate" în materie de pături sociale sau de grupuri distincte. Că merge dacă te referi la egalitatea dintre albi şi negri, bărbaţi şi femei, straight şi gay; rase, sexe, naţiuni; idei măreţe şi complicate. Da' în nici un caz nu se aplică fiecărui individ în parte.

Aha, nu cred în egalitatea aia supremă, între toţi indivizii în parte. Nu cred că putem să ne ţinem fericiţi de mânuţe şi să pornim o horă imensă în jurul oraşului; nu cred că dacă suntem liberi suntem automat egali şi fraţi. Pentru că nu-mi doresc chestia asta. Sprâncene ridicate? Ştiu. Dar să mă explic:

Există multe persoane care nu-mi plac; din diverse motive. Unele pentru că nu-s sincere; altele pentru că sunt cu două, trei, cinci feţe; altele pentru că nu sunt originale; unele pentru că nu vor să gândească singure; pentru că le lipseşte partea de bun-simţ, pentru că nu se spală cu anii, pentru că te duc cu zăhărelul, pentru că nu pot lega două fraze inteligente una de alta, pentru că sunt enervante, pentru că mă calcă pe ficaţi, pentru că se lamentează tot timpul şi nu fac nimic pentru a remedia situaţia, pentru că te toacă mărunţel, pentru că-ţi scot ochii constant cu ceea ce ai putut să faci acu' 5 ani, pentru că poartă pică, pentru că vor să te aducă cu forţa pe calea cea dreaptă, pentru că ţi-ar apăsa cu bocancul mai tare pe ficat atunci când eşti bas, pentru că nu s-ar sfii să te toarne pentru a-şi salva pielea, pentru că se ţin scai de tine, pentru că ţi-ar băga pe gât adevărul lor, pentru că, pentru că, pentru că.

Ei, şi-n ordinea asta de idei, de ce mi-aş dori egalitate şi fraternitate cu ele? Nu, nu mersi, zic. Nu sunt şi nici nu vreau să fiu egal şi frate cu tine. Reciproca e valabilă. Sunt convinsă că şi eu, la rândul meu, calc pe cineva pe bătături; sau pe ficaţi. De ce ar vrea acel cineva să fie frate şi egal cu mine? Păi, stai aşa, că deja e sânge pe pereţi. Nu pot fi egal cu cineva pe care-l dispreţuiesc, pentru simplul motiv că n-am chef să mă dispreţuiesc pe mine. Şi nici frate pentru că, în mod evident, dacă am fi fraţi, am împărtăşi aceleaşi idealuri şi acelaşi set de convingeri; or, se pare că nu facem asta. Deci, de te m-aş desconsidera, coborându-mă la rangul de egal cu tine?

Şi,pe de altă parte, eu nu sunt egal cu tine, om bun, care te gândeşti mereu la alţii înainte de a te gândi la tine; care te implici în acţiuni din care n-ai nimic de câştigat decât recunoştinţa altora; care vezi mereu doar partea bună a lumii, care mai crezi încă în umanitatea din fiecare, care crezi că oricine merită o a doua şansă, care faci mai multe decât mine, care tastez din spatele monitorului; care renunţi la parte din timpul tău pentru a-i face pe alţii să zâmbească; care ajuţi pe oricine, om, pasăre, animal; care chiar laşi ceva în urma ta, care nu construieşti imperii, dar ajuţi la ridicarea lor, care ştii că orice lucru se va întoarce împotriva ta, aşa că eviţi să răneşti cu gândul, fapta sau cuvântul; care eşti mai bun şi mai uman decât sunt sau aş putea eu fi. Şi nici n-ar fi corect să fii nevoit să-mi fii egal şi frate.

Aşa că libertate, egalitate, fraternitate, bullshit. Da, e înălţător să crezi în ele; da, sunau al naibii de bine pe vremea când mai credeam că tot ce zboară se mănâncă; dar, în realitate, sunt doar cuvinte. Frumoase, dar doar cuvinte. Şi doar asta or să rămână.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

vineri, 25 martie 2011

Scopul şi durata vizitei

Nu vorbesc mult. Ba chiar unii ar spune că-s mai tăcută decât tăcerea însăşi. Nu vorbesc mult dacă n-am ce spune, adică; sau dacă nu-mi place faţa ta, sau dacă am vaga impresie că nu meriţi efortul de a-mi irosi cuvintele pe tine. În rest, dacă-mi placi, dacă avem ce pălăvrăgi, dacă vreau eu, şi simt nevoia, şi mi se pare că am de ce, atunci ai face bine să te înarmezi cu răbdare pentru că, o, da, vorbesc. Multe cuvinte pe centimetru pătrat, fraze după fraze, poveşti după poveşti, şi e posibil să simţi nevoia imperioasă de a-mi găsi butonul de "stop" sau măcar ăla de "pauză". Maaaai greu...

Dar nu despre recordul meu în materie de şuete va fi vorba azi. Azi va fi aşa:
Recunosc cu lăbuţa la inimă că socializarea nu mă pasionează. Adică da, te salut dacă te cunosc; dacă nu-mi eşti indiferent, s-ar putea chiar să primeşti şi-un zâmbet. Dar până la momentul ăla în care chiar să vorbesc cu tine, nu doar să fac small talk, trece mult timp. Dacă stau să număr persoanele cu care chiar vorbesc, ajung la magnificul număr de 5. Şi, conform statisticilor, cică eu aş avea o problemă; de comunicare, de socializare, de orice implică un "-re" psihologic în coadă.

Pe bune acum? Să mori tu? Zi zău, că altfel nu te cred. Păi să vedem. Ştiu că există acolo, afară, dincolo de zidurile mele, persoane etichetate drept "sociabile". Care vorbesc cu tine oricând, oricum, în picioare, pe scaun, la telefon, pe mess, prin scrisori sau prin porumbei vorbitori. Alea care dacă găsesc un subiect - subiect zic? subiecţel, subiectuţ, subiectişor - comun cu tine, te cataloghează drept prieten şi nu mai scapi de ele nici cu ordinul procuraturii. Or, am mai zis, "prieten" din punctul meu de vedere îmi eşti dacă eşti în stare să stai în cap pentru mine, în mijlocul oraşului, într-o poziţie tăcută, dar care pentru mine înseamnă mult mai mult decât toate tomurile din lume. Şi da, reciproca să fie valabilă. În rest, vorbim despre amici, cunoştinţe, oameni pe lângă care treci zi de zi, dar cu care n-ai tangenţe.

Ei nu, că vezi tu, că dacă ai schimbat trei vorbe deja sunteţi prieteni, şi poate să-ţi povestească întreaga viaţă, să se plângă, să ceară sfaturi, să dea sfaturi, să se implice şi să coordoneze de la distanţă chestia aia despre care aveai vaga impresie că se cheamă "viaţa ta". Şi da, cică asta se cheamă sociabilitate. Să cunoşti cât mai multă lume, să poţi să te înfiinţezi peste noapte într-un oraş străin şi să ceri găzduire pentru că, de, sunteţi prieteni pe facebook, să ştii multe despre multe persoane şi să ai program de discuţie cu fiecare în parte, la orele lor bine stabilite.

Mă scarpin româneşte-n cap; da, sprânceana mi-e ridicată până înspre creştetul capului, nu pricep şi pace bună. Din punctul meu de vedere, asta se cheamă băgare în seamă. Adică, te bagi în seamă cu mine pentru că dă bine la palmares şi la cv să spui că ştii douăjdemii de persoane, că ai ţâşpe mii de prieteni, că ai măcar câte o cunoştinţă în fiecare oraş din ţară, ba chiar vreo 50 şi peste hotare. Băgare în seamă şi, repet, BĂGARE ÎN SEAMĂ.

Şi e cu şustă şi strategie. Pentru că dacă nu-ţi place persoana în cauză, dar ai avea ceva de câştigat de pe urma ei, atunci te faci luntre şi punte pentru a i te băga sub piele. Pentru a scotoci după chestii suculente, pentru a o trage de partea ta, pentru a deveni din străini perfecţi, amicii ăia de pot bea un pahar de orice la două vorbe. Sânge pe pereţi şi migrene totale! Dacă mi te înfiinţezi c-un zâmbet mieros în vârful buzelor şi-mi spui că vrei să mă cunoşti mai bine, clar mi se aprinde beculeţul. Adică, de ce? Cu ce ocazie? Care-i chestia de stă ascunsă sub zâmbetul ăla şi de unde atenţia asta subită? Da, ştiu, un dram în plus de paranoia, da' nu m-a prea înşelat niciodată; şi-am învăţat că nimeni nu vrea să te cunoască fără să aibă ceva cât de mic de câştigat de pe urma cunoaşterii aceleia. Deci vei primi tratamentul rece şi băgarea în seamă nu e nici recomandată, nici dorită, nici acceptată. Dar da, eu sunt aia antisocială. Recunosc cu capul neplecat, şi mă felicit pentru alea 5 persoane de mai sus. Restul sociabililor n-au decât să ia restul lumii. Vezi de-mi pasă.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

joi, 24 martie 2011

Picătura chinezească

Am o problemă cu zgomotele. Nu, nu sunt fan înrăit linişte totală. Probabil aş înnebuni dacă m-ai duce să mă "regăsesc" undeva în creierul munţilor, unde să nu se audă decât susurul izvoarelor, cântecul ciripelelor şi foşnetul frunzelor. Am nevoie de muzică, de trăncănit de maşini şi de forfotă continuă; tăcerea mi se pare cam prea băgată în seamă şi mult prea lăudată. Deci nu cu zgomotele tradiţionale am eu ce am.

Problema mea e cu un anumit tip de zgomot. Nu, nu încerca să zgârii tabla cu unghia cât sunt prin preajmă; o să devin în colţuri. Dacă ai de gând să cureţi fierul de călcat cu lama, avertizează-mă, să fac paşi; de-abia când ajung la o distanţă considerabilă poţi începe tortura. Picăitul ritmic al apei mă lasă rece; n-are decât să picure până moare, pentru că n-o bag în seamă. În schimb dacă se hotărăşte mâţa mea că are de gând să miaune în continuu, după juma' de oră îmi iau inima-n dinţi şi-i arăt uşa; dacă acceptă invitaţia, de bine. Dacă nu, atunci clar trebuie să avem o discuţie serioasă.

În ordinea asta de idei, sunt două zgomote specifice care mă fac să mi se zburlească codiţa. Care mă calcă pe ficaţi, mă fac să-mi doresc dopuri, îmi creionează imagini care implică tortură sistematică şi rotule decupate. Sânge pe pereţi, dacă n-am fost destul de explicită.

Şi-avem aşa:
1. Dresul vocii. HHHMMM...HHÂÂÂMMM...CCRRRHHMM...AAHAHAAHAAMM...
Şi-nţeleg. Pe bune că-nţeleg. Adică, uneori ai nevoie de-o voce limpede şi cristalină; tre' s-o dregi ca să nu suni de parcă ai vorbi din fundul butoiului. De parcă ai fi răcit non-stop, de parcă te-ai fi trezit siamez cu guturaiul, de parcă s-a jucat cineva cu corzile tale vocale şi le-a înnodat, şi le-a lăsat aşa; de parcă ai înghiţit o albină, de parcă dai audiţie pentru voci de desene animate, de parcă te-ai înecat şi mai ai puţin şi mori, mă rog, aţi prins ideea. Dresul vocii e o chestie naturală, utilă şi benefică. DA' NU CÂND FACI CHESTIA ASTA O DATĂ LA TREI MINUTE ŞI NICI MĂCAR N-AI DE GÂND SĂ VORBEŞTI!!!!!

Daps, coşmarul fonic e acel cârâit constant. Care se încăpăţânează să apară, cu precizia unui ceas elveţian, sonor şi enervant, zgâriindu-mi neuronii şi ajutându-mă să mă transform graţios într-un criminal în serie. Pe bune acu'... cârâie într-o pungă, cârâie în baie sau, mai bine, cârâie în gând. Nervii mei n-ar mai fi atât de întinşi încât să fie gata să plesnească şi tu, cârâitor-şef, ai fi în siguranţă; asta dacă ţii, într-adevăr, să poţi să mai cârâi o bucată bună de timp de acum încolo...

2. Căscatul sonor în public. Să ne înţelegem: n-am nimic cu felul în care caşti acasă. Din punctul meu de vedere, n-ai decât să caşti atât de tare încât să-ţi vibreze geamurile. Să-ţi trosnească fălcile şi să se şi audă. Da' asta la tine acasă, între cei patru pereţi proprii şi personali. Dacă faci chestia asta în public... mă faci să mă întreb dacă nu carecumva acasă n-ai ăi patru pereţi, ci doar jungla înconjurătoare şi grota care te adăposteşte, neanderthalianule!

Şi se-ntâmplă aşa: când ţi-e lumea mai dragă, se trezeşte câte unul căruia i-e somn, se plictiseşte sau pur şi simplu s-a gândit că ar fi mişto să ştie şi ceilalţi de existenţa lui. Aşa că adoptă cel mai la-ndemână mijloc, căscatul. Şi-i, frate, din ăla cu deschis gura maaaaaaaare, mare de tot; aproape că nu-i mai vezi capul pentru că, de, e tot numai o gură. Şi-i vezi şi amigdalele, şi esofagul, ba chiar şi stomacul dacă te chinui puiţin; o, da, poţi să-ţi dai seama şi ce a mâncat acu' 10 minute, pentru că vezi tot, tot, tot. Cum? Nu pune mâna la gură? Da' ce, ai înnebunit? De ce ar face chestia asta? E un efort în plus să caşti cu mâna la gură. Şi de ce ai face chestia asta? Hipopotamii nu pun laba la gură când cască; nici urangutanii, nici măcar elefanţii. Cu ce eşti tu superior lor? Lasă instinctul să te călăuzească; dă drumul animalului din tine şi cască, cască fără limite.

Şi, dacă tot nu pui mâna la gură, măcar dă volumul mai tare, să auzim cu toţii AAAAAAA-ul ăla prelung, din străfundul rărunchilor, semnul clar al unui căscat pe cinste. Frate, şi-auzi fălcile trosnind, stomacul salutându-te; vezi măselele făcându-ţi din mânuţă şi omuşorul dansând fericit în toată splendoarea lui. Zgomotul oricum e inegalabil. Ai putea căsca pe mute; da' unde ar mai fi farmecul? Ce naiba, suntem oameni liberi, deci să profităm de acest fapt manifestându-ne liber şi fără inhibiţii.

Sprânceana mi se ridică vizibil. Nu, nu vreau să-ţi îngrădesc libertatea. Da'-mi lezezi auzul, îmi disturbi liniştea şi pacea interioară, nu mai sunt zen. Pentru că nu simt nevoia imperioasă de a auzi - iar o dată la câteva minute - că ţi-e somn sau te plictiseşti de moarte. De moarte zic? Da, la morţi violente mă gândesc atunci când te aud. Dar dacă eu am bunul simţ de a nu pune în practică pe tine toate metodele alea care implică mult mai mult zgomot decât un căscat, tu de ce insişti să mă bruiezi? Pune, frate, mâna la gură, redu volumul şi putem continua să ne ignorăm liniştiţi. Altminteriu, nu ştiu cât voi mai putea ţine eu animalul din mine în lesă.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

miercuri, 23 martie 2011

În călduri

Nu mai e demult un secret - dacă o fi fost vreodată - că-mi plac femeile. Şi nu toate pentru că, de, oameni suntem, şi fiecare cu standardele şi gusturile lui. Şi-aş putea spune chiar că-mi plac puţine pentru că, nah, asta sunt, îmi plac puţini oameni. Adică trebuie să ai ceva pentru a-mi sări în ochi; de bine, pentru că de rău îmi sar mulţi şi multe. Şi-aş putea extinde aria spunând că dintr-o mare de oameni mai mulţi sunt cei care-mi displac decât cei pe care-i plac; ăi de-i plac, se ştiu ei. Ceilalţi, aidoma.

Dar, revenind la femei. Printre multele categorii care mă calcă pe ficaţi există una anume care-mi stârneşte impulsuri violente. Calorifer şi sânge pe pereţi! Nu alea de vorbesc mult, nu alea de joacă pe mai multe fronturi, nici măcar alea care una zic şi alta fac; nu alea de se vor băgate-n seamă, nu cele care se cred buricul pământului, nici măcar alea de se complac să fie şleampete. Există o categorie aparte care, din punctul meu de vedere, poartă denumirea de "în călduri".

Şi categoria asta e aşaaa, să-i spunem specială. Toate cele care se încadrează aici au trăsături bine definite, creionate cu atenţie, frate, operă de artă şi altceva nimic. Le vezi "căldurile", le simţi, ba chiar poţi să le pipăi, atât îs de pronunţate. Chestia principală pe care o fac şi care pe mine, una, mă calcă direct pe ficaţi, e să se gudure. Aha, cu mai mult sau mai puţin stil, în funcţie de personalitatea fiecăreia, coada le lipseşte, să dea din ea. Şi nu coadă de mâţă, pentru că aia ştie cum să te facă să te duci tu după ea...

Orice le-ai spune, râd. Şi nu râs din ăla real, sănătos, amuzat. În nici un caz, pentru că tu poţi să spui orice; chiar şi cea mai insipidă frază din istoria insipidităţii. Ele vor râde. Puţin forţat, puţin fals, râsul ăla care mie îmi aduce aminte de nechezatul cailor primăvara. Nu întrebaţi de ce neapărat primăvara. Aşa gândeşte mintea mea. Şi, pe lângă râsul ăla de-a dreptul enervant, vor repeta ceea ce ai zis juma' de oră după; ai zis "camera mea e verde". Pfoooai, megapoanta, hahaha, hihihi, hohoho, auzi tu, camera, hohoho, hihihi, nihoho, verde, nihohohiho. Sprânceana mea e ridicată până peste cap. Nu, nu e nici măcar semiamuzant, da' ele mai au puţin şi-şi înghit limba de atâta râs...

Partea a doua, se alintă. Tot tacâmul, adică, inclusiv babytalk. Aoleu, mi s-a ridicat părul, mi s-a făcut pielea de găină, sunt de-a dreptul oripilată. Da, ştiu, femeile sunt alintate. Da' e una o femeie care e femeia ta şi e alintată doar cu tine, şi alta femeia nimănui care se alintă fără limită, cu oricine îi pică în cale. Aha, "călduri" scrie pe ea...

Partea a treia, va ţine neapărat să se lipească de tine cât mai des. Că-ţi pune o mână pe braţ, că te loveşte pe umăr, că-ţi ia o scamă invizibilă de pe haină sau că atentează la integritatea cofurii tale, va fi tot timpul cu mâinile pe tine. Asezonat cu râsul de rigoare şi cu alintătura specifică. Una fără alta nu se poate. Sunt inseparabile şi o definesc total.

Frate, şi mă gândesc eu aşa: înţeleg că suferi de atenţie şi ai... tot ce prinzi, da' tre' să fii atât de evidentă? Imaginea pe cre mi-o creezi e că mai ai puţin şi-mi salivezi în palmă. AAAArrrghhhhh! Mult prea evident, mult prea la vedere, mult prea uşor, mult prea pe tavă, mult prea în galantar, mult prea oferit. Oi fi eu cu capu', da' continui să ştiu că o femeie care se oferă direct mă plictiseşte. Dacă n-ai o bucăţică de mister, o bucăţică de "încearcă să mă cucereşti", dacă nu te face să te îndoieşti de faptul că te place sau nu, s-a zis totul. S-a gătat. Dead, over, kaput, конец. Ok, recunosc, poate oi fi de modă veche, da' dacă nu-mi stimulezi puţin imaginaţia, dacă eşti ca o carte deschisă, tot degeaba. Pentru că lucrurile gratuite nu's întotdeauna de calitate. Şi-o femeie în călduri clar e mult sub standardele mele. Atât.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

marți, 22 martie 2011

Uniforma de serviciu

Recunosc cu lăbuţa pe inimă că eu chiar mi-am dorit uniformă de şoim. Aha, d'aia portocalie, cu cravată albastră şi cu insignă. Pe lângă şorţuleţul albastru spălăcit mi se părea grozav de matură. Adică, era ceva să ai uniformă din aia. N-aveau toţi, n-o purtai decât din când în când, la evenimente majore, ce mai, era the thing. Cred c-am purtat-o de maxim 5 ori, da' a fost o plăcere.

Uniforma din 1-4 nu m-a dat pe spate. Adică, era de-a dreptul dizgraţios să fii nevoită să ai hainele tale, eventual pantalon pentru că, de, mai era şi frig din când în când, şi pe deasupra să trânteşti şorţuleţul albastru, care semăna mult prea mult cu o rochie. C'mon! Cine a fost deşteptul care s-a gândit că ar fi mişto să porţi pantalon cu rochie? Şi nu, nu pantalonaşi drăguţi cu rochiţă pufoasă, ci pantaloni din ăia de după revoluţie, care aveau doar o vagă formă de pantalon, care arătau într-un anume fel şi pe deasupra şorţuleţul... O, sfântă divinitate, omoară-mă acum, înainte de a-mi aduce aminte imaginea completă! Mi-e ruşine de-a dreptul... Să menţionez că am şi poze pentru a-mi aduce mereu aminte de acel eşec al modei? Eşec, zic? Dezastru total. Fiasco. Harababură. Sânge pe pereţi!

Dintr-a cincea am scăpat de ceea ce unii încă mai numesc "minunea uniformei". Şi de-atunci am avut liber la haine. Orice aş fi purtat era numai şi numai din vina sau datorită mie. Să ne aducem aminte că hainele semănau toate între ele în perioada aia şi mai greu ai fi găsit ceva şmecher, da' orice era mai bun decât aceeaşi uniformă pe toată lumea. Şi da, majoritatea liceelor aveau uniforma lor proprie şi personală şi, dacă-mi aduc bine aminte, a fost o perioadă destul de lungă în care am fost singurul liceu fără uniformă. Nu tu cămăşuţe albe, nu tu cravată, nu tu sacou. În timp ce toţi restul erau tracasaţi de faptul că nu sunt primiţi la ore fără cravată, ghici ce! Noi ne lăfăiam în tricouri, şi-n blugi şi da, dacă ne dădeam interesul cred că puteam veni oricum la şcoală, singura regulă fiind să venim îmbrăcaţi. Aha, asta a fost una dintre puţinele părţi bune ale liceului. Una dintre cele două, aş fi tentată să spun...

Mi-au plăcut dintotdeauna uniformele. Pe militari, pe marinari, pe pompieri. Şi cam atât. Adică da, lor le dă o anumită distincţie. Îi face aşa, deosebiţi. Să-i vezi la patru ace şi-un bold, cu uniforma impecabilă şi mersul ăla ţanţoş, de parcă toată lumea e a lor, acolo zic da, e perfectă uniforma. Da' de ce se încăpăţânează unii să introducă uniforma obligatorie în şcoli, nu pot pricepe nici dacă-mi baţi un cui în cap.

Şi-am auzit diverse variante: că unii vin prea nu ştiu cum îmbrăcaţi la şcoală; că poate alţii n-au bani să facă parada modei în pauze; că o uniformă te învaţă respect şi disciplină; că e bine pentru dezvoltarea copilului să ştie că e la fel cu restul lumii; că, fără uniformă, e posibil să-şi dezvolte o anumit sentiment de inferioritate; că, că, că... Şi zic: să mori tu! Pe bune? Pentru că e de preferat să creadă că suntem toţi egali, şi că nici unul nu e mai bun decât celălalt. Pentru că atunci când o să scoată nasul din liceu şi-o să se lovească cu capul de realitate, chiar asta o să fie prima lecţie pe care o învaţă...

Ghici ce! Nu suntem toţi egali. Da, avem - sau ar trebui să avem - aceleaşi drepturi, teoretic putem să facem tot ceea ce vrem, pornim de pe picior de egalitate. Dar nu, nu suntem toţi egali şi nu, în nici un caz nu suntem toţi la fel. Suntem diferiţi, din fericire. Unii gândesc mai mult, alţii mai puţin; unii sunt originalul, alţii copia; unii au mai mult curaj, alţii preferă să plece capul; unii desenează, alţii scriu, iar alţii fac sport de performanţă; unii aruncă hârtii pe stradă, alţii le adună; unii se căsătoresc şi fac copii, alţii n-au dreptul sau tragerea de inimă să facă acest lucru; unii sunt sus, alţii mor jos; unii au cojones, altora nu le cresc nici într-o mie de ani; unii se rad în cap, alţii se-nvelesc cu părul; unii preferă blondele, alţii brunetele; unii sunt graşi sensibili, alţii slabi spirt; unii sunt malefici, alţii proşti de buni; unii omoară, alţii se lasă omorâţi; unii calcă în picioare, alţii încearcă să te ridice; unii fac totul bine, alţii dau buleu după buleu; unii trăiesc toată viaţa în cutie, alţii încearcă s-o distrugă; unii au culori, alţii au şi nuanţe. Deci nu-mi spune mie că o uniformă face bine pentru că ne face egali. Egali să fie ăia de-au ales, sau ăia care nu mai pot alege. Nici măcar în puşcarii nu mai au uniforme.

Şi-am trecut de perioada grădiniţei, când credeam că uniforma e mişto. Acu', sincer, cred că uniforma în liceu nu face nimic altceva decât să încerce să te depersonalizeze. Şi nu, n-am de gând să mă reînscriu la liceu, da' mă calcă pe ficaţi persoanele care susţin că vezi tu, dragă doamne, să fim la fel e un lucru bun. N-avem cum să fim, şi egalitatea forţată prosteşte, nu dezvoltă caracterul. Părerea mea.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

luni, 21 martie 2011

Marea plictiseală

Cică ar fi o caracteristică a zodiei să mă plictisesc extraordinar de repede. Nu ştiu, aşa zice Urania, nu eu, şi dacă Urania zice, atunci aşa trebuie să fie. Başca fiecare horoscop pe care l-am bibilit de când m-a pocnit mania cu zodiile, deci muuulte surse spun aceeaşi chestie. Şi dacă două persoane îţi zic că ai băut cam mult...

Bine, aş putea veni cu contraexemplul, conform căruia am reuşit performanţa de a mânca orez timp de doi ani, multe zile pe săptămână, şi n-am murit. Da, orez gătit în toate felurile posibile şi imposibile, cu ciuperci, cu soia, cu legume, mă rog, cu tot ce găseam prin frigider şi ar fi putut fi gătit. Motivul? Orice student se descurcă cum poate pentru a supravieţui. Consecinţa? După ăi doi ani, au trecut deja vreo 6 în care nu m-am mai atins de orez. Concluzia? Nu mă plictisesc neapărat repede, cât total şi iremediabil.

Dar nu despre meniuri va fi vorba azi. Azi va fi aşa:

Mică fiind nu mă plictiseam niciodată. Adică găseam mereu ceva de făcut. Că asta ar fi însemnat să mă ţin de capul lu' taică-miu să-mi facă praştie, de al maică-mii să-l convingă pe taică-miu să-mi facă praştie, de a lu' frate-miu să-mi dea praştia lui, totul era perfect. Când intram în posesia praştiei o luam, o întorceam pe toate părţile, o studiam cu atenţie, o puneam într-un loc doar de mine ştiut, şi treceam mai departe. Una dintre activităţile mele favorite era să mă bag între cuiele şi şuruburile lu' tata. Bine, nu la propriu; doar că scoteam tot ce ar fi putut însemna "unelte" din punctul lui de vedere, şi i le ordonam. După gusturile mele estetice. Evident că după asta nu mai găsea nimic din ce i-ar fi trebuit, dar pentru mine însemnau multe ore pierdute printre toate minunăţiile meşteşugăreşti. Şi ieşeam de acolo cam prăfuită, mirosind a cuie şi-a tablă, eventual cu câte o pată unsuroasă direct de la rulmenţii pe care încercam să-i curăţ, da' fericită şi neplictisită. Ceasuri desfăcute pentru că voiam să văd cum funcţionează, experimente de redecorare a bibliotecii, cărţi citite de-a valma, cort făcut sub birou, cartofi aruncaţi de la balcon, orice. Orice ca să nu mă plictisesc.

În timp, am renunţat la ele. Şi-am căutat în oameni ceea ce găseam printre cuie şi şuruburi. Aşa am ajuns la concluzia că oamenii mă plictisesc. Puţine sunt persoanele care reuşesc să mă acapareze pentru mai mult de juma' de oră. Şi mai puţine cele care reuşesc performanţa asta constant. Şi da, voi folosi un clişeu, nu e vina lor; e vina mea. Dacă asta se poate numi vină. Pentru că dacă n-ai ce-mi povesti ca să mă laşi bouche bée, dacă nu mă faci să râd cu lacrimi din două cuvinte sau o sprânceană ridicată, dacă nu mă fascinezi în fiecare secundă, s-a rupt filmul. Şi, o dată etichetat drept "boring", slabe şanse să mai scapi. Poţi să stai şi-n cap şi tot n-o să-ţi iasă mişcarea.

O fi vârsta de vină; da, secolele alea de înţelepciune pe care le duc în spate. Sau anotimpul, sau zilele care se încăpăţânează să treacă fără să ştiu cum şi unde, dar m-am plictisit. De multe şi de tot. Şi tânjesc după orele alea în care nu conta ce făceam, dar care zburau fără să le simt. Pe care le primesc şi acum, pe care le aştept ca pe-un cadou, dar care nu mai există pe cât de des le-aş dori. Şi mă întreb scărpinându-mă nedumerită-n cap: alţii cum scapă de plictiseală?

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

duminică, 20 martie 2011

Ne place, da, ne place - p.52

De duminică şi de adus aminte.



Enjoy!

Linişte spartă

Am mai spus că-mi plac cafenelele liniştite. Alea în care poţi intra lejer, fără să sară 50 de cunoscuţi la jugulara ta. În care poţi să te aşezi calm la masă, să comanzi ce comanzi tu acolo şi să porţi o discuţie oareşcare, fără să fii spamat de muzica dată prea tare. În care e linişte pentru că, dacă nu voiam linişte, m-aş fi dus să dansez pe boxe, nu să savurez o cafea.

Ei, şi-n ordinea asta de idei, mi-am părăsit ieri vizuina pentru o cafea. Da, cuibul meu cald, regatul care mă adăposteşte, mă rog, cu alte cuvinte am ieşit din casă cu gânduri paşnice şi cu o dorinţă neţărmuită de linişte. Şi mi-am dorit din nou să am telecomanda aia minune, care i-ar pune pe mute pe ăi de vorbesc mult, tare şi fără rost.

Să mă explic: cu excepţia mesei mele, încă o masă ocupată. Şi-am zis că l-am apucat de-un picior pe sfântul Petru, pentru că e de aşteptat ca atunci când nu e multă lume liniştea să fie mai uşor de obţinut. Ei, uite că planurile şi visele mele au fost date în mod glorios peste cap. Nu mi-am închipuit că trei - şi repet TREI - persoane pot aduce nivelul de zgomot la limite aproape insuportabile.

Nu vreau să aud ce se discută la masa vecină; mă interesează ce discut eu, la masa mea. Ei, da' se pare că unii vor cu tot dinadinsul să afli ceea ce au făcut ei (a se citi ele, pentru că ele erau la masa cu pricina). Tot, frate, până la cele mai mici amănunte. Şi-am aflat şi câte relaţii au avut, şi cu cine, cred că mai aveam puţin şi aflam şi numere de telefon, şi adrese de mail, ba chiar şi parole dacă-mi dădeam puţin interesul. Şi dă-i cu explicaţii despre cum şi ce au făcut la şcoală, acasă, în dormitor; în ce poziţii, cu câtă pasiune, din ce motiv şi cu ce culoare; mărimi la sutien, numere la pantofi, preferinţe culinare.

Sprânceana mi se ridică, pentru că nu pot să-nţeleg nici dacă-mi baţi un cui în cap de ce ai vorbi atât de tare. Nu aveau vârsta care să le dea o predispoziţie generală spre surzenie. Stăteau destul de aproape una de cealaltă încât să se audă între ele şi fără să audă şi cei din stradă ceea ce spun şi nu, nu păreau să aibă vreun microfon din dotare, care ar fi explicat o amplificare de volum. Şi totuşi zbierau de-a dreptul.

Adică, să ne înţelegem, e o nouă modă să fii atât de sociabil încât să împarţi cu forţa celorlalţi informaţii despre tine? Înţeleg că nu-ţi pasă dacă ştie toată lumea totul despre tine, da' poate că nu toată lumea vrea să ştie. Dacă ar vrea, te-ar întreba. Da' cum nu te bagă-n seamă şi nu vă leagă nici măcar o cunoştinţă comună, de ce insişti să mă bruiezi? Cred că ăsta e termenul potrivit; bruiaj. Pentru că eu nu-mi permit să vorbesc atât de tare încât să te acopăr. Pentru că eu prefer să mă înţeleg la un volum mediu. Pentru că aud încă destul de bine încât să nu trebuiască să ţip pentru a mă face înţeleasă.

Şi stau şi mă gândesc aşa: poate e, într-adevăr, noul trend... Sau poate vrei doar atenţie, şi n-o poţi obţine decât urlând din toţi rărunchii. Sau poate vrei să schimbi sportul naţional din oină în discuţii cu mulţi decibeli. Sau poate că liniştea aia de-o poftesc eu nu mai e decât un ideal al unor vremuri demult apuse...

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

sâmbătă, 19 martie 2011

Crash, boom, bang

Nu mai bat de mult în lemn. Bătând n-am evitat nimic, nebătând nu pot să garantez că de-aia s-au întâmplat. Nu-mi muşc limba pentru simplul motiv că mă doare. Da, ştiu n-ar trebui s-o muşti foarte tare ci doar aşa, puţin, de formă; da' e vina mea că de fiecare dată greşesc intensitatea? "Doamne fereşte" aud foarte des; deja e ridicat la nivelul de tic verbal. Orice ipotetic necaz e continuat cu acest "doamne fereşte", de parcă asta ar garanta protecţia divină. Ghici ce: n-o garantează. Nu-ţi garantează nimeni că, în timp ce-ţi repeţi obsedant rugăciunea, n-o să te pălească accidentul; că n-o să pice acoperişul, sau că n-o să mori lovit de pancarta publicitară de la firma de alături.

Nu mi-a plăcut niciodată cum sună "de ce ţi-e frică de aia nu scapi". În mod ciudat, pare a fi una dintre cele mai reale chestii transmise cu graţie din gură-n gură. Da, în mod clar nu scăpi. Tocmai pentru că ţi-e frică. Pentru că-ţi faci zeci de scenarii despre cum va fi, ce ar trebui să faci, cum să reacţionezi şi da, când nu scapi, rămâi perplex. Nu poţi să crezi că da, io-te, ţi s-a întâmplat. Ţi-e frică de multe lucruri? Nici o problemă, toate se vor materializa la un moment dat. Ti-e frică de o singură chestie? Stai fără grijă, şi ea se va întâmpla. Garantat. Poate nu azi, poate nu mâine; când te aştepţi mai puţin. Când crezi că nimic nu te mai poate atinge, exact în momentul în care totul mergea bine; atât de bine...

Joc Solitaire cu pasiune, cu frenezie de-a dreptul. Nu folosesc "undo" pentru că în viaţa reală n-ai nici un buton din ăsta care să-ţi permită să refaci anumite mutări. Şi aproape de fiecare dată când cred că o să iasă, că mai am puţin şi-l termin, că merge uns, rămân în pană de mutări. Da, ştiu, e un joc stupid, simplu şi puţin plictisitor, dar mie îmi oferă pauza aia de gândire; în care nu vezi decât cărţile şi ştii că trebuie să le aşezi perfect. De fiecare dată când crezi că eşti aproape de rezolvare, rămâi în pană de mutări. Ghinion. Da' la Solitaire poţi da "new game".

Nu-ţi spune nimeni că replicile alea din filme sunt doar atât; replici din scenariu. Că toate citatele alea extraordinare şi life changing, oricât de aproape de tine ar părea să fie, rămân doar cuvinte. Că nu, nu se întâmplă la sfârşitul săptămânii nimic care să le rezolve pe toate. Că universul nu lucrează alături de tine dacă-ţi doreşti ceva foarte mult. Că melodia aia în care te regăseşti n-o să te ridice. Că tot un picior în faţa celuilalt trebuie să pui dacă vrei să înaintezi. Că nu există nici lămpi magice, nici covoare fermecate. Nu-ţi spune nimeni, ba chiar toţi încearcă să te convingă de contrariu. Până când afli de unul singur.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

vineri, 18 martie 2011

Răceală de primăvară

Problema ar fi că, după cum spuneam, am răcit. Ei, şi ce mare tragedie? ar fi unii tentaţi să zică. De ce ar fi răceala mea mai cu moţ decât celelalte zeci, sute, mii de răceli care se plimbă dezlegate? Păi, n-ar fi, dacă n-ar fi a mea; proprie şi personală, adică. Ei, şi dacă la început a fost aşa, uşor acceptabilă, acu' mă calcă pe ficaţi; în prima zi am zis ok, trebuie s-o fac şi p'asta. Nas înfundat, cap care cântăreşte dublu, privirea puţin tulbure, tuse seacă, mă rog, cam ce face omul când răceşte. Nu prea ştiu pentru că, de obicei, nu-i dau atenţie. Trece de la sine. Repet, de obicei...

Nu, că vezi tu, că de data asta n-a avut chef să treacă. Şi-am tratat-o frumos, pe bune. Paracetamol, aspirina, ceai, ba i-am luat chiar şi Fervex, că am zis că poate are chef de delicatese. A trecut? Departe de ea gândul. Şi-a pus în cap că, dacă n-o tratez ca pe o răceală demnă de luat în seamă nu trece, şi pace bună.

Şi-am zis să-i fac pe plac. M-am luat de mânuţă şi m-am dus la farmacie. Asta pentru că, teoretic, tanti farmacista ştie cam la fel, dacă nu chiar mai mult decât nenea medicul meu de familie. Şi ştiu cea mai tare farmacie, cu cele mai tari farmaciste ever, care te iau, şi te bibilesc, şi te ajută, ba chiar şi zâmbesc. Ei, în ton cu răceala mea a fost o tanti farmacistă nouă care s-a încăpăţânat să-mi ofere Fervex cu toate că i-am explicat cât am putut eu de bine că nu mi-a trecut cu el; ba chiar i-am şi desenat. În ordinea asta de idei m-am lăsat la mâna mea şi-am luat un oareşcare medicament despre care am auzit doar vorbe de laudă; că trece, că-şi face efectul, că e mega medicamentul în caz de vrei să divorţezi de răceală.

Buuuuunnn... Şi-ajung acasă şi, ca o Camelie veritabilă, m-apuc de citit prospectul. Compoziţie, bla-bla-bla, precauţii, administrare, bla-bla, şi din nou bla-bla-bla,... reacţii adverse. Cefalee, palpitaţii, transpiraţii, anxietate. Hmmm... pot trăi cu o bucată de anxietate; ştiu, nu sunt paranoică, chiar mă urmăresc. Ce-ar fi nou? Tahicardie, agitaţie, halucinaţii... HALUCINAŢII???? M-am scărpinat româneşte-n cap, mi-am dat căciula mai pe spate, şi-am mai citit o dată. Aha, halucinaţii scrie. Sprânceana mea e ridicată. Adicătelea cum? Dacă iau pastiluţele o să văd oameni morţi? Sau o să înceapă monitorul să-mi danseze în timp ce tastatură şi mouse-ul cântă fericiţi Kumbaya? O să văd omuleţi mici şi verzi şi-o să fugăresc pinguinul ăla de se încăpăţânează să-mi stingă bricheta? Ok, mă pot descurca cu câteva halucinaţii. Been there, done that...

Neeext... sedare şi somnolenţă, tulburări de coordonare... oricum nu ştiu care-i stânga decât dacă mă uit după mâna cu cele mai multe inele; în rest, mă înţeleg destul de bine cu peretele casei pe care-l iau de fiecare dată-n freză, pentru că nu se fereşte la timp şi da, există o atracţie fatală între mine şi şifonier, dar asta deja e altă chestie. Tulburări de comportament... aici s-ar putea să avem o problemă... Nu de alta, da' dacă mă trezesc într-o dimineaţă c-un zâmbet larg pe faţă şi decid că iubesc total şi iremediabil omenirea, şi că suntem cu toţii prieteni, şi că ne înţelegem perfect, cu toate că n-am schimbat două vorbe? Maaamăăă, da' dacă halucinaţiile cu pricina îmi poartă paşii înspre mânăstire unde, datorită tulburărilor sus-menţionate mă călugăresc? Mă îngrozesc doar gândindu-mă câte se pot întâmpla dacă eu nu mai sunt eu; şi consecinţele le trag eu care sunt eu, după ce termin pastilele. Sânge pe pereţi! E de rău...

Da, recunosc cu lăbuţa pe inimă că mi-a trecut prin cap să arunc prospectul departe şi pastilele şi mai departe. Să plece de lângă mine cu tot cu tulburările de coordonare şi comportament, halucinaţiile şi icterul posibil - da, şi el era trecut pe listă. Şi-apoi am reconsiderat ideea. În cel mai rău caz, orice aş face, pot da vina pe medicaţie; în cel mai bun caz, nici nu se bagă de seamă, trecând drept personalitatea mea mirifică şi flamboaiantă. Oricum ar fi, nu cred să mor din asta; patru zile... Ce mi-s patru zile comparativ cu o viaţă fără răceală? Ok, exagerez, da' nu merit şi eu o pauză de la şerveţele nazale şi febră?

AŞa că acum, în timp ce scriu aceste rânduri sunt da, sub medicaţie. Totul pare liniştit şi firesc. Pisica n-a vorbit mai mult decât de obicei, cu toate că m-a rugat să-i cumpăr şi ei bocanci, da' am lămurit-o rapid că vine vara şi nu mai are nevoie. Vecinul a alergat puţin dezbrăcat prin curte, m-am hotărât să dăruiesc măcar 5 flori societăţii (a se citi copii) în următorul an şi mă tot sună unu', Night Shyamalan, să-mi ofere un rol în nu'ş ce film, dar lucrurile sunt fireşti şi normale. Mă duc prin magazine; am văzut o rochie roz cu volănaşe care-mi va sta perfect!

Pân' la următoarea halucinaţie, la bună vedere!

joi, 17 martie 2011

Aşa grăit-a Guru-ul - p. 2

Să nu dai nici cel mai mic semn de slăbiciune. Dacă ai făcut greşeala asta, eşti mâncat. Orice sau orice ai fi. Crapă fierea-n tine? La propriu, adică? Nu, nu pune capul pe birou. Mereu va fi cineva în spatele tău, pregătit să bage cuţitul, măcar pentru a se convinge că da, sânge îţi curge prin vene. Ronţăie pastilele, ia-le ca pe bomboane; merită să le vezi faţa oripilată la gândul că da, e amar, da' ghici ce! Tu poţi să faci asta şi ei nu. E nevoie de operaţie? Cât poate să dureze până trece efectul anesteziei? Nu prea mult; câteva ore în cel mai rău caz. Şi dacă a doua zi reuşeşti să te ridici din pat, să mergi pe propriile-ţi picioare şi să te miri că alţii folosesc încă targa, mai ai o scăpare. Te rupe? Nu există. Taci, strânge din dinţi, bagă-ţi unghiile-n carne; dacă nu se vede, înseamnă că mai trăieşti încă. Şi că poţi supravieţui în continuare.

Am crescut sub falsa impresie că doar cei tari merg mai departe. Că doar cei care nu-şi calcă cuvântul se pot privi în oglindă. Că unul singur poate schimba lumea. Că dacă ţii capul sus nimic altceva nu mai contează. Mi-a fost demonstrat contrariul, şi totuşi continui să cred.

Continui să ştiu că unei femei trebuie să-i deschizi uşa, să-i dai mâna când coboară din maşină, să-i duci cărţile. Să nu-i umbli în poşetă, să-i duci dacă nu flori, măcar ciocolată şi, în acelaşi timp, s-o laşi să vadă dacă ţi-a scăzut febra, pentru că aşa se simte mai liniştită. Dar că febra e semn de slăbiciune, şi mai bine o eviţi sau o ascunzi cât poţi de bine.

Dacă primeşti o palmă, degeaba întorci şi celălalt obraz. Nu vei face decât să ai două semne în loc de unul. Şi nu, cel mai deştept nu cedează primul; se retrage cât e în avantaj, pentru a te zdrobi când te aştepţi mai puţin. Dar e mai uşor să ai pregătite vorbe pacifiste şi scuze pentru laşitate, decât să te rişti şi să ieşi cam mototolit, da' cu obrazul nepătat...

Să râzi chiar dacă ai bocancul adânc înfipt în ficat şi sângele de pe pereţi să nu fie al tău. Să nu-i laşi să te ghicească; nici dacă plângi, nici dacă râzi. Pentru că asta contravine punctului iniţial. Iar dacă te-au ghicit, eşti, da, mâncat. Dar să ştie că sub ceea ce văd poate fi - atenţie, clişeu - cel mai frumos vis sau cel mai groaznic coşmar. Pentru fiecare altceva, pentru fiecare ceea ce merită.

Şi nu, nu e continuare la decalog. E doar o altă sprânceană ridicată; fără nici un motiv evident, doar pentru că.

Pân' la următoarea, la bună vedere!

miercuri, 16 martie 2011

Tratat de lăcrimare

Plângea des taică-miu când eram eu mică. Adică... nu se scutura cămăşuţa pe el sau chestii de genul ăsta, da' seara mai ales îl vedeam cu câte o lacrimă alunecând sfioasă în colţul ochiului. Şi nu avea nici un motiv evident, din câte-mi puteam da eu seama. Stăteam lejer la televizor, eventual vreo comedie sau, mai şmecher, meteo când, deodată, fără vreo avertizare prealabilă, PAC! o lacrimă. Şi numai la un ochi. Adică, în stilul împăratului ăluia de plângea c-un ochi şi râdea cu celălalt. Mister total. L-am urmărit; l-am spionat, pentru că ştiam eu că dacă plâng, atunci plâng cu ambii ochi, şi se face lac lângă mine, şi chestii d'astea tragice; şi mai ştiam şi că bărbaţii nu plâng. Deci trebuia să dezleg misterul.

A trebuit să monitorizez fiecare mişcare, să stau geană pe el, să analizez şi, într-un final, să întreb, pentru că răspunsul întârzia să-mi apară. Şi-aşa am aflat eu că pot să-ţi dea lacrimile şi fără să plângi. Pur şi simplu, pentru că ai căscat, sau ai strănutat, sau diverse alte motivuţe care n-au nimic de-a face cu durerea. Da, ştiu, n-a fost o descoperire la fel de măreaţă ca cea a lui Columb, da' pentru ăi 4 ani de-i aveam mi s-a părut imensă.

În timp am aflat că există multiple tipuri de lacrimi şi N variaţiuni pe aceeaşi temă. Am zis deja că, dacă e rost de hai, pot să storc lacrimi la comandă. Da' e numai de caterincă, pentru că nu-mi pot păstra prea mult mimica serioasă. Da' pe bune că există persoane care pot plânge la comandă pentru impresionarea publicului. Şi le vezi, frate, cu o mutră tragică, de parcă ar fi auzit că s-a scufundat Titanicul, şi pe Titanic era toată familia lor, başca toţi cunoscuţii; şi deodată vezi buza tremurândă, ochii înceţosaţi, figura stâlcindu-se treptat şi izbucnind într-un hohot jalnic şi dureros, de te taie până-n fundul sufletului. De piatră să fii şi nu poţi să nu reacţionezi la suspine, şi înecat în propria răsuflare, şi tremurat de cămăşuţă, mă rog, tot arsenalul actoricesc de care pot fi în stare pentru că, de, trebuie să impresioneze. Şi, ca naiba, cei care posedă acest dar, mai şi ştiu cum să profite maxim de el... Chapeau, zic.

Lacrimile de crocodil da, m-au băgat pentru un timp în ceaţă, pentru că n-am văzut crocodil care să plângă decât în desene animate. Şi mi se părea mie ceva ciudat şi, bineînţeles, întrebarea cheie era ce motiv ar avea un crocodil să plângă? Până am aflat că e tot un mod de-a spune că e cam fals. Plânsul adică.

Ar mai fi "dă apă la şoricei". Asta era o imagine de-a dreptul pufoasă, pentru că-mi imaginam bieţii şoricei însetaţi, stând la coadă lângă persoana care plânge doar de dragul de a le ostoi setea. Şi da, era cam cum vezi prin desenele Disney, doar că eu n-am văzut nici un şoricel atât de uscat de sete încât să vină prea aproape de elementul uman. Sau poate or fi fost, da' pisica vede şi veghează, deci nu pot băga mâna-n foc pentru veridicitatea acestei expresii.

Ar mai fi lacrimile de bucurie care mă intrigă total. Eşti atât de bucuros încât plângi? Păi, n-ar fi momentul potrivit să râzi cu gura până la urechi şi să laşi partea cu plânsul pentru zile negre? Eu bănuiesc că e o disimulare; spui că-s lacrimi de bucurie, în schimb în interior îţi smulgi părul din cap şi alergi panicat în jurul patului; de ce ţi se întâmplă tocmai ţie? Bineînţeles că n-am găsit pe nimeni care să recunoască acest fapt pentru a-mi demonstra teoria.

Prelungind puţin aria, mai există şi râsul ăla din care nu te poţi opri, pentru că e ceva total şi teribil amuzant, şi da, ar putea părea că plângi, mai ales din cauza zgomotelor adiacente; dar nu. De fapt râzi cu toată inima.

Şi încă o parte care mă sperie de-a dreptul: râzi prea mult; nu faci a bine. De obicei da, după o porţie de râs isteric, nu'ş cum se face şi cum se-ntâmplă, că BANG! te loveşte accidentul şi mai ieşi din depresie dacă mai poţi. Nu e lucru curat, zic cu lăbuţa la inimă. Da' nici aici n-am reuşit să găsesc elementul cheie. Când îl aflu, dau de veste fără îndoială.

Acestea fiind zise, mă opresc pe ziua de azi. Dar dacă nu mă vezi plângând, nu înseamnă că nu doare. Înseamnă doar că nu mai ştiu să plâng cu lacrimi.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

marți, 15 martie 2011

Ghid feminin

Cine spune că a reuşit să cunoască femeile ca pe propria palmă ori se înşeală amarnic, ori are o impresie mult prea simplificată despre ceea ce "cunoscut" înseamnă. Pentru că, ghici ce, ăl de-a zis că femeile sunt complicate a făcut cea mai generalorealoadevărată afirmaţie posibilă; şi-a scăpat basma curată pentru că nici n-a trebuit să se explice, nici să facă o oareşcare listă cu de ce-uri.

Şi nici n-o să amintesc de fazele alea în care întrebi "ce ai? eşti supărată?" ţi se răspunde "nu" dar, de fapt, e un vulcan pe cale să explodeze. Nici despre situaţiile în care spune ceva şi tu trebuie să înţelegi exact opusul, dar chiar trebuie să mergi până acolo, sau de data asta chiar spune ce gândeşte? Nici despre părţile în care vrea, da' nu ştie ce vrea, aşa că preferă să nu se hotărască, da' tre' să ştii tu clar şi fără urmă de îndoială ceea ce vrea şi, eventual, să-i aduci pe tavă. Neee, astea-s chestii prea complicate pentru o simplă marţi. Azi va fi aşa, ceva mai lejer...

În primul rând, dacă sunt în grup, în public, se vor duce clar câte două la baie. Nuuuu, în nici un caz nu le e frică de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă le-ar acosta vreun Bluto, niţel alcoolizat şi cu chef de vorbă/lipeală. Pentru situaţii de genul ăsta au alte planuri de rezervă: toculeţul cui adânc înfipt în piciorul mastodontului, vreun spray expirat de secole păstrat cu sfinţenie pentru exact situaţii de genul ăsta, cursurile de canto unde au învăţat să ţipe până se sparg geamurile, mă rog, tactici de autoapărare care nu dau greş niciodată.

Şi-atunci de ce se duc mereu în grup la baie? Pentru că, să ne amintim, femeile vorbesc. Mult. Nu, nu e neapărată nevoie să-şi reîmprospăteze machiajul, nici măcar n-au chef să se pudreze sau să ia o pauză de conversaţie în jurul mesei. Departe de ele gândul. Vor pur şi simplu să facă schimb de impresii. Să-şi dea cu părerea, să mai pună puţin ţara la cale, să stabilească un plan de bătaie, să despice firul în patru. Să râdă nestingherite de figura lu' ăla de la masa alăturată, să povestească ce şi-au adus aminte în legătură cu nu ştiu ce spus de nu ştiu care, mă rog, o groază de subiecte doar de ele ştiute şi înţelese complet. Deci, data viitoare când o să vezi că se ridică de lângă tine, îşi ia prietena de toartă şi se duce "să-şi pudreze nasul", fii sigur că ori îţi stă părul ciudat, ori ai spus cine ştie ce inepţie, ori da, ai salată între dinţi.

De ce îşi iau mereu poşetuţa după ele şi, mai ales, ce au în poşetuţa aia? Nu-ţi face iluzii, chiar dacă sus-numitul accesoriu e aproape la fel de mare cât portofelul tău, în mod sigur există acolo aşa: farduri (o paletă diversificată de farduri, mai bine zis), pensuliţe, şerveţele, briceag multifuncţional, telefon/mp3 player/reportofon/aparat foto, maieu pentru cazul în care li se face cald/frig, pastile (toată farmacia pentru că, de, nu se ştie niciodată când te apucă durerea de cap, de exemplu), cremă de mâini/faţă, o lopată - aia nu ştiu pentru ce, dar mereu poate fi utilă -, başca multe alte chestii care, la primă vedere ar putea părea nefolositoare dar, frate, cum te salvează din situaţii care par de nerezolvat...

Deci poşetuţa e mereu lângă ele, de parcă ar fi lipită de mâna proprie şi personală. Nu, nu e indicat să te oferi să i-o duci tu; se va transforma. Probabil nu s-ar gândi că îţi poate trece prin cap să te uiţi în ea, dar să-ncerci să dezlipeşti o femeie de poşetuţa ei e ca şi cum ai încerca să iei puiul de tigru de lângă tigroaica mamă; aia din sălbăticie, nu alea de le vezi îmblânzite şi torcăitoare pe Discovery. Nu încerca aşa ceva fără echipamentul de protecţie corespunzător; nu şi dacă ţii la viaţa ta câtuşi de puţin.

Şi ar mai fi aşa: de ce se extaziază toate la unison când văd un copil? Să ne înţelegem că aici depinde de preferinţe: unele pică-n limbă când văd un copil uman, altele când văd un copil de pisică, de căţel, de elefant. Orice rasă, numai mic să fie. Sunt cu ochii în inimioare, ar vrea să-l ia, să-l strângă-n braţe tare, tare de tot, până aproape să rămână bietul fără răsuflare, să-l giugiulească şi să-l pupe. Evident că ideea nu rămâne doar la stadiul de plan; chiar îl pun şi-n aplicare.
De ce dacă le inviţi la cumpărături mai greu găseşti una care să facă mofturi? E cheia care deschide cele mai neaşteptate uşi; şi chiar dacă n-au chior în buzunar, tot vor fi extaziate la ideea de a alerga prin magazine. Şi dacă vor neapărat ceva, păi clar se vor amaneta şi-l vor avea.
Nu vor spune niciodată pas la o şuetă; chit că e de 10 minute sau durează zile-ntregi. Dacă sunt deprimate, fiecare lovesong o să li se pară special scris pentru ele; aşa, ca o dedicaţie divină. Şi vor încerca să tragă învăţăminte din versurile cu pricina, şi vor ofta albastre pentru că da, ştiu ce înseamnă, been there, done that. Dacă se simt bine, atunci să fie Whiskey in the jar!

Şi da, lista poate continua liniştită. Mă opresc aici, înainte de a da prea mult din casă. Nu de alta, da' nu vreau să fiu linşată pentru dezvăluire totală de secrete.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

luni, 14 martie 2011

Dă colţu' ierbii

Buey, şi-a venit primăvara. Am aşteptat-o, am rugat-o să vină, bine, recunosc, undeva imediat după Crăciun aş fi preferat să fie direct primăvară, dar asta e deja altă parte a problemei. Am făcut incantaţii, cu degetele sloi şi cu urechile bocnă. Mi-a îngheţat moaca, presupun că dacă mă împingea cineva mai tare m-aş fi spart în mii şi milioane de cioburi, mă rog, m-am simţit aidoma lui Kai, într-o lume de gheaţă. Partea fizică, bineînţeles. Dacă în toiul nopţii s-a întâmplat să vedeţi pe cineva alergând ciudat în jurul cazanului şi bolborosind cuvinte de neînţeles, eu eram, împlorând căldura să vină. Ei, şi uite că rugile mi-au fost ascultate. E cald, e soare, e tot ce-ţi poţi dori de la martie.

Şi-n ordinea asta de idei, a doua zi după ce s-a încălzit, ghici ce! Ce am luat, adică. O răceală... Aham, una din aia veritabilă, cu febră, şi strănut, şi tot felul de alte semne care ar trebui să avertizeze restul lumii "be afraid!" Să ne înţelegem: de-a lungul iernii, cât a fost frig, şi cumplit de frig, cât au fost concedii medicale şi vânzări record la medicamente antigripă, am fost aşaaa... cum să zic? Câte un paracetamol ici şi colo, mai tuşeşte puţin, mai pune o pătură deasupra şi cam atât. Ei, nu, frate, că acu' s-a gândit bine, bine de tot şi m-a pălit cu artileria grea. Nu, nu mă plâng. Prefer să fiu răcită da' să fie cald, aşa că îndur cu stoicism o răceală pe cinste; orice pentru căldură.

O parte bună a acestui anotimp ar fi că s-a lungit perioada de lumină. Asta, din punctul meu de vedere, înseamnă program prelungit la ochelarii de soare. Adică, pot sta lejer cu ei pe nas şi la 6 seara, fără să risc să mă-mpiedic şi să-mi rup gâtul în cine ştie ce groapă pusă strategic în faţa ochelarilor mei. Şi da, ştiu, replicile sunt multe şi deloc diversificate - să ne aducem aminte de "o porţie de soare" şi "vai, da' ce soare e" - da' pe bune că nu-mi pasă. Adică, deja au ajuns să fie ca bâzâitul ăla enervant al unei muşte; şi da, am impulsul de a face plici! cu paleta de muşte, da' mă calmez rapid şi trec mai departe. Unii nu merită nici măcar pliciul...

Că tot veni vorba de muşte şi gângănii enervante, tre' să mărturisesc, cu lăbuţa dusă sfios la inimă că, în momentul în care tânjeam după primăvară, o singură chestie n-am luat în calcul: că oraşul se va anima instantaneu. Toată lumea iese din vizuini, toţi vor o bucată de soare şi o plimbare, cât mai lentă, cât mai lungită, cât mai stresantă.

Am ieşit ieri. Frate, nu mai aveai unde arunca un ac. Mulţi, da' mulţi de tot, cu căţel, cu purcel, cu copil; cu glume-n program, cu oprit din doi în doi paşi şi căscat gura, cu toate chestiile care pe mine, una, mă calcă indubitabil şi iremediabil pe ficaţi. Şi mă-ntreb unde au stat ascunşi toată iarna, că nu i-am văzut? Deja mă obişnuisem cu gândul că populaţia oraşului e undeva la câteva zeci de oameni. Ei, dezamăgire totală; sunt mult mai mulţi. Şi se-ngrămădesc, şi se bulucesc, şi se-mping, şi vor loc, şi vorbesc tare; atât de tare că mp3 player-ul meu nu-i mai acoperă. Asta e grav. E de rău, adică. Şi toţi vor să meargă pe jos, nici vorbă să ia autobuzul, taxiul, sau măcar avionul. Neee, vor să se plimbe, să-şi umple plămânii cu aerul primăvăratic, să se destindă şi să se dezmorţească.

Nimic ieşit din comun, aţi fi tentaţi să spuneţi. Ce-i rău în faptul că vor să se bucure de primăvară aidoma mie? Spun eu ce-i rău: nu-i vorba că ies şi ei, ca gândăceii, să se bucure de soare. Asta e perfect normal. Da' vezi tu, că ieşitul ăla nu e complet fără campionatul de spart seminţe; fără ăla de care scuipă mai departe; fără ăla de replici insipide, incolore şi inodore; fără macho de mârlea; fără toate chestiile care mă fac să-i vizualizez direct în cuşti, la zoo, pentru că până şi maimuţele-s mai civilizate decât mulţi dintre ei.

Una peste alta, zic aşa: m-a uns pe suflet că s-a încălzit. Acu' aştept alea 48 de grade la umbră, să mă pot bucura de vară nestingherită de nimeni. La 48 de grade, gândăceii nu se mai încumetă să iasă, deci va fi aceeaşi atmosferă pustie de iarnă, doar că eu mă voi simţi în largul meu. Să fie caniculă!

Pân' la următoarea veste bună, la bună vedere!

duminică, 13 martie 2011

Ne place, da, ne place - p.51

Încă e duminică. Şi încă...



Enjoy!

Tot ce zboară se mănâncă

Un şut în fund, un pas înainte mi-l imaginam aşa: cineva - în principiu frate-miu, pentru că el era messer şi campion zonal la şuturi în fund - îţi dă una în regalul dos; şi e dat cu atâta precizie şi fineţe, încât clar înaintezi. Literalmente vorbind. Bine, problema era de ce ai vrea să înaintezi dureros, dacă poţi să pui şi singur un picior în faţa celuilalt? Şi da, puteam merge şi singură, da' am încercat, să văd cum e. Vreo 5 ani să fi avut, şi mi-am luat la şuturi de stăteam dup-aia cam ciudat pe scaun. Da' să zic cuiva din ce cauză, canci. Adică, n-am pârât niciodată.

Pârâcioşii, turnătorii, şobolanii sunt o categorie specială, din care nu mi-am dorit niciodată să fac parte. Printre chestiile pe care le dispreţuiesc major şi care mă calcă pe ficaţi e pâra. Pentru că are vreo trei motive principale:
- răutate pură - din aia cu "ha, ha! Ştiu ce-ai făcut, nu mă afectează, da' asta nu înseamnă că nu te spun gratuit. Să suferi, zic!"
- laşitate maximă - spui ca să nu păţeşti tu ceva, ca să scapi mai uşor, ca să te fofilezi şi să eviţi o chestie neplăcută;
- prostie crasă - aici aplicându-se faza cu "câinele moare de drum lung, şi prostul de grija altuia".

Dar nu despre pârâcioşi va fi vorba azi; şi-au luat destule capace de la mine în copilărie. Când au mai crescut, i-a bătut îndeajuns soarta. Deci prefer să-i evit. Azi va fi aşa:

Vorbeşte cu prune-n gură. Problema majoră era de care prune? Adică, din alea mari, pietroase, din alea mici şi nervoase, dulci şi aromate, coapte, necoapte? De care prune, frate? Şi de unde, în mijlocul iernii? Pentru că prunele în starea lor naturală nu m-au extaziat prea mult, în schimb dacă apăreau, asta însemna moartea mea, găluşte cu prune. Deci, dacă ăla vorbeşte cu prune-n gură, tre' să ştie el ceva; secretul prunelor eterne, sau ceva de genul ăsta. Aşa că mă-nvârteam pe lângă persoana cu pricina; o studiam cu grijă şi cu atenţie, poate-poate văd de unde scoate prunele alea. Dezamăgire totală! Nu numai că nu avea coşul cu prune după el, da' nici în gură n-avea prune. Vorbea cam ciudat, ce-i drept, da' prunele? Prunele unde-s? Nu-s... Şi mă retrăgeam cu coada între picioare, cu multe luni în faţă până la găluştele alea care mă făceau fericită.

Închide gura că intră musca era iar problematic. Adică, de ce ar vrea o muscă să intre la mine-n gură? Chiar e posibil? Văzusem eu câini care mâncau muşte, da' se chinuiau să le prindă, nu intra musca aşa, de bunăvoie şi nesilită de nimeni în gura câinelui. Şi de-al naibii mă refugiam, căscam gura să văd dacă intră. Tre' să spun sincer că n-a intrat nici una; nici măcar un pui de muscă. Da' dacă ar fi intrat, dup-aia aş fi început să bâzâi? Sau ar fi declanşat musca aia o adevărată revoltă şi aş fi început să zbor? Aia mi-ar fi plăcut; dar, în aşteptarea muştei, închideam geamul. Nu de alta, da' dacă o pocnea pofta de zburat, şi vedea geamul deschis, şi eu stăteam, hăt, la etajul 9, şi biata muscă n-ar fi putut să ne zboare pe amândouă, asta ar fi însemnat sfârşitul pentru mine. Ochii în X, dead, over, kaput, конец. Şi nu era o perspectivă îmbucurătoare.

Mda, sunt şchiop, dă-mi şi cocoaşa ta. Spusă de taică-miu. Hmmm... mă scărpinam încă de pe atunci româneşte-n cap; sprânceana era în formare, da' tata parcă nu era şchiop. Pe bune acu'. Mie mi s-a părut mereu că merge normal. Şi nici la spital n-a fost în ultimul timp; nu de când îl cunoşteam eu, cel puţin. Nope, nu şchiopătează, atunci de ce insistă? Oare tata ar putea să mintă? Îndepărtam rapid ipoteza asta, pentru că nu, el nu minte; pentru asta puteam să bag mâna în foc. Bine, puţine şanse să nu mă ard, da' dacă m-ar fi pus cineva să bag mâna în foc pentru ceva, asta ar fi fost - pe atunci - singurul motiv de sacrificiu. Deci tata e şchiop. Săracul. Da' ascunde asta teribil de bine; ştiam eu că-i special. Da' cocoaşa? Cu cocoaşa cum e? Singurul cocoşat pe care l-am văzut era ăla din desene animate, şi nu era nimeni în apropierea mea imediată care să aducă câtuşi de puţin cu ăla. În stilul ăsta am ajuns eu la concluzia că nu, tata nu minte, da' are nevoie gravă de ochelari. Şi-am încercat să-i sugerez această posibilitate, da' se ţinea ţanţos, şi de citit citea fără probleme, deci clar avea nevoie de ochelari special creaţi pentru el. L-am lăsat să se descurce singur cu această problemă, dacă tot se încăpăţâna să-mi refuze ajutorul. Da' şchiopul şi cocoşatul nu mi-au mai ieşit de atunci din minte.

Şi-o ultimă chestie pe ziua de azi: nu-l plouă, că merge printre picături. Asta a fost maximă. Şi încercam şi eu să merg printre picături. Da' printre care? Printre alea care pică, sau printre alea care au ajuns deja pe pământ? Am încercat ambele variante, da' nu mi-a ieşit. Adică, orice aş fi făcut, erau picături care se încăpăţânau să mă ude. La asta am cerut explicaţii foarte rapid, pentru că mi se părea un secret bun de ştiut când plouă cu găleata, şi n-ai umbrelă, şi nu suporţi pelerina de ploaie. Şi-a râs maică-mea de mine, şi mi-a zis că uneori oamenii mari spun lucruri aşa, doar de dragul de a le spune, şi că faptul că tata mergea printre picături nu însemna că nu-l plouă; însemna mai degrabă că e atât de filiform încât ar fi putut - cu accentul pus pe ar fi - să se strecoare chiar şi printre picături. Deci să nu mai fiu atât de bleagă şi să cred că tot ce zboară se mănâncă, şi să mă opresc să ţopăi prin ploaie, că n-o să reuşesc să evit fiecare picătură, cu toate că-s şi eu filiformă. E doar o expresie şi nimic mai mult. M-am uita la ea cam ciudat atunci. Pentru că mi-a lămurit faza cu ploaia, şi-am înţeles că adulţii vorbesc în dodii de cele mai multe ori, da' cum adică nu tot ce zboară se mănâncă? Raţa zboară şi poate fi mâncată; la fel şi porumbeii, şi vrăbiile, ba chiar şi muştele dacă eşti înfometat peste măsură. Avionul, într-adevăr, zboară, da' nu se mănâncă; deci clar asta voia să spună: chiar dacă zboară, ca să poată fi mâncabil, tre' să zboare cu de la sine putere şi să fie viu. Off, încă o dilemă rezolvată! Mânca-m-ar mama de copil deştept...

Daps, adulţii vorbesc ciudat; şi, în timp, am început şi eu să vorbesc ca ei, şi să nu mai cer lămuriri la fiecare pas. Da' asta nu înseamnă că încă nu mă amuză multe expresii cărora, la fel ca-n copilărie, prefer să le văd partea literală, nu metaforică. E mai aproape de zâmbetul ăla pe care mi-l pun în fiecare zi...

Pân' la următoarele dileme, la bună vedere!

sâmbătă, 12 martie 2011

Drobul de sare

Că a fost cutremur mare în Japonia, înţeleg. Că e normal să nu rămâi indiferent, mai ales când televiziunile insistă pe ideea de imagini apocaliptice, înţeleg de asemenea. Şi da, recunosc, e naşpa; e nasol, e grav, e chinuitor. Nu contest nici măcar faptul că mobilizarea care a început pentru a-i ajuta pe cei afectaţi e cât se poate de umană şi de binevenită. Ba chiar aş mai spune şi că nu, nu e de râs, nu e de glumit, e chiar tragic. Şi-atunci de ce se insistă să fie transformată într-o tragi-comedie?

Să mă explic:

E normal ca televiziunile să vrea să scoată şi ultima picătură de ştire din drama japonezilor. Pentru că, de, asta fac jurnaliştii; trag cu dinţii de-un cadavru, poate-poate mai scot ceva suculent. Repet, nu mă uit la televizor; daaaar, tot repetându-mă, asta nu înseamnă că, atunci când îmi iau o cafea în pauză, la serviciu, respectiva cutie nu merge. Ei, şi tre' să spun că, în maximul de juma' de oră pe care l-am petrecut în preajma cutiuţei cu minuni, am auzit diverse. Başca newsflash-urile aduse de colegii care mai aruncau un ochi milos asupra ştirilor şi veneau să împărtăşească. Am aflat deci tot ce se putea afla, fără să stau gură cască 8 ore cu moaca lipită de ecran.

Şi zic aşa: oare ştirile alea n-ar fi avut un impact mai mare dacă ar fi fost prezentate fără figura aia extrem de afectată, puţin constipată şi tonul vocii puţin tremurător, aproape plângăcios? Pentru că, pe bune acu', când îţi tremură vocea de mila japonezilor şi-apoi îţi revii instantaneu pentru că trebuie să prezinţi cine divorţează de cine, mie mi se pare teatru. Da' din ăla ieftin, gen empatia de la ora 5. Şi de asta prefer oricând să citesc pe net ce s-a întâmplat, mai ales dintr-o sursă deloc românească, pentru a evita frazele lacrimogene introduse doar de dragul dramei.

Partea a doua:
- Ntz, ntz, ntz, ai văzut, fată, ce le-a făcut săracilor? Mi se rupea inima când îi vedeam...
- Da, fată, ştiu... Clar vine sfârşitul lumii. Doamne apără şi păzeşte!
- Da' ai văzut, că ziceau că sigur în curând o să fie şi la noi ceva asemănător; ăsta e finalul, fată îţi zic... Ce ne facem?
Cruci până-n pământ, priviri pioase, cuvinte pentru îmbunarea cerului. Eventual, venite de la persoane care, cu o zi înainte, erau departe de pioşenie şi de îmbunarea divinităţii. Dar, de, vine sfârşitul lumii; dacă tot vine, măcar să ne dăm bine pe lângă ăl de sus, că nu se ştie ce ne aşteaptă.

Stau şi mă-ntreb: de unde atâta fatalism? Unde mai încape atâta dramă? Anu' trecut prin primăvară trebuia să fie nu'ş ce cutremur imens pe plaiurile mioritice; n-a fost. În septembrie trebuia să fie sfârşitul lumii; n-a fost. S-a mutat undeva prin noiembrie; nope, n-a fost nici atunci. Acu' s-a prelungit termenul; cică o să fie prin primăvara asta şi, dacă tot nu şi nu, atunci cu siguranţă în 2012. Pe bune? Să mori tu? A dat cineva în bobi aşa şi-a hotărât să tot trăim dintr-un sfârşit într-altul? Şi nu ştiu cum se întâmplă că, de fiecare dată când e vreo chestie d'asta babană prin afară, românii decretează-n cor că noi suntem următorii. Clar nu ne ocoleşte nici pe noi drama şi tragedia. În mod sigur sigur de tot nu mai scăpăm; nu, nu se întâmplă nimic cu vecinii de graniţă, direct la noi va fi potopul. Sânge pe pereţi! M-am săturat.

Şi se emit tot felul de ipoteze, alimentate la cafeaua de la ora 5 şi la şueta de la ora 7. Ce s-ar întâmpla dacă ar fi un asemenea cutremur şi la noi? Da' dacă ar pica toate blocurile? Da' dacă ar exploda centrala de la Cernavodă? Ce s-ar întâmpla atunci? Cum am face faţă unui asemenea dezastru? Suntem capabili să ne apărăm? Da' dacă valul ăla de-a lovit Japonia ajunge şi la noi? Da' dacă? Şi dacă pe lângă dacă prim mai apare şi dacă secund? Ce ne facem? Panică-ntre găini, zic.

Pentru că da, repet, e tragic; da' nici nu te poţi pune în pielea lor, nici nu poţi evita o chestie de genul discutând discuţii. Şi dacă din întâmplare chiar o să se-ntâmple, atunci nu pot zice decât atât: vedem atunci cum ne descurcăm. Ce rost are să stau să-mi frâng mâinile pe o ipoteză dramatică? Pot schimba ceva? Nu. Deci nu-mi voi irosi neuronii pe "what if"; prefer să mă bucur de faptul că e soare şi cald afară. Că pot bea liniştită o cafea, că am ţigări, că mâţele sunt bine, că are cine să mă asculte, că încă mai pot zâmbi. Când va fi momentul să jelesc, o voi face; da' voi avea motiv, nu voi alerga prin casă smulgându-mi părul de panică pe ceva ce s-ar putea să fie, posibil, poate, cândva.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

vineri, 11 martie 2011

Manie de dicţionar

Că am nenumărate manii, deja cred că e lucru ştiut. Că unele sunt mai lejere - "ca o ploaie caldă de vară" - sau că pentru altele ar trebui să stau frumos într-un borcan în scopuri ştiinţifice, asta e cu totul şi cu totul altă problemă. Dar, nah, sunt maniile mele, dezvoltate şi cultivate cu grijă, în timp; le-am ocrotit când erau doar o biată sămânţă, le-am alimentat, le-am udat, plivit şi apărat de soarele excesiv, mă rog, chestii d'astea pe care le face omul când vrea să aibă grijă de ce-i al lui. Şi-au crescut frumoase şi sănătoase, întocmai ca-n poveşti.

Ei, printre maniile cu pricina, se află una legată de cuvinte. Nu, nu le colecţionez pentru a le ţine frumos în vitrină. Nici măcar nu le caut pe alea de sună mai şmecher pentru a le implanta în vocabularul propriu şi personal. Nu iau cuvintele altora, nu am carneţel mental în care să le lipesc şi să nu le mai pot scoate nici cu ordinul procuraturii, nu alerg după ele. Daaaar - şi aici vine DAR-ul - există câteva care mă zgârie pe timpan. Am mai zis despre "mulţu", "plicti" şi "cu plă"; că-mi strepezesc dinţii, că au cam acelaşi efect ca lama de ras pe spatele fierului de călcat, ca mohairul între dinţi sau ca unghia pe tablă. Astea-s o categorie aparte. O modă voită care, sper eu pentru liniştea neuronilor mei şi aşa destul de în colţuri, să înceteze rapid.

Da' nu, că vezi tu, că mai există o categorie. Una despre care am crezut că e doar un moft, dar care se încăpăţânează să persiste. Şi nu, nu mă refer la eternele fraze luate de prin show-uri tv, care sar ca haita de lupi înfometaţi, din toate părţile. Aş putea ignora faptul că o dată pe minut se trezeşte unul să folosească "ori suntem golani" sau "nu ştiu", repetat, chinuit, încercând să reproducă tonul iniţial şi original. Pe bune că aş putea să ignor chestia asta, cu toate că, lucrând printre aproape 100 de oameni, probabilitatea de a auzi respectivele fraze creşte, creşte, explodează. Dar să spunem că s-au îndrăgostit atât de tare de ele încât par să se fi născut cu "nu ştiu" în braţe. Să spunem că nu mi se zburleşte decât codiţa când le aud, că o netezesc la loc şi că trec mai departe.

În schimb tata lor în materie de enervat este "Românica". Frate, mi se ridică sprânceana până peste cap, neuronii îs în colţuri, văd roşu; sânge pe pereţi! Nu, n-am nici o treabă cu patriotismul. Nu, nu susţin sus şi tare că e cea mai cea ţară; nu cred că totul e roz şi frumos, n-am ideea aia conform căreia tre' să te emoţionezi când vezi drapelul şi să stai cu mâna la inimă când se cântă imnul, n-are nici o legătură cu toate discursurile iubitoare de glie; pur şi simplu mă stresează cum sună. Adică, de ce? Nu e mai scurt, nu e mai uşor de pronunţat, nu e în nici un fel; sună bizar şi-atât. Cu lăbuţa pe inimă spun că mi se pare că sună de-a dreptul penal. Şi da, vor veni argumentele alea, conform cărora e o denumire peiorativă; că la halul în care merg lucrurile în ţara asta nu merită o denumire mai bună, că şi-o merită, bla-bla-bla. Ridic şi din umeri, nu numai din sprânceană. Că se-ntâmplă chestii naşpa, înţeleg; da' numele ce vină are? Şi, mai presus de toate, eu ce vină am? Adică, de ce tre' să suport zgâriatul pe creier venit din toate părţile? Zi-i, frate, România e naşpa; România sucks; România e de-a dreptul peste stângul. Da' n-o maneliza în aşa hal încât să fiu tentată să mă-ntreb dacă vorbim aceeaşi limbă.

Nu, nu eşti mai interesant dacă îi spui "Românica". Şi, pe bune acu', mă ustură tastele când scriu denumirea asta. Nu, nu eşti nici mai monden, nici mai cult, nici mai amuzant, nici mai nimic de bine. Pur şi simplu te incluzi într-un sens peiorativ care te înconjoară. Pentru că nu te poţi separa de ea. Trăieşti în ea, o construieşti, o populezi, eşti o bucăţică din dispreţul pe care-l împrăştii.

Pe locul doi se află "Bucale". Pentru neofiţi - cu toate că mă îndoiesc de faptul că există cineva care să nu fi auzit asta - e Bucureşti. Şi nu se mai spune că stai în Bucureşti; nici nu te-ai dus în vizită la nişte amici din Bucureşti; nici măcar nu mai e capitală Bucureşti-ul. "Bucale e capitala Românicii". Arrrghh! Mi s-a făcut pielea ca de găină. Sincer înţeleg să vrei să stilizezi un nume care sună ciudat. Oricare ar fi el. Da' să strici ceva ce sună bine doar pentru că e în trend e, din nou, sânge pe pereţi.

Şi, finalmente, pe locul 3, e "Băse". Spus aşa, cu faţa puţin într-o parte, semiafectat, semidispreţuitor, cu gura dusă periculos de mult în apropierea urechii, mă rog, o imitaţie cam nereuşită de mimică à la Becali. Să ne înţelegem că puţin îmi pasă de politică. Nu mă afectează, nu mă "concernează". Nu are nici o legătură cu o posibilă simpatie/antipatie pe care aş avea-o faţă de Băsescu. Pur şi simplu mă calcă pe ficaţi numele prescurtat. A, da, şi figura cu care e, de obicei, spus. Din punctul meu de vedere, cere pumni.

Ei, şi maximul pe care poţi să mi-l dai dacă vrei să mă vezi cum mă transform e în felul următor: "Băse a fost primar de Bucale, capitala Românicii". Bine, dacă te rişti şi-o spui, ai face bine să fii sigur că alergi cu viteza vântului şi-a gândului, pentru că transformarea n-o să fie una plăcută. Adică, spui şi-apoi faci paşi rapid. Nu de alta, da' scrâşnetul ăla din dinţi nu e tocmai de plăcere.

Pân' la următoarea manie, la bună vedere!

joi, 10 martie 2011

Biblia cu dileme - p.2

Ce m-a dat peste cap a fost faza cu stigmatele. Adică, apar aşa, nişte răni, identice cu alea de le-a avut Isus, care sângerează, şi sunt acolo, pur şi simplu, fără să faci nimic, şi toată lumea zice că eşti binecuvântat, şi ghici ce: ultima, aia de apare în coastă, e menită să te omoare. Cu alte cuvinte eşti atât de binecuvântat încât dai colţu'. Şi nu oricum, ci în miros de mir, şi voci de îngeri care cântă încântaţi "aleluia", şi cerurile se deschid, şi tu eşti ăl ales, cel mai fericit dintre muritorii morţi. Dar da, eşti mort; dead, over, kaput, конец, cu ochii în X. Cu ce te mai încălzeşte că miroşi frumos?

În ordinea asta de idei, vom purcede azi la partea a doua de dileme biblice. Şi voi spune aşa:

Moise. Daps, ăla de-a desfăcut Marea Roşie în două. Adică cum a desfăcut-o? Adică s-a gândit el aşa mult, şi cu puterea minţii a făcut o cărare prin apă. Păi, îţi dai seama câtă forţă şi putere? Păi, realizezi cât de înalţi erau pereţii ăia de apă? Era aşa, ca la muzeu, unde vezi acvariile alea mari, cu mulţi peşti care fac tot felul de giumbuşlucuri. Şi cum de n-a avut nici un peşte curiozitatea să sară dintr-un perete în altul? Şi n-a vrut nimeni să-i scoată de acolo? Nu, că erau prea grăbiţi cu fuga. Da' când au intrat egiptenii, marea a simţit şi s-a gândit că poate au nevoie de o baie, aşa că s-a unit la loc, în unicul scop de a-i spăla. Sau poate că s-a gândit că e cam cald afară, şi-o baie bună o să-i răcorească. Sau... sau cine ştie? Cert e că pe mine mă cam lasă cu o sprânceană ridicată.

Şi plus faza cu tablele legii. Le-a găsit acolo, pe munte. Şi stăteau ele liniştite, încărcate de învăţături şi substrat, şi s-a întâmplat să treacă el pe acolo, să le vadă, şi să hotărască subit că după ce spun pietrele se va ghida de acum încolo. Să ne înţelegem: erau pietrele înţelepte, care au ajuns acolo prin inspiraţia divină, da' cum le-a coborât? Erau mari, mici, pătrate? Din ce fel de piatră erau făcute? Cât de adânc erau încrustate? Cât cântăreau? Erau groase, sau erau nişte biete tăbliţe cu semne pe ele? În ce limbă erau scrise? Erau şi cu traducere, sau au folosit Google translate? Complicate tablele astea...

Şi cu Iona? Cu Iona cum a fost? Păi, s-a gândit el aşa că i-ar prinde bine o excursie printr-un peşte. Cât mai mare, cât să aibă bulevard de plimbare, să poată să construiască oraşe în miniatură, să facă toate chestiile pe care le-ar fi putut face la suprafaţă; doar că s-o fi gândit că e boem să le încerce în burta peştelui. Vorba cuiva (da, nu e originală, am auzit-o şi mi-a plăcut), Iona seamănă cu Geppetto. Numai că dacă Geppetto îl căuta pe Pinocchio, Iona n-avea scopuri atât de părinteşti. El doar s-a bucurat de-o călătorie gratis, a zis "mersi" şi şi-a continuat viaţa. Bizar aş putea spune, da' te pui cu gustul omului?

Faza care mă dă peste cap de tot e aia cu vârsta. Că cică unii au trăit cu sutele de ani. Waaaa... asta e ceva, pe bune. Şi unde a dispărut secretul vieţii ăleia atât de lungi? Că doar mulţi dintre ei trăiau cu secolele, deci cineva tre' să fi ştiut cum fac chestia asta. Da' au fost egoişti, frate, şi n-au dat mai departe. N-au dat din casă, n-au suflat nici un cuvinţel, nici un indiciu, nimic-nimicuţ. Da' cum rezistau la schimbări? Se adaptau rapid, sau condamnau apariţia invenţiilor? Da' cum de mai ştiau ce vârstă au? Unde ţineau evidenţa? Cum puneau sute de lumânări pe un tort? Frate, ce plămâni trebuie că aveau, ca să le stingă pe toate dintr-o singură răsuflare... Şi, din nou, sigur anul lor avea 365 de zile? Adică, pe bune, mie una mi se pare cam greu de crezut că secolele alea avea de multe ori 365 de zile în ele. Şi dacă le reduci la jumate, şi tot mi se pare ceva dubaş la mjloc. Dar, hei, poate-s eu aia paranoică, şi ei chiar trăiau fără limită. Da' tot mă întreb, scărpinându-mă româneşte în cap, dacă mai ştie careva secretul, şi cum de-l păstrează doar pentru ei, şi nici măcar nu-l folosesc, pentru că cineva care ajunge la măcar 150 de ani ar trebui să fie pe prima pagină a fiecărui ziar, şi cap de afiş la toate televiziunile existente. Da' n-am văzut nici unul. Aşa că ori nu-l ştiu, ori nu-l folosesc...

Şi da, mai sunt. Multe întrebări, multe dileme, da' mă opresc aici pentru moment. Următoarele, altă dată. Măcar aşa să mă simt şi eu ca Şeherezada.

Pân' la următoarele dileme, la bună vedere!

miercuri, 9 martie 2011

Mucenic sacrificat

Luni. Programare la coafor. Mda, ştiu, sună ciudat. Cu lăbuţa pe inimă spun că m-am dus doar pentru că bretonul ajunsese mult prea lung, iar partea din spate mai avea puţin şi putea să fie făcută coadă. Deci, m-am dus pentru o scurtare vizibilă a tunsorii actuale. Şi am ales luni, pentru că experienţa precedentă m-a învăţat să nu mai pun piciorul pe acolo sâmbăta. Nu de alta, da' ar fi trebuit să mă lupt pe o rezervare cu hoarda de femei care voiau sarmale pentru nunţi şi paste pentru botezuri; nu, coaforul nu e cantină, da' unele se încăpăţânează să aibă impresia asta.

Buuun, şi ajung eu la Morena care mă tunde fără să mă agaseze, fără să-şi dea aere de atotcunoascătoare, căreia îi spun "vreau asta" şi "asta" nu ajunge stilizată după bunul ei plac. Cu alte cuvinte, mă tunde după cum îmi tună mie, nu după cum îi tună ei. Ei, şi stăteam eu liniştită pe scaunul meu, zgomot de foarfecă în ureche, ici colo câte un foehn, ba o uşă deschisă, ba un râset colorat, când aud:
- Fetelor, vreţi să mă duc să iau mucenici? Da, tot de acolo, de unde am luat şi ieri, că tare buni au fost...

Figura mea a căpătat o mimică nedumerită. Mucenici? Ce le-a pocnit? De unde până unde mucenici pe vremea asta? E drept că am intrat eu într-un magazin şi erau nişte mucenici ciudaţi într-o pungă, da' pe bune că nu le-am dat importanţă. Ei, cine ştie, s-or fi făcând acu' mucenici indiferent de sezon... Figura mea nedumerită a căutat să-şi îndrepte atenţia asupra coafurii. Nu de alta, da' la spate voiam mult mai scurt decât mi-l lăsase Morena, şi-ntre dilema mucenicilor şi părul meu, prefer părul. Tipic Vărsătorilor, aţi fi tentaţi să spuneţi, şi n-aş putea decât să vă dau dreptate. Deci, las mucenicii la o parte şi mă concentrez pe tunsoare. Care, apropo, a ieşit şmecheră...

Ei, ies eu prospăt tunsă în lume şi da, normal că am în plan colindat prin magazine. În faţa mea apare ca prin minune o simigerie. Da, din aia de se cheamă tradiţional "covrigărie". Miros de covrigi proaspeţi, fierbinţi chiar, în frigul de afară. Yummi! Daaaar, ce-mi văd ochii? În faţa simigeriei, anunţ mare: "avem mucenici!"

Sprânceana mi se ridică vizibil de astă dată. Ce-a păţit lumea? Păi, reluăm, de ce mucenici în martie? La începutul lui martie? Nu se făceau aşaaaa, mai târziu? Nu trebuia să fie maică-mea adânc îngropată în tăvile cu mucenici? Nu trebuia să alerge taică-miu panicat pentru că nu-i ajunge nuca? Mierea să curgă râuri prin bucătăria mea? Mâţa să facă 13-14 pentru că miroase frumos şi vrea şi ea, chit că nu mănâncă? Deci clar s-au încurcat ăştia cu mucenicii, pentru că, ghici ce, nu e sezonul mucenicilor, altminteri aş fi ştiut. Ei, îi las în pace, nu mă iau de ei, mai ştii, poate o fi vreo nouă tradiţie, să faci mucenici de mai multe ori pe an... Îndepărtez tradiţia religioasă din minte şi trec la partea importantă, magazinele.

Marţi. Dimineaţă. Mă târâi înspre aragaz pentru a pune de cafeaua care mi-ar permite să merg. Dispoziţie mirifică, foarte sociabilă şi comunicativă; not. Când, panică, nedumerire, dramă: la mine în bucătărie, un mucenic! Unul singur, tronând pe farfuriuţa lui, uns cu miere şi acoperit cu nucă. Momentul de agonie a fost scurt. Ăla de "e o conspiraţie mondială împotriva minţii mele" a existat, recunosc, da' a trecut rapid pentru că... m-a lovit. Realitatea adică. Şi, Camelia, eşti cu capul. A trecut un an; un an de la ultimii mucenici. Da, ţi-ai repetat că e martie, da' ai şi conştientizat chestia asta? Nee, era greu. Adică da, ai sesizat că e martie, ţi-ai ales baba, ai cumpărat flori şi mărţişoare şi cadouri, da' să te prinzi că pe 9 se fac mucenici, canci. Sânge pe pereţi!

De nervi, l-am mâncat. Aha, pe tot. N-a mai rămas nici nuca din el. L-am devorat, l-am fărâmiţat, l-am făcut istorie. Să ştie el de altă dată să se mai furişeze la mine-n bucătărie fără să anunţe. Păi, musafirii nepoftiţi asta păţesc: sunt mestecaţi şi nu rămâne nici urmă din ei. Şi m-a mai lovit ceva: am scăpat anu' ăsta fără să mai fiu terorizată de platouri cu mucenici, de mucenici fierţi, de mucenici veniţi din toate direcţiile. Frate, în anii trecuţi era invazie. Era exact o armată de mucenici, venită să mă terorizeze. Anul ăsta, unul singur a fost de ajuns să-mi dea peste cap evidenţa timpului. Da' i-am venit de hac.

Şi-a mai trecut o zi. Şi pe bune dacă pricep cum trece timpul, pentru că am senzaţia că am rămas cu un an în urmă. Un an care preferam să nu existe. Aşa că mucenicul ăla şi-a meritat soarta. N-am nici mustrări de conştiinţă, nici accese de vinovăţie. Îl aştept pregătită pe ăla de anul viitor. Dacă s-o încumeta să mai apară, după ce a păţit fratele lui mai mare. Oricum, încă o dilemă rezolvată.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!
Related Posts with Thumbnails
 

Blue Jasmine Template by Totul despre Blogger