Bolognese

Recunosc cu lăbuţa pe inimă că de-abia am aşteptat să termin facultatea. Bine, bine, recunosc din nou, în primă fază de-abia am aşteptat să termin liceul. Am un singur motiv pentru care mi-aş fi dorit să dureze o veşnicie, dar n-are nici o legătură cu învăţat, lucrări, teze; nici măcar cu "cei mai frumoşi ani" ca vârstă. Dar asta deja e altă poveste. În principiu da, de-abia am aşteptat să se termine. Dup-aia, de-abia am aşteptat să termin facultatea. Norocul meu că n-a fost stresantă; adică - cel puţin din punctul meu de vedere - nexam cursuri, nema seminarii, examene şi-atât. Da' tot am aşteptat finalul cum aşteaptă unii pogorârea sfântului duh. Paranteză: de ce pogorârea şi nu coborârea? În ce limbaj p = c ? Mă rog, discuţii interminabile şi pe acest subiect, dar închid paranteza. Rămâne pe altă dată.

Ei, şi-n ordinea asta de idei, cu toate că am avut onoarea şi plăcerea de a termina "pe sistem Bologna", am zis "stop!". Da, mi s-au adus zeci de argumente din zeci de părţi. Că n-ai ce face doar cu diploma de licenţă, că vezi tu, ar trebui să ai măcar şi-un master la activ, că ai învăţat 3 ani degeaba, că bla, bla, bla. Mi s-a ridicat sprânceana. Măcar de-aş fi-nvăţat... Da' Jurnalismul de Galaţi n-a făcut decât să-mi spună chestii pe care le ştiam deja; din liceu. Deci n-a fost cel mare efort, n-am asudat nopţi întregi peste cursuri kilometrice, da, l-am făcut fluierând.

De ce să-mi bat capul cu încă doi ani de master, în condiţiile în care nici unul nu mă atrage? Dacă aş găsi ceva care să mă fascineze, probabil că m-aş sacrifica şi l-aş face. Da' aşa, din punctul meu de vedere, e doar pierdere de timp. Chapeau pentru cei care îl fac, respect pentru ăia de-l fac din convingere, da' nu, pentru mine, nu, mersi.

Chestia pe care n-o pricep e în felul următor: ai terminat o facultate. Şi te-ai decis să dai şi la master, sau să mai faci încă una. Până aici, toate bune şi frumoase. Dreptul tău, alegerea ta, neuronii tăi. Da' de ce, dacă tot ai ales chestia asta şi nu ţi-a băgat-o nimeni pe gât cu de-a sila, de ce trebuie să te plângi? Sau să te victimizezi? Că e greu, că nu mai poţi, că mai bine nu dădeai, că e programul infernal, că e greu să şi munceşti şi să faci şi master, că nu mai poţi, nu mai duci, mori, crăpi, ţi-a ajuns cuţitul la os, explodezi, dead, over, kaput, конец...

Păi, şi când erai la facultate (aia de dinainte de master, sau aia de dinainte de a doua) erai în aceeaşi situaţie, da' nu te plângeai. Ba chiar mergeai aşa, mai nu ştiu cum, cu pieptul înainte şi puţin umflat în pene, că faci facultă. Că eşti "ştudent". Acu', dacă tot ai ales să fii în continuare, care-i scopul şi motivul şi finalitatea plângerii continue? Păi, dacă nu mai poţi, renunţă. Dacă nu mai duci, retrage-te. Dacă ai totala impresie că ai făcut o greşeală, caută altceva, şi gata. Problemă rezolvată. Da' nu, că vezi tu, că e aşa, în trend să te plângi, şi când te-ntreabă cutare, care nu ştie povestea, ce s-a întâmplat, să ofetzi prelung, să dai ochii peste cap şi să răspunzi chinuit: "ei, master-ul ăsta..."

Înţeleg că e greu; că e plicticos; că simţi nevoia să te ai cu capul de masă, uneori. Da' deja să te plângi în fiecare zi e cam mult. Şi nu oricum, ci ca şi cum ai face cine ştie ce sacrificiu pentru omenire, nu pentru tine. A, da, şi să nu uităm: clar e altcineva de vină pentru chestia asta, nu tu care te-ai dus frumuşel şi ţi-ai depus dosarul. Nu, nu dai nume, pentru că un vinovat real chiar nu există; da' te comporţi de parcă întreaga lume poartă stigmatul pentru că da, tu ai vrut încă o diplomă. Sânge pe pereţi! Asta n-o s-o înţeleg nici dacă-mi baţi un cui în cap.

Mă opresc aici. A, ba nu... Mă mai iau în braţe o dată pentru că nu mi-a venit ideea sinucigaşă de a învăţa încă vreo 2 ani degeaba. Şi încă o dată pentru că nu stresez pe nimeni pentru că aş avea un program infernal. Şi încă o dată pentru că am timp să dorm cât vrea muşchiul meu, să fac ce vrea muşchiul meu, să citesc doar ce vrea muşchiul sus-numit. Şi dacă mă mai îmbrăţişez mult s-ar putea să fac o pasiune nebună şi mistuitoare pentru mine însămi, aşa că mă opresc de tot.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!