De ce nu vreau unirea cu Basarabia

Pentru că vine 1 decembrie, deja au început lacheii să latre despre unirea cu Basarabia. Cum că ar trebui să redevină pământ românesc, cum suntem despărțiți de frații noștri de peste Prut, cum plânge trupul țării mamă după copilul ei demult pierdut, ba chiar am văzut pe unii care au propus ca, de această sfântă zi națională, să poarte toată lumea care-și dorește unirea bandană tricoloră. Un soi de Sabina reloaded, că tot nu s-a mai vorbit deloc de ea.

C-așa-s românii: își doresc lucruri inutile, ca să zică că au un ideal. La fel cum a fost la modă să vrea pod peste Dunăre, să urle că nu e normal să aibă Harghita autonomie sau să-și smulgă părul din cap pentru Roșia Montană. Lucruri inutile, care nu-i afectează nici cât negru sub unghie, că podul ăla până să fie construit, ești mort, autonomia Harghitei nu te afectează decât dacă stai acolo, iar respectiva Roșie oricum o să fie exploatată, da` fără să știi tu, și să ai impresia că, mamă, ce erou ai fost când ai stat în piață scandând versuri de clasa a doua.

Da` Basarabia, de ce ți-ai dori unirea cu ea? C-așa a zis Ștefan cel Mare, care acum e oale și ulcele. Că vorbim aceeași limbă, și ne curge același sânge-n vene. Eroare! Încearcă tu să-nțelegi ce română vorbește ăla de peste Prut, c-o să ai nevoie de dicționar. Cât despre sânge, la noi e atât de diluat, încât găsești mai degrabă adn-ul lui Attila, decât a lu` Stalin.

Dacă-i întrebi pe ăștia care latră de ce e nevoie de-o unire, o să bălmăjească niște motive lacrimogene, mustind de patriotism mucegăit și-o să-ți bage scurt pumnul ăla cum că nu ești român adevărat dacă nu sprijini unirea.

Nu sunt român adevărat. Nu sprijin unirea, ba chiar sunt total împotrivă.
Pentru că, dacă se realizează, impactul direct e distrugător.
Moldovenii or să-și egaleze prețurile cu ale noastre, și-atunci începe haosul.
Adio, bomboane Bucuria ieftine, adio, țigări de contrabandă, adio, biscuiți cu ovăz, pate, scrumbie afumată la prețuri derizorii, adio, hribi la borcan, susan și miezi de semințe cu miere, adio, dulciuri delicioase pe care plăteam infim și mâncam o lună întreagă, adio, economie națională!

Unirea ar însemna un la revedere răspicat spus tuturor mărfurilor de contrabandă, aduse pe șest, în dresuri strânse în jurul corpului, ascunse în transporturi legale de mere sau printre lemne cu acte. Ar însemna să plătesc mai mult pe lucruri pe care le știam ridicol de ieftine. Ar însemna să dispară, de asemenea, știrile alea cu ”captură de 50000 de pachete de țigări, ilegal introduse-ntr-un butoi cu curechi” și mărturiile inculpaților, din care pricepi cam 10%, și nu știi dacă să râzi sau să te-ntrebi unde încape atâta tupeu.
Ar fi sfârșitul lumii așa cum o știm, sfârșitul erei moldovenilor, ar dispărea mitul și bancurile, ar însemna distrugerirea viselor miilor de mici moldoveni care-și doresc să crească și să plece la studii în străinătate, la Galați, ar fi crud și inutil.

Eu nu vreau să fiu nici călăul meu, nici persoana din cauza căreia mii de vise se duc pe țeava de la wc. Eu nu vreau să strivesc nici bugetul meu, nici să iau pâinea de la gura ziariștilor care se-ntrețin din foiletonul moldovenesc. Eu nu vreau să fiu motivul pentru care Bălți va fi trecut pe hartă ca parte din România. Mi-ajung bălțile din oraș și balta din Bădălan după ploaie. Eu nu strivesc corola de minuni din piața rușilor. Rușine vouă, cei care vă doriți să fiți călăi, ascunși sub masca falsului patriotism!

Eu nu-mi doresc această unire. Acum, aruncați cu bolovani!

Viol în Vamă

Nu cred să existe piesă care să mă enerveze mai tare ca aia a lu` Chirilă. Aș spune ultima, dar deja s-a învechit. A fost disecată din toate părțile, s-a plâns de ea toată lumea, au făcut analiză pe text, l-au făcut pensionar pedofil, au țipat cum că e la fel ca toate piesele lui, diferă doar fesul din videoclip și gagica.

Pentru că Chirilă asta face: întotdeauna există o femeie mai nașpa ca el, pe care el o iubește, ea îl iubește, da` dup-aia spiritul lui tânăr și neliniștit se răzvrătește, o înșeală sau nu, își face boem rucsacul și fuge la mare. Cam cum fug femeile la mama când nu le convine culoarea canapelei. Și dup-aia regretă sau nu.
Tiparul telenovelei. Pân` la urmă tre` să recunoască toți că asta face Chirilă: telenovele. Nici măcar music hall-uri de calitate, doar telenovele pentru copii de-abia îndrăgostiți sau adulți care se vor boemi și veșnic tineri.

Asta au spus ei. Eu n-am spus nimic, c-am zis c-o să treacă. La fel cum trece orice durere după ce iei o pastilă, la fel cum trec coșmarurile când te trezești, cum trece apa pe sub pod, vântul printre sălcii, mă rog, ați prins ideea.

Da` piesa asta e mai rea decât ciclul. Vine, îl simți că vine, știi c-o să treacă, trece dar, ca să-ți facă-n ciudă, după o lună e din nou lângă tine. Și nu poți să aștepți decât menopauza, cu toate că, în stilul în care mă chinuie piesa aia, cred c-o să devină hit și, când o să spun ”ura, a venit menopauza!” ca leit-motiv pe fundal o să se audă perfect fără tine.

Nu știu ce mă seacă mai tare la ea:
- versul ăla cu te-am înșelat c-am vrut să văd cum e să fii bărbat - poate-s eu femeie blondă, da` nu pricep cum faza cu înșelatul te face să te simți bărbat. Ești, sau nu ești. Aș porni de la premiza că este, dar dacă până și el se-ndoiește de chestia asta, încep să am anumite întrebări. Gen: poate a înșelat-o cu un bărbat, ca să vadă cum e în bocancii lui. Prea deep pentru mine. Nu-nțeleg eu d`astea.
- partea aia total previzibilă în care el înșeală și tot el e rănit, pe principiul motanul fute, motanul țipă
- perfect-ul despre care nu specifică dacă e sau nu cu lămâie, și-oricum e un ticălos egocentrist și egoist pentru c-a așteptat să plece la mare fără ea ca să bea o vodcă
- că toate găinile o consideră o piesă de dragoste când ea e misoginism la rangul cel mai înalt și-un soi de ia să-mi bat joc de voi, că tot sunteți proaste și gâștele pică la bărbați care se dau macho, și-i mai fut și-o palmă, apoi fac un cântec despre asta, ca să vezi tu că au și-o latură sensibilă, și ce poate fi mai fascinant decât un machocare cântă
- că e încă peste tot. În taxi, la radio, la tv în sala de mese și mi se oprește mâncarea în gât când o aud și, dacă nu e nici una dintre astea, clar se trezește cineva care s-o fredoneze
- sau c-am auzit-o de atâtea ori încât îi știu versurile pe de rost și, fiind un mare potențial muzical, încă nedescoperit de impresarul potrivit, mă trezesc fredonând-o. Și-atunci se găsește cineva care să afirme că și lui îi place Vama și, mamă, ce melodie mișto, posibil să câștige chiar MTV-ul. Nu-mi place! Urăsc melodia aia din tot sufletul meu mare și insensibil, da` am versurile în cap pentru că mi-au fost băgate cu forța, la fel cum am pățit cu Adele, care se repeta și-n timp ce dormeam, și mi-a rămas inconștient în memorie. Asta nu-nseamnă că-mi place. Am fost intoxicată cu ea. Cu Adele și cu perfect fără tine.

Am fost violată de piesa asta și nu, nu mi-a plăcut. Pentru că violul de orice natură ar fi, tot viol se cheamă.

Coșul de gunoi nu-i acasă

Una dintre mătușile mele e cel puțin neobișnuită. Cea care a încercat să mă mărite cu Titel, a uitat, își mai aduce din când în când aminte, uită iar că, deh, vârsta, și trecem la talentul ei neobișnuit.
Nu, nu poate să facă ceștile să leviteze, nu dă din urechi și totul se așează în ordine, nici măcar nu face voodoo sau citește în cafea.

Talentul ei deosebit e cu totul altul: mătușa mea e cea mai strângătoare persoană în viață. Atât de strângătoare, că încă posedă produse cu etichetă, sigilate și nepurtate, de undeva din perioada de glorie a flower power-ului. Atât de strângătoare că am văzut la ea dresuri din alea, de le purtam noi când eram la grădiniță, cu două dungi în spate, grosuțe și incomode, nefolosite, impecabile, din nefericire demodate și inutile. Atât de strângătoare că și-a cumpărat acu` 5 ani un portofel pe care nici acum nu l-a scos din cutie. Atât de strângătoare încât, dacă pui totul în ordine, poți să deschizi muzeu.

Găsești orice la ea. Orice antic și demodat, adică. Începând cu cărți, monezi, timbre, continuând cu specimene intacte de modă din anii `60 până-n prezent, ajungând la pungi de zahăr așezate și ele în funcție de era în care au fost fabricate și încheind cu orice nimic total inutil și de care absolut a uitat, pe care-l redescoperă, își propune să-l arunce, stă la-ndoială, îi trece prin cap să-l facă cadou, se mai îndoaie puțin, îl pune la loc și uită din nou de el, pentru următoarea jumătate de secol.

A nu se înțelege de aici că mătușa mea e dezordonată sau că casa ei arată ca un depozit. Nici vorbă! Totul e atât de bine aranjat și atât de bine ascuns, încât nu-ți poate trece prin cap când intri câte câcaturi stau ascunse în cele mai de neînchipuit locuri. A nu se înțelege nici că e zgârcită. Nu e. Îți dă, de exemplu, cartea aia pe care ți-ai dorit-o și n-ai găsit-o nici la magazin, nici la bibliotecă. Ți-o dă cu dragă inimă. Zece ani mai târziu.

Eu nu-nțeleg mania oamenilor de a păstra chestii pe care nu le mai folosesc sau, mai grav, de care au uitat demult. Recunosc, am și eu o pereche de blugi pe care n-am mai purtat-o de câțiva ani, și-o păstrez în speranța că îmi voi recăpăta silueta de atunci și vom fi din nou cei mai buni prieteni. Dar atât.
Am scăpat de haine, bibelouri, iatagan și mitralieră. Nu le duc în pod, spre păstrare. Nu le-am folosit în ultimii ani, n-o să reîncep să le folosesc peste alți 10. Și nici veleități de bouquiniste multilateral dezvoltat n-am. N-o să moștenesc pământul, cel mai probabil pământul mă va moșteni pe mine. De ce m-aș încurca cu rahaturi care ocupă loc degeaba?

Mătușa mea nu-i un exemplu singular.
Îmi beam cuminte cafeaua și e o reclamă care-mi aduce constant aminte de ea. Cum că poți plăti ca să ai un spațiu, departe de casă, în care să depozitezi ce nu mai folosești, dar să nu le arunci. Adică mai dai și bani pentru inutilitatea stocată.
Eu zic că există două variante: ori ai pod imens, într-un conac imens, care te face să crezi că ești la Medeleni, și răscolești peste ani printre amintiri roase de șoareci și mucegăite de timp. Nu ești la Medeleni. N-o să-ți mai pese niciodată de vechiturile pe care le-ai păstrat, iar vechiturile tale n-or să ajungă niciodată la nivelul de antichități pentru că n-o să ajungi niciodată atât de special încât să-i pese cuiva de cana ta din clasa a IV-a, și nici n-ai chestii atât de speciale pe cât îți place să crezi.
Sau, varianta normală și simplă: la gunoi cu ele. Sau la Armata Salvării. Poate că altcineva chiar se bucură de-un pulover pe care tu oricum nu-l mai porți.

Și nu fac reclamă, și nici nu-s altruită. Ba chiar îmi dezvolt egoismul. Pentru că cineva poate se bucură, da`eu mă bucur mai tare, că am loc să mă mișc prin casă fără să-mi fac probleme legate de spațiu, mucegai și șoareci.

La mulți ani, Mihai, not

E ziua fericită în care toate babele crăcănate și moșii care abia-ș mai târâie pârțul lăcrimează melodramatic și comemorativ, și-nchină un pahar de secărică pentru vremurile demult apuse, urându-i La mulți ani regelui.
Cum adică nu știi cărui rege? Ăla, mă, incultule, care a abdicat în `47.
Normal că nu-l știi, că dacă a abdicat, nu mai e rege, e un cutare căruia îi place să țină Peleșul închis când își face concediul în România, da` unora le place să fie slugi la doi stăpâni: un președinte de care se plâng că nu face nimic toată ziua și-un pensionar fără pensie, care iubește să fie pupat în cur c-un titlu la care a renunțat.
Unora le place să stea cu spinarea aplecată și să-i lingă pantofii.

Că nu contează că și-a pus palma-n cur și-a plecat, renunțând atunci la drepturile lui la tron, c-a revenit peste ani și-a început să revendice chestii în baza analizelor la sânge, că-și numește rubedeniile cu titluri pompoase, că n-a muncit o zi în viața lui, că se lăfăie da` lăcrimează patetic în fața camerelor pentru soarta poporului și pentru sărăcia pe care n-o știe decât din ziare, că-și bagă picioarele că tu n-ajungi decât rar să vezi Peleșul și atunci n-ai voie să-l vizitezi că e familia regală, și să nu carecumva s-o deranjezi, că nu mai are nici un drept pentru c-a demisionat, fraiere. Da, a demisionat, abdicat, a fost silit să renunțe, zi-i cum vrei, rezultatul e același: nu mai e decât Mihai, fost rege de România.

O icoană la care se-nchină încă mulți, or să-l plângă la fel cum unii l-au plâns pe Stalin, alții pe Gheorghiu-Dej, că nu aveau pe cine altcineva să plângă. Un nene care și-a întreținut legenda și și-a însușit titluri care nu-i mai aparțineau, un bătrânel care crede în continuare că are dreptul să-și numească succesorul la tron.

Pe el îl înțeleg. La 92 de ani nu mai faci foarte bine diferența între imaginație și realitate. Și-i înțeleg, într-un fel, și pe cei de-o vârstă cu el, care se roagă pentru momentul glorios în care vor retrăi în monarhie. Senilitatea nu te lasă să mai gândești limpede.
Nu-i înțeleg însă pe ăștia leat cu mine care se bat cu pumnul în piept și se dau monarhiști. Care-l numesc rege legitim și se dau cu curul de pământ că el e rege, și trebuie să-l întâmpinăm cu pâine și sare, să-i dăm înapoi lucrurile la care a renunțat acu` juma` de secol, să-i spunem La mulți ani cu titlul întreg, să batem din nou monedă cu moaca lui și să punem statusuri patetice despre Casa Regală a României. Să urmărim cu sufletul la gură dacă regele se cacă-n Peleș sau așteaptă să ajungă acasă, pentru că e timid în locuri străine, să-i susținem rudele la alegeri, ba poate chiar nici să nu mai existe alegeri, că au drept divin.

Mori, mă. Mori cu monarhia de gât. Că fostul rege nu-ți redă nici valorile creștine, nici patriotismul, nici demnitatea. E un om, nu făcător de minuni. Un bunic bun să depene povești la gura sobei, în nici un caz un conducător, așa cum îți place să crezi. Și nici o Românie n-o să devină peste noapte mai bună, mai frumoasă și mai umană dacă-i aduci la conducere o relicvă. Un rege de paie. Un fost os domnesc.
O să fie la fel de plină de idioți ca tine, care cred că un titlu îți conferă puteri miraculoase, și de alți idioți care trăiesc cu impresia că înainte era mai bine. Oricare înainte.

De ce să-i spun La mulți ani lu` Mihai? Milioane de alți cutare s-au născut azi, și nici lor nu le zic La mulți ani. Că nu-i cunosc, nu-mi pasă, și poate că și ei se cred regi în cocioaba lor.

Cum mi-am luat iar interdicție

- Și o Poiana, vă rog.
Eventual, o ciocolată Poiana.
Restul lumii.
Noi:
- Șopoiana, vrog!

Nu că n-aș ști cum e să vorbești claar, cu gura deschisă pe fieecaaree voocalăă, siimpluu șii cuuraat, săă see-nțeeleeaagăă toot ce spuun, să nu mai fiu oprită din juma`n juma` de frază de cutare care nu prinde ideea din prima, dar îmi ia din viteză. Așa fac economie de timp, îngrămădesc cuvintele, literele, sar peste unele, le-nghit pe altele, cine prinde, prinde. Cine nu, să-și ia dicționar româno-gălățean.

Recunosc sincer că persoanele care vorbesc lent mă plictisesc. Mă plictisesc să aștept până scoate toate cuvintele, să treacă 5 minute să zică ceva ce eu reduc la 30 de secunde. Îmi vine să casc, să m-așez pe-un scaun și s-adorm. Din politețe, nu fac asta, dar mă văd adormind în gând.
 
- Câte-o sută de mușchiuleț, două beri, mai bine făcut mușchiulețul, ș-oscrumieră, vă rog.

Poate d`asta a găsit necesar chelnerul să aducă cele două sute de mușchiuleț făcute mai bine, berile, scrumiera, să schimbe scrumiera la intervalul potrivit, să servească impecabil și să treacă pe notă șase sute de mușchiuleț mai bine făcut.
Parol și pe onoarea mea!

Am mâncat mușchiulețul, a fost bun, era proaspăt, n-am făcut trichineloză, în schimb era să-mi stea pulsul când a venit cu nota.
Că, vezi tu, că de fapt bucătarul n-are cum să taie exact câte o sută de căciulă, și că scrie acolo jos în meniu, cu litere mărunte, că gramajul final poate să difere puțin.
M-am uitat atent. Chiar așa scria: poate să difere PUȚIN. 

Puțin la mine înseamnă hai, până-ntr-o sută cinzeci, nu că pe oriunde am fost o sută era egal cu o sută și bucătarii asta fac: tranșează la gramaj. Dar, treacă de la mine, o fi un bucătar nou și încă nu-și cunoaște cuțitul. Da` de la 100 la 300 mi se pare că până și eu aș face diferența, și eu nu stau bine nici cu matematica, nici cu cantitățile.

Am încercat să-i explic, vorbind rar de astă dată, și punând accent pe toate vocalele, că nu-i plătesc nota aia. S-o refacă, să recalculeze, să facă ce-o vrea el, da` eu nu plătesc 600 în loc de două. Că-n stilul ăsta îmi aducea tot porcul, și invoca faza cu poate să difere puțin.
- Nu, că nu aveam cum să vă aduc tot porcul.
Mă, să mori tu, normal că n-aveai cum, era așa, un fel de-a spune, da` te-ai uitat la fața mea și-ai zis că-s d`ăla care plătește nota fără să se uite sau fără să comenteze? Și pe bune că n-au fost 600, au fost 200 în total, că mă știu cât pot mânca și știu cum arată 100 vs 300.
- Da` când vi l-am adus, n-ați văzut că era mai mult?
Oooo, hold your horses. Eu nu lucrez cu gramaje, și sună, te rog, acum pe oricine: patron, poliție, protecția consumatorului, sun-o și pe buna moartă, eu nu-ți plătesc atât, eu-ți plătesc ce am cerut și ce-am consumat. Nu ce-ți imaginezi tu c-aș fi consumat, că, deh, bodega e cam goală, și e posibil să fim singurii clienți toată ziua.

S-a supărat, s-a dus să-și schimbe tamponul, a zis să plătesc cât vreau, dar să nu mai calc în bodega lui. Ș-aș-am și făcut. I-am plătit cinstit cât făcea, da` de nervi am lăsat în urmă juma` de bere. Pe care am plătit-o. Ș-am trecut pe listă încă un loc unde nu mai pot călca never ever.

În stilul ăsta, pân` la 60 de ani îmi deschid local, că nici un altul n-o să mă mai primească. Și-o să-mi oblig chelnerii să cântărească mâncarea sub ochiul clientului, în amintirea locului unde cică am crăpat în mine mai mult de juma` de kil de carne.

Fiii omului cu inima de piatră

Piatră. Piatră de jur împrejur. Piatră-marmură în care poți sculpta, la fel cum Michelangelo și-a sculptat Pieta. Michelangelo avea inima de piatră și-avea inimă doar pentru marmură.
Și cea mai tare piatră, și cea mai scumpă marmură se-nmoaie dacă știi cum s-o privești.
Dacă știi cum să tai printre cristale.
Marmura nu-i dură.
Marmura e moale dacă știi să gândești ca marmura.
Dacă știi cum să ții dalta și s-o modelezi, fără s-o sfărâmi.
Fără să strici marmura. Doar s-o modelezi.

Omul nu-i om, dacă nu greșește.
Greșeala nu-i greșeală, dacă nu doare.
Durerea nu-i durere, dacă nu-i iertată.
Iertarea nu-i iertare, dacă nu vine de la cine trebuie.

Am sfărâmat biscuitele pe care trebuiau să-l mănânce vrăbiuțele. Am furat frunză de viță de vie. Am scuipat împărtășania de la balcon. Am râs de niște măicuțe. Am mințit.
- Ai mințit, Camelia?
- Am.
- Ai făcut ce ai zis că n-o să faci vreodată?
- Am.
- Mai spui vreodată ”niciodată”?

Niciodată nu spune niciodată. Prima lecție. Prima greșeală. Prima minciună.
Eu niciodată - nu mai există demult. Și-o strig la toți dumnezeii, dacă mai există vreun dumnezeu pe măsura strigătelor mele. Dumnezeul vostru.
Dacă al meu există, al vostru a murit demult.

Melodii de demult și-o casetă albastră.

Piatră de jur împrejur. O singură daltă pentru marmura mea.
Fiii omului cu inima de piatră n-au știut că, oricât de piatră ar fi, inima tot inimă e.

Omul sfințește locul

Ieri am văzut o cățea alergând pe stradă, cu țâțele fluturându-i în vânt. O cățea mare, cu pui de-abia făcuți, alergând pe trotuar, traversând strada, întorcându-se, continuându-și alergatul. Urmărind o urmă. Semăna oareșcum cu un cal de curse. Se-ntrecea cu urma.
Cățeaua aia căuta ceva, și nu căuta mâncare. 
Cățeaua aia își căuta puii, sau stăpânul. Nici un câine nu aleargă dezlegat în halul ăla doar pentru mâncare.
Puii pe care poate îi căuta au fost luați de oameni, stăpânul care poate a abandonat-o e om.

Ieri am citit și povestea câinelui căruia un dobitoc i-a tăiat botul. Cu totul. Câinele e acum în afara oricărui pericol, arată ciudat dar e viu, o să se facă bine și are șanse să fie adoptat și ținut departe de idioți care cred că-și demonstrează curajul mutilând un câine.
Câinele e bine acum și totuși există un om care a considerat că e uman să-i facă asta.

Trei pisoi au fost abandonați lângă o stradă foarte circulată. De-abia cu ochi. N-au fost, într-adevăr, nici puși într-un sac în mijlocul străzii, nici nu le-a dat nimeni foc, nici nu i-a înecat. Asta-i partea bună.
Tot parte bună e și că acum au o casă, au crescut și-s pisoi norocoși.
Cine i-a salvat e om. Dar tot om e și cel care i-a lăsat.

S-a mai potolit isteria cu câinii maidanezi. Nu mai aud atâtea argumente violente și nici comparații lacrimogene. Și nu, nu-mi pasă de copiii abandonați în orfelinate, pe stradă, sau la coșul de gunoi. Pentru simplul motiv că ăia care i-au abandonat, tot oameni sunt. Și de copiii abandonați are cine să aibă grijă. Și pentru că mulți dintre copiii ăia abandonați, despre care s-a spus că mai bine ar fi adunați de pe stradă decât să ne pese de câini, nu vor să fie adunați de pe stradă.
Nu mă interesează copiii, mă stresează că se aduce argumentul și se face comparație, când comparația n-ar trebui să existe.

Oamenii abandonează câini, oamenii abandonează pisici, oamenii abandonează oameni.
Și-mi pare rău că nu-s atât de om încât să-i dau un ban lu` ăla care cerșește, dar mă bântuie imaginea cățelei care alerga prin oraș. Că n-avea cum să se oprească și să ceară indicații sau explicații.
Ba nu, nu-mi pare.

Îmi pare rău că oamenii care mutilează, și abandonează și fac rău din lipsă de ocupație au voie să fie numiți în continuare oameni și nu pățesc nimic.
Și tot pe câini îi numiți fiare.

Dimineți cu ferestre

Uneori diminețile miros a liniște și-a cafea proaspăt făcută. A cald, a pisică care te-a tors toată noaptea, a parfumul tău pe perna de alături.
Diminețile pe care vreau să le păstrez și de care să-mi aduc aminte atunci când o să trăiesc din amintiri.

Uneori sunt dimineți pe care nu știi cum să le grăbești. Să treci peste ele. Să le lași în urmă și să le strivești amintirea. Uneori cafeaua e dureros de amară, fumul de țigară e iute, dimineața e o noapte continuă. O noapte din aia urâtă, cu coșmaruri și așternuturi transpirate, cu întors de pe o parte pe alta, trezit și-ncercat să adormi la loc, în speranța că nu o să continuie coșmarul de acolo de unde l-ai lăsat.

Uneori îmi doresc o dimineață eternă și-uneori îmi doresc să nu existe dimineți.
Uneori nu e de ajuns să-ți dorești ca să se împlinească și-uneori se-mplinește fără să-ți fi dorit măcar.
Uneori cuvintele te ridică și-uneori cuvintele te zdrobesc.
Uneori ai planuri care te fac să zâmbești și-uneori planurile ți se dărâmă ca un castel din cărți de joc.

Cărți de joc. Șah. Puzzle.
Bucăți puse cap la cap care-ți dau un întreg. Sau o jumătate de întreg. Jumătatea cealaltă așteaptă să fie construită.

Aștept diminețile care miros a liniște și-a cafea proaspăt făcută. Pe celelalte le șterg. Le uit.
Dacă uiți, diminețile alea bune vin mai repede și mai des.

Mâine o să fie o dimineață frumoasă.

Jurnalul unei pisici de casă - p.4

Sunt pisică și știu că sunt pisică. Și-mi place să stau confortabil în locuri cât mai inconfortabile. Cât mai mici, mai ascunse, mai întunecoase. Humașii râd, fără să-nțeleagă. Dacă humansul meu ar încerca să stea într-o cutie, ar pricepe. Sau într-un sertar, în șifonier, pe calorifer, sub pat, după pat, colț de pat. Dar el refuză și râde de mine, fără să încerce. I-aș explica. Prea multă bătaie de cap. Și humanul meu ar pricepe că s-a înșelat când a spus că-s prostuță.

E mai confortabil să te creadă prostuță. Te mângâie mai lent și mai lung, nu te trage de coadă și-ți iartă orice. Am spart vaza. Ei, e prostuță și împiedicată, ce să-i fac?
Am atacat cașcavalul lăsat pe masă. Ei, e prostuță și pofticioasă, ce să-i fac?
Am dărâmat cărțile, am împrăștiat nisipul din litieră, am mâncat florile, am ros fiecare cablu din casă. Ei, e prostuță și sperioasă, ce să-i fac?
E confortabil și iertabil.

Îmi plac cutiile și-mi plac locurile despre care humansul spune că-s inconfortabile. El n-a încercat, deci părerea lui nu contează.
Și-mi place să mă bag sub pătură, când e patul de-abia făcut. Cerșafuri netede și mirosind a curat, pătura caldă deasupra, întuneric. Liniște. Nimeni care să te-mpingă, să te chinuie, să te pupe zgomotos și violent. Până te descoperă. S-a dus și liniștea, și întunericul. Pentru că orice human are o manie ciudată, de a te trezi din somn exact atunci când visezi mai frumos, ca să te smotocească și să te strângă-n brațe.

I-aș arăta că, dacă vreau, pot să-l sfâșii cu dinții mei puternici. Să-i las urme pe viață cu ghearele pe care le ascut de mobilă, de covor, de perete. Dacă vreau, pot să-l rup. Fără să știe. În somn, în timp ce doarme și scâncește ca un copil. În timp ce-mi caută corpul, să-l mângâie și să-l încălzească.
Dar nu vreau. E ca un pisoi mai mare. Se bucură că mă trezește și-mi place să mă creadă prostuță. Știu că dup-aia va veni cu pliculeț și cu dezmierdări ușoare, mă va-nveli dacă-mi va fi frig și mă va lăsa în pace cât timp nu-i acasă.
E un human de treabă, care nu merită să moară. Îl cruț pentru că e de treabă.

Îl răsplătesc cu aceeași monedă dimineața, când de-abia se trezește. Știu când, pentru că sună cutia aia ciudată, cu care vorbește din când în când. Îl bănuiesc de personalități multiple, pentru că nimeni nu vorbește de unul singur degeaba. Oricum. Sună cutia, humanul scoate o mână din pătură și-o mângâie, să tacă. Și-atunci mă-ndrept hotărâtă. Capete-n gură, întors pe toate părțile, mângâiat, tors, tot tacâmul. E prea adormit să riposteze și nu vrea să se dea jos din pat. Continui. Cel mai mult l-am pârâit, fornăit, morcotit vreo jumătate de oră.
Mă-mpinge, mă dă la o parte, dar nu-ncetez. Ce, el încetează când vreau eu să stau sub pătură? Ochi pentru ochi. A, da, și-i ling ochiul. Nu știu de ce. E bine. E relaxant. Se supără și se trezește.

Iar când pleacă, și lipsește ore-ntregi, pot finalmente să mă bucur de liniște sub pătură.
Cald. Întuneric. Liniște.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Spițerul autodidact

Piramidonul a fost pastila copilăriei mele. Te durea capul? Un piramidon. Febră? Două piramidoane. Bașca șosete cu oțet, care făceau toată camera să miroasă a salată și după care trebuia ori să schimbi cerșafurile, ori să le arzi. Eu aș fi mers pe varianta cu arsul, dar ai mei erau economi.
Dacă devenea mai grav, dă-i și cu o frecție cu spirt, moment în care faza cu chibritul nu mai suna a o idee foarte bună.
În viața mea majoră, am trăit o urmă de vodcă și-un chibrit aprins pe spatele meu. Semnul a durat vreo 2 luni, dar asta deja e altă poveste.

După piramidon, oțet și spirt, urma carmolul. Turnat cu grijă în cap, masat adânc de simțeai degetele până-n creier, freza stătea în toate direcțiile, un fes îndesat peste urechi, un șut în fund și la culcare.
A doua zi dimineață arătam ca un drăcușor scos direct din fundul iadului, păr în toate direcțiile, miros suav de alcool de parc-aș fi băut toată noaptea cot la cot cu bețivii din bodega de la colț, dar nici urmă de răceală.

În caz de forță majoră exista baia de aburi din care ieșeam fără șapte straturi de piele pe față, cu nasul curgând în toate direcțiile, mai ceva ca de la saună doar că era saună redusă la elementul principal, cap. Fugeam de baia de aburi ca de carnea de găină crescută în grădină, pentru că însemna să stau vreo două ore înfofolită în pat, să transpir sub sute de pături și să nu-mi iasă nici sprânceana din ele.

Un alt medicament al copilăriei a fost codeina. Tușeai? Na, o codeină. Tușești în continuare? Ia toată folia. Tre` să treacă pân` la urmă. În combinație cu siropul ăla de tuse, dulce și plăntos. Tușeam mai abitir știind că vine și siropul.
Și jeleurile alea chinezești, verzi și cu zahăr deasupra, mentolate de te ustura și-n cur, da` bune și delicioase. Și Faringoseptul, care-ți lăsa limba maronie. Și alifia aia chinezească, la cutiuțe mici, mici de tot, pe care n-o mâncam, evident, da` mirosea atât de bine că-mi doream să am un pui de răceală, cât de mic, ca s-o pot folosi în voie.

Am crescut. Pastilele au crescut și ele. Aspirină pentru mahmureală. Paracetamol pentru răceală. Ketonal pentru dureri acute de măsele. Stomac - ranitidină, inimă - nitropector, fieri, ficați și indigestii - frații colebil, scobutil și triferment. Calciu, magneziu, vitamina C, multivitamine, toate, toate pastiluțele să vină la mine. Situații în care să le folosesc, cu duiumul.

Vârsta, mamaie, îmi spun și realizez că geanta mea e o farmacie ambulantă.
Nici o rețetă pentru cuvinte nespuse și gânduri gândite.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

Dacă pereții ar vorbi

Dacă pereții ar vorbi, ar spune că unul iubește întotdeauna puțin mai mult.
Puțin diferit, puțin mai tandru, puțin mai posesiv, puțin mai pe neînțelesul altora, puțin mai colorat, puțin mai libertin, puțin mai nebunesc, puțin din fiecare, puțin așa cum știe el, puțin mai mult.
Dacă pereții ar putea vorbi.

Cuvintele spuse dor. Cuvintele nespuse dor mai tare.
Cuvintele spuse pot fi retrase. Cuvintele nespuse cresc în tine.
Cuvintele spuse sunt adevăruri, sau nervi, sau nevoia de eliberare. Cuvintele nespuse se transformă din nespus în nespus, din gând în gând, din scenariu în scenariu.
Cuvintele spuse dor. Cuvintele nespuse te omoară pe dinăuntru.

Dacă pereții ar vorbi, ar spune că toți așteptăm să ne fie spusă povestea. Că toți avem povestea noastră. Că toți așteptăm aceeași poveste. Variațiuni pe aceeași temă.
Toți așteptăm cuvintele nespuse și cu toții ne răzbunăm prin cuvinte, pentru că nu le-am primit la timp. Sau când am crezut noi că e timpul. Sau când am vrut noi să fie timpul.

Dacă pereții ar vorbi, ar spune că e o poveste de spus. Spuse sau nespuse.

Trăiesc prin cuvinte, mă hrănesc cu cuvinte. Un cuvânt azi, două mâine, la sfârșitul săptămânii o să am o propoziție. Nu săptămâna asta? Atunci săptămâna viitoare. Sau cealaltă. Sau oricare. Propoziția mea se va termina până la urmă. Pentru că aleg cuvintele care-mi plac mie.
Și ce dacă n-o să fie o propoziție așa cum știu toți că trebuie să fie? E de ajuns s-o înțeleg eu. Și să fie una așa cum vreau eu. Pe înțelesul meu.

Dacă pereții ar vorbi, ar spune că unul iubește întotdeauna puțin mai mult. Și cred că mi-ar plăcea ca povestea să fie spusă mai departe.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Cum să ții o dietă forțată

Și inevitabilul s-a întâmplat din nou. Au plecat ai mei și m-au lăsat stăpân pe moșie. Cu un câine, niscaiva găini și două mâțe crăcănate.
Viața e frumoasă când ești moșier, stăpân pe fermă și ai un întreg regat la picioare. Așa mă simt.
Păi, ce se-ntâmplă dacă nu binevoiesc eu să le hrănesc? Se sting de foame! Sau se sălbăticesc și o să vadă toată lumea la știrile de la ora 5 cum o gașcă de găini, păzite de-un câine nu tocmai maidanez și nu tocmai mic și conduse de două pisici violente au început să atace întregul Galați, în căutare de sânge, victime și, mai ales, mâncare.
Dar nu sunt eu aia. Eu îmi hrănesc și-mi tratez regește supușii, nu din milă pentru societate, din dragoste pentru supușii mei. Ce-ar fi un monarh detestat? Un monarh fără monarhie. Și mie-mi place să am gloata nerăbdătoare, care mă ovaționează când vin cu mâncare, care se gudură pentru că mă vede, care mă apreaciază și care n-ar putea supraviețui decât violent fără mine.

Buuun. Și-au lăsat ai mei haleu pentru populație. Să nu le lipsească nimic. Meniu diversificat. Să nu se plictisească.
Așa că mi-am închipuit că, fiind găinar șef și monarh din os regesc, învestit cu puteri depline asupra întregii moșii, se vor fi îngrijind și de mine. Pe bune acum, când pui pe cineva să muncească în locul tău, îi dai simbrie și mâncare. Eu așa știu. Simbrie n-am cerut, pe motiv de legături de sânge, dar deja îmi imaginam cum ajung eu la 12 noaptea acasă, deschid frigiderul, și acolo mă așteaptă cuminți niște șnițele, amabilă o salată de vinete, zâmbitoare o salată boeuf, răzvrătite antreurile de rigoare, bașca un tort cu cremă diplomat, cum știe doamna mamă că-mi place mie.

Ajung la 12 acasă. Deschid frigiderul. Nu, n-am văzut bine. Îl închid și-l deschid din nou, în speranța că ce-am văzut e doar un vis urât. Deci, îl deschid din nou. Gol. Gol cum l-a făcut mă-sa, gol cum l-au adus din fabrică, gol cum numai un frigider gol poate fi. Bine, recunosc pân` la capăt, era un borcan de castraveți la oțet, încă unul cu ceva gen bulion, un sfert de pachet de unt și 2 roșii. DOUĂ ROȘII!!
Știam de existența lor pentru că, în momentul în care am întrebat angelic dacă există cumva sfeclă roșie la borcan, doamna mamă mi-a răspuns nonșalant: Nu, dar sunt două roșii. Straight face, no comment.

Bun, și-acum mă-ntreb eu, frigiderul meu fiind atât de gol, animalele bine hrănite, ce se presupune că tre` să fac? Să atentez la haleul lor, sau să sacrific un supus, pentru șnițelele alea la care visez? Norocul lor e că nu-mi plac șnițelele din carne de supuși. Doar alea din carne de găini pe care nu le-am cunoscut și nu le-am hrănit înainte.
Mi-e foame.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Pisica - p.8

O pisică o să semene mereu cu stăpânul ei.
Nu. O pisică o să semene mereu cu persoana care o mângâie, îi cumpără mâncare și-i înțelege maniile.
Nu. O pisică o să semene mereu cu sclavul ei.

O pisică al cărei sclav sunt e lungă, subțire și independentă.
Nu uită c-am încercat s-o țin doar în casă, nu iartă că nu-i aduc ceva bun în fiecare seară, nu acceptă vara să doarmă-n același pat cu mine.
Se alintă lung și moale doar când vrea ea. Și nu iartă dacă, atunci când vrea ea, n-am timpul s-o alint cum și cât vrea.
Mi-aduce cadouri vii și mișcătoare și se supără cu săptămânile când darul nu e apreciat pe măsură.
Îi place să știe exact ce mănânc, fără să poftească la masa mea și-i place să toarcă gros și tare în timp ce mă urmărește, semi adormită.
Mă așteaptă până se plictisește de așteptat și-n seara următoare nu mă mai așteaptă.
Nu-i pasă de nervii mei, mă ignoră când n-are chef de mine, colindă rapid și brav întregul cartier, mă conduce până la taxi fără să-mi deschidă sau închidă portiera, mă părăsește pentru locuri mai interesante, cu mai multă mâncare sau cu pat mai mare, se-ntoarce să-și facă inspecția, mă ignoră, trece mai departe și toarce gros și tare doar dacă am stat îndeajuns de mult timp cu ea, încât să-și aducă aminte că-s sclavul ei.

O pisică se-mprietenește cu tine nu pentru că n-are alți prieteni.
O pisică se-mprietenește cu tine când crede că e singurul prieten de care ai nevoie.
O pisică-ți dă unfriend dacă măcar bănuiește contrariul.

O pisică seamănă mereu cu sclavul ei.
Eu nu uit, iert și-mi place să doarmă vara-n pat cu mine. Nu mă alint, nu vânez, nu torc, aștept, îmi fac nervi, nu ignor și nu mă-mprietenesc.
Cu cine seamănă pisica al cărei sclav sunt?

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Lagăre antiprostie

Da, știu, subiectul în vogă e meciul de fotbal. Nu-mi pasă de fotbal. Oricum mi se pare puțin stupid să alergi după o minge, în grup. Sportul organizat mi se pare stupid, în general.
Stupizi mi se par 99% din oamenii prezenți. Nu-mi pasă de ce-or să creadă nepoții. Nu-mi pasă de nepoți. De nepoții nimănui, adică. N-au decât să-și filtreze apa ca ăla din Waterworld, see if I care.

Oamenii prezenți, în schimb, mă enervează. Că-s stupizi și proști. Că-s lachei și nu știu să aibă o părere. Că nu pot să argumenteze nici măcar o părere împrumutată. Că nu știu de ce adoptă o părere și, dacă-i iei la bani mărunți, ori vor ridica din umeri și vor da înapoi, ori vor arunca cu câcat. Exact, nu cu noroi, cum zic domnișoarele simandicoase, ei vor arunca direct cu câcat, să-ți astupe argumentul logic. Să-ți arate că, dacă ai argumente, meriți să mori, mă, sufocat. Că ai argumente.

N-o să vorbesc despre câini. N-o să spun nimic despre violență. N-o să spun nimic de roșii, pentru că nu-mi pasă de ele decât în salată.
Dar îmi pare rău.
Îmi pare rău pentru că am crezut, ani de-a rândul, că oamenii pot fi schimbați dacă vorbești frumos cu ei. Dacă le explici. Dacă te bazezi pe argumente și nu pe pumni.
Îmi pare rău că am crezut că toți oamenii sunt egali și că nu există oameni proști, ci doar oameni dezinformați.
Îmi pare rău că am crezut în supremația rațiunii în fața instinctelor.
Îmi pare rău că am văzut oameni umani striviți de ce se poate întâmpla dacă sunt alții proști, dar mulți. Și-mi pare rău că nu l-am înțeles atunci pe Lăpușneanu. Pentru că mulți sunt, și proști sunt încă.

Și-mi surâde din ce în ce mai mult ideea cu lagărul în care să-i adunăm pe toți. Dar mi-e că, în urma unei selecțiie obiective, n-am mai rămâne decât prea puțini care să merităm să trăim.
Sau nu, nu mi-ar părea rău. Pentru că, nu-i așa, epurarea trebuie făcută ca să putem să mergem liniștiți pe stradă, fără să ne fie frică. Pentru că suntem pe teritoriul nostru, nu al lor.

Iar dacă prostia nu poate fi eradicată decât cu ajutorul lagărelor, atunci să facem lagăre antiprostie. Care să nu coste prea mult, pentru că proștii nu sunt de ajutor nimănui și mai au și mania de a se împuia fără limită. Și nu mușcă; doar te-mpiedică să trăiești liniștit, și te calcă pe ficați, și-ți provoacă ulcer pentru că-ți fac nervi și n-ai cum să-ți reglezi conturile cu ei altfel decât prin lagăre, pentru că altfel ești pasibil de închisoare. Și ești prea deștept ca să-ți strici viața pentru fiecare prost care-ți iese dezlegat în cale.

Problema e că pentru antiprostie nu se vor strânge niciodată peste 10000 de protestatari. Și nimeni nu-ți va da foc doar pentru că ești prost.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

De ce sunt eu pro eutanasie

Sunt de acord cu eutanasierea câinilor vagabonzi violenți și sau bolnavi. Pentru că da, există specimene violente, trec și eu pe partea cealaltă de stradă ca să-i evit și nu, n-o să merg după 9 seara prin cimitir, pentru că nu-s bătută-n cap și nici nu-mi doresc să ajung mâncare de câini. Dar nu țin minte să mă fi lăsat ai mei dezlegată pe lângă câini cu potențial violent. Pentru că ai mei nu erau dobitoci. Și my mamma raised no fool.

Toată lumea are câte o părere. În momentul ăsta, fiecare încearcă să ți-o bage pe gât pe a lui. Ăia care-l plâng pe bietul copil și fiarele alea vai, ce-au putut să facă. Ăia care spun că câinii își apărau teritoriul și bunica e la fel de vinovată pentru că nu și-a supravegheat nepoții. Ăia care vin cu furci și topoare, să omorâm toți câinii, indiferent dacă mușcă sau nu, pentru că sunt un pericol public și oricând poți fi tu următoarea victimă. Ăia care țipă că și câinii au drepturi, unde s-au dus banii de sterilizări? N-avem destule adăposturi, să ne adunăm mai întâi aurolacii de pe stradă, de ce să ne pese de câini când orfelinatele sunt pline, de ce să nu electrocutăm și bunica.

Cum nu se ajunge la nici un consens, eu zic să ne batem între noi. Facem două tabere, una pro câini și una pro copii și să ne luăm jugulara unul altuia, ne mușcăm între noi, ba chiar punem copiii să muște câini și invers ca să dovedim care-i mai rău și care face mai multe victime. Și dup-aia ne certăm și pe pedofili, pe dobitocii care nu-și castrează câinii, dar îi duc să facă sex cu cățele maidaneze de prin parcuri, pe mamele care-și aruncă copiii la gunoi, pe ăia de la garaje care cresc viței, nu câini, ca să le păzească mașina, pe ăia care-și lasă plozii cu aragazul deschis și dup-aia se-ntreabă cum de le-a luat casa foc și le-au murit toți copiii, mă rog, pe chestii din astea care pot fi aduse drept argumente într-o ceartă liniștită în care ne linșăm unii pe ceilalți pentru că avem păreri diferite și ne place mai mult să scriem decât chiar să facem ceva. Gen să ne castrăm câinele din casă și să-i tăiem biluțele lu` ăla care-și violează plodul. Să ducem câinii fără stăpân în adăposturi sau să-i adoptăm și să pedepsim - măcar conform legii prezente - părinții neglijenți. Sau. Sau. Sau.

Iar ăia care se plâng că nu există destul loc în adăposturi sunt foarte dezinformați. Am dus vreo 5 câini la adăpost, doi au fost adoptați într-o săptămână și, dacă ar exista formalități mai puține, care să nu presupună autorizație de la primărie, probabil că și ăia care se-nvârt în jurul locului unde lucrez ar fi ajuns la același adăpost. Locuri sunt. Hârțogăraia te omoară.

O să fiu de acord cu omorârea tuturor câinilor maidanezi, indiferent dacă sunt violenți sau nu, de-abia într-un anumit moment: când  să se aprobe hai nu, pedeapsa capitală, că cică suntem totuși oameni, dar măcar castrarea celor care ajută la creșterea populației de maidanezi și a celor care își omoară copiii voit sau din neglijență. Că suntem oameni, și cică ar trebui să gândim mai mult.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Plodul retardat de pe Youtube

”Maaamaa, e greu la școaalăă...”
Același început pe care-l aud cam o dată la 3 melodii pe Youtube. N-am nici timpul, nici răbdarea, nici cheful să stau să văd toată reclama. Sau s-o aud. Rapid schimbă tab-ul, dă-i skip this add și proceed to the song. Melodie, lalala, înc-o melodie, și-ncă una, și din nou vocea aia enervantă. Nu știu la ce e reclama, sau la ce ar putea fi o reclamă atât de stupidă, c-un plod c-o voce retardată, care se plânge că-i greu la școală.

În fracțiunea aia de secundă în care-i văd moaca, nu pare să fie mai mult de clasa a-V-a. Maximum.
Și cât de retardat poți fi să te plângi că e greu în clasa a-V-a? Există câteva variante: ori ești retardat de-a binelea, caz în care trebuiau să te dea ai tăi la o școală specială, unde clar n-aveai cum să te plângi că e greu, pentru că materia și explicațiile sunt pe măsura retardării tale; ești alintat și te plângi ca să-ți facă mă-ta lecțiile când ajungi acasă și nici să nu se ia de tine că ai împușcat un 4 pentru că, în loc să-nveți, ai stat și-ai frecat-o la rece; ești atât de papă lapte încât nici măcar nu poți să treci prin școală ca gâsca prin apă, chiulind la anumite materii ca să te duci să fumezi în parc și să fii golănaș și viitor de la Italea.
Oricare ar fi varianta, nici una nu te scoate într-o lumină favorabilă. Nici pe ăia care au gândit reclama cu plodul retardat.

Eu țin minte că nouă ne dădeau profii, de pe-o zi pe alta, vreo 2 compuneri - română și franceză -, între 7 și 10 probleme la mate, bașca de-nvățat la restul materiilor. Era multișor. În afară de compuneri și materiile gen istorie/geografie/cultură generală, nimic nu m-a ajutat în viața reală. Matematica cel puțin, din punctul meu de vedere, putea să rămână la stadiul de adunare/scădere/înmulțire/împărțire, pentru că nu folosesc altă matematică decât aia ca să-mi dau seama cu câți bani rămân după ce-mi plătesc toate datoriile. Dar făceam temele și-mi rămânea timp să stau să mă uit pe pereți sau să ies în oraș, în momentul în care vârsta mi-a permis asta. Pana mea, inclusiv într-a-XII-a, când erau bacul și admiterea după colț, nu cred să fi ratat vreo seară neieșită. Deci nu era nici mult, nici greu. Decât dacă erai retardat.

Dilema mea majoră e alta: ok, există plozi și plozi, unii se plâng de teme, alții prind din zbor, altora nu le prea pasă, nu putem să ajungem toți cu joburi excelente, cineva trebuie să mai și spele pahare și să mă servească la fast-food, dar. Dar de ce e pângărit Youtube-ul cu reclame? De ce nu pot să mai ascult liniștită o melodie pe-un site care a început ca site de homemade videos, acum găsești orice pe el, inclusiv reclame stupide, enervante și la care nu se uită nimeni? Sincer acum, câți stau să vadă reclama aia până la capăt, să plescăie mulțumiți că, mamă, ce reclamă bună, acum mă duc să cumpăr x produs, și nici măcar să se mai uite la ce voiau să se uite de la bun început? Nimeni!
Dar nu-i nimic, fă-mi creierul atât de șvaițer încât o să-mi deschid propriul site pe care toate reclamele vor fi banate, iar cei care propun sau adoptă reclame vor fi împușcați sensibil și grațios în gât.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

10 reguli la șah

Îmi place șahul. Am tabla mea, atent fabricată de tata, cu piese puțin roase pe la colțuri, din prea multă concentrare. Calul a avut cel mai mult de suferit, are urechile atent ronțăite și am fost de câteva ori cât pe ce să-i înghit capul nebunului. În rest, toate sunt intacte.
Îmi place șahul. Uneori câștig, uneori pierd. Ca-n viață.
Și-s câteva reguli pe care trebuie să le respecți dacă vrei un joc frumos și-un joc curat:

1. Nu juca șah dacă ți-ai pierdut regina. Poate că regelui i se dă șah-mat, dar un rege fără regină e în mat chiar dacă câștigă partida.
2. Nu disprețui sau subestima nebunii. Un nebun îți poate da mat tocmai pentru că-l subestimezi. Niciodată un nebun nu e pe cât de nebun vrea să pară. Este, dar o și face pe nebunul.
3. Nu te atașa de pioni. Sunt acolo ca să fie sacrificați, sunt acolo ca să te ajute să-ți atingi scopul. Rareori un pion își va depăși condiția și va reuși o acțiune măreață, gen victoria.
4. Nu lăsa caii să se apropie de tine. Devin nărăvași și-o copită bine plasată te face knock-out și de-abia mai apoi mat.
5. Ține-ți regina aproape de nebun doar dacă-s doar ai tăi. O regină aliată c-un nebun adversar îți poate dărâma imperiul.
6. Construiește-ți fortăreața cu turnuri. Nu se știe niciodată când vei avea nevoie să vezi la depărtare sau să ataci la distanță.
7. Nu încerca să prevezi mutările celuilalt decât dacă știi că poți să le prevezi și pe ale tale. Și dacă știi că nu te pierzi pentru că scenariul a luat o altă turnură decât te așteptai.
8. Gândește ce crede celălalt că o să faci, mai degrabă decât ce crezi tu c-o să facă el. Și fă pe dos.
9. Nu juca pe mâncate. Orice luptă își are victimele ei, dar e de preferat una cu mai puțini răniți. O să mai ai nevoie de ei și altădată.
10. Dacă nici una dintre variante nu merge, joacă haotic. Fără să-ți gândești mutările înainte, fără să mai anticipezi, doar instinctiv. Uneori instinctul e de preferat unui joc bine gândit pe care o să-l pierzi, pentru că celălalt a gândit puțin mai mult sau puțin mai complicat decât tine.

O fi viața o scenă. Eu zic că-i mai mult un campionat de șah.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Adevărata poveste a vărsatului de vânt

Bolile copilăriei se fac, de obicei, undeva până-n 10 ani. Eu am fost un copil special. Pojar nu mai țin minte când am făcut, da` zice Doamna Mamă că am avut. Ținând cont de faptul că ea uită constant în ce an sunt născută și se contrazice cu mine inclusiv pe lucruri la care pot veni cu dovezi că e așa cum spun eu, nu știu dacă pot pune bază pe spusele ei. Să spunem deci că prefer să cred că am avut pojar.

Oreion am făcut în clasa a-V-a. În câteva ore nu mai eram Camelia, eram Camelia Bostănel. Bostan cu curpăn, că nu mi s-a umflat și corpul. Dar capul meu atinsese dimensiuni gigantice și, cel mai grav, nu-l mai puteam ridica de pe pernă. Partea bună a fost c-am stat scutită acasă. Partea proastă e că nu am stat acasă, am stat în pat. Drumul până la baie era un calvar și cred că aș fi fost foarte fericită să-mi dea cineva suport pentru cap, că trebuia să-l țin cu ambele mâini în peripluul meu spre baie, și știu că niciodată holul apartamentului nu mi s-a părut mai imens decât atunci.
Oricum, am trecut peste, am supraviețuit și-am sperat ca restul bolilor copilăriei să vină la timpul lor, adică în copilărie.

Vărsatul de vânt a venit de-abia în clasa a-9-a. Nu mai eram copil. L-am simțit cum vine. L-am văzut cum își aduce primele bubițe, ganglionii umflați și prima adiere de febră. N-am știu să-l definesc, dar am știut că e ceva. Microbul creștea în mine. Vreo doi colegi deja picaseră la pat. Dar nu eu! Eu nu puteam fi bolnavă! Eu nu puteam fi răpusă de orice microb banal care-și pune-n cap să mă țină-n casă două săptămâni.

Așa că am făcut ce ar face orice om normal, conștient de faptul că poartă cu el un virus odată mortal, foarte contagios și posibil distrugător de tenuri: m-am dus la olimpiada la franceză, care se-ntâmpla într-o duminică, etapa județeană, că știu că erau și tecucenii prezenți acolo. Nu mă oprește pe mine nimeni să particip la olimpiadă, mai ales că se întâmplă doar o dată pe an! Și era multă lume. În jur de măcar 200 de persoane. Mai mari, mai mici, mai care au avut vărsat de vânt la vremea lui și, mai ales, mai care nu au avut.

În drumul spre clase, în clasă, în așteptarea subiectelor, în total vreo 5 ore în care toată lumea a fost expusă. A fost contaminată sau a devenit purtător. Pentru că ăia de acolo, chiar dacă au avut, în mod clar aveau măcar un frate, o soră, un văr, un vecin care n-a avut. Și-au luat inocenți și fără știință microbul și l-au dat mai departe. Crești, crești, explodează!

A fost epidemie de vărsat de vânt în anul ăla. Orele au fost anulate, școlarii silitori au fost obligați să sară 2 săptămâni de lecții, băieții au suferit mai mult și, probabil, s-au întrebat de ce tocmai lor. Nepremeditat. Doar s-a întâmplat. S-a întâmplat să fie olimpiada în momentul vărsatului meu de vânt. Și eu nu voiam să ratez olimpiada. Și eu când vreau, de cele mai multe ori am. Mai ales dacă depinde de mine.

Iertați-mă, voi, frați și surori de suferință, dar mulțumiți-mi că l-ați avut atunci și nu la 30 de ani. Pentru că am vaga bănuială că și la serviciu m-aș duce vreo 2 zile până să-mi iau medical. Noroc că nu mai sunt boli din astea pe care aș putea să le împrăștii doar cu simpla mea prezență. Cred.
Rugați-vă să fie așa.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Sfârșit de august

Uită-te în oglindă. Sau uită-te în tine. Nu-ți place ce vezi, schimbă. Schimbă oglinda, schimbă interiorul, schimbă exteriorul, dă-ți o mână de vopsea, scapă de sechele, nu mai compara, nu mai spera, nu mai gândi.

Îmi place că auzi din astea la orice pas. Cărți motivaționale, oameni care vin cu exemplul personal, uite, eu am vrut și-am putut, dacă vrei, poți, nu există nu pot, există doar nu vreau.
Toți dau sfaturi.
Toți sunt maiestuoși în aura de înțelept.
Toți încearcă să aplice pe tine rețeta care a mers pe ei.
Toată lumea știe rețeta succesului, calea sigură spre fericire, tomuri de citate, cazuri reale, povețe și alegorii.
Toți știm teoria, cu toții picăm la practică.

Dormi mai mult. Fumează mai puțin. Apucă-te de un sport. Găsește-ți un hobby. Nu mai bea bere. Ia-ți un concediu și regăsește-te. Mănâncă sănătos. Fă-ți curat printre amintiri. Găsește un scop și urmează-l. Depinde doar de tine să schimbi ce te doare. Zâmbește. Capul sus, pieptul înainte. Schimbă-ți traseul. Schimbă-ți obiceiurile. Renunță la zahăr. Stabilește-ți prioritățile. Urmează-ți visele. Fă-ți curat în șifonier. Ascultă muzică care să te binedispună. Uită-te la comedii. Fă abdomene. Eliberează-ți mintea de gândurile negative. Înlocuiește-le cu gânduri pozitive și schimbă-ți aura.

Rezonează ceva? Rezonează la fel ca frazele alea în care te recunoști și-ți spui că da, și tu. De mâine. Ba nu, nu de mâine, de azi. Din momentul ăsta. Și practica te înșeală mereu. Teoria e dreaptă. Practica e cu curbe. Practica e cu cercuri. Scopul se lovește de mijloace. Scopul se lovește de scop. Tu te lovești de tine. În tine, prin tine. Devii arma cu care lupți împotriva ta. Timpul nu mai are timp. Tot timpul din lume. Lucrurile bune nu vin când le chemi, vin când nu le mai aștepți. La fel ca Moș Crăciun. Când nu te mai gândești la ele. Când crezi că nu vor mai veni.

Trec prin teorie, ocolesc practica, mai aprind o țigară și-aștept sfârșit de august. Și-un an cu număr par. Timpul trece și fără să-l monitorizez eu și bilanțurile mi se par deprimante. Să fumăm până terminăm și țigările, și augustul. Să fumăm fără calendar și să uităm de cercuri. Oricum se-ntâmplă.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Ghid de dat cu pumnul în perete

Am tot vorbit de datul cu pumnul în perete.
Cei mai mulți au crezut că e o metaforă, gen dat cu capul de sus sau văzut stele verzi.
Nu, dacă poți să te dai cu capul de sus și chiar să nu te lovești de-un prag fizic, ci mai mult de unul psihologic și să realizezi multe chestii pe care nu le-ai fi realizat dacă n-ai fi făcut chestia aia; dacă poți să vezi stele verzi fără să vezi stele și fără chiar ele să fie verzi - datul cu pumnul în perete e o chestie reală.
Pentru cunoscători, nu pentru neofiți care cred că e de ajuns să mângâie peretele.
Am cunoscut pe cineva care a dat cu pumnul atât de tare în perete încât a trebuit să-și pună mâna în ghips, de la cot în jos. Nu știu detaliile medicale, ghipsul era acolo.

Datul cu pumnul în pereți, dragi copii, nu e o acțiune metaforică. Se ia pumnul, se alege peretele și se lovește pumnul de perete. Dacă prima dată ți se pare că a fost prea ușor, mai dai și a doua oară. A treia oară de obicei nu te mai ține, pentru că ai pumnul deja umflat.

A nu se înțelege greșit. Nimeni nu dă cu pumnul în perete pentru că a vrut să lovească în altcineva și l-au reținut considerente morale. Nu. Cu pumnul în perete dai ca să nu dai cu capul în perete. Cu pumnul în perete dai pentru că simți că ai atâția nervi pe tine și nu poți să-ți rupi mâna și să te bați tu cu ea. Cu pumnul în perete dai ca să nu faci ceva mai rău. Ție. Nu e o metodă de calmare pentru ceilalți, e o metodă de calmare pentru tine.

În perete nu dai ca ghiolbanul, în așa fel încât să dărâmi peretele. N-ai nimic cu el, ai cu tine. Așa că dai scurt și cu putere. Din încheietură. Ca la box, când îl lovești pe ăla în bărbie, de jos în sus, și știi clar c-o să-i rupi coloana. Doar că nu dai ca să rănești peretele. Dai cumva puțin mai drept. Rapid.
Nu știi când ai dat în perete.
Simți cum montul tău a intrat în contact.
Contactul a fost stabilit.
Contactul există.
O miime de fracțiune de secundă, pentru că ai lovit și-ți retragi pumnul.
Ca să lovești cum trebuie peretele, lovitura va fi resimțită de montul degetului inelar și de montul degetului mic. Celelalte degete nu trebuie să aibă de suferit prea mult, pentru că ai nevoie de ele să ții țigara, berea, să amesteci zahărul în cafea sau să-ți ungi o felie de pâine cu unt.
Nu vrei să rămâi inapt, vrei să simți durerea. Pentru ca durerea să te ridice. Să te facă să realizezi că trebuie să simți. Durerea fizică s-o bată pe aia psihică, dar nu îndeajuns de mult încât să-ți creeze altă durere psihică.

Dacă o să doară? Da. Îndeajuns de mult încât, de fiecare dată când încerci să-ți miști degetele, n-o să poți. Decât dacă încerci îndeajuns de tare, și durerea o să-ți aducă aminte că ai dat cu pumnul în perete.
O să se umfle? Da.
O să ai vânătaie? Da.
O să existe consecințe pe termen lung? Depinde. De cât de des sau de cât de mult dai în perete. Dacă dai de prea multe ori și prea tare, e posibil să ți se taseze monturile și să arate bușite de parcă ai fi făcut box de performanță. În afară de partea estetică, dacă știi să dai cu stil nu vei ajunge la spital, nu vei suporta ghips, nu va fi nevoie să cheme nimeni ambulanța.
Ca să dai cu stil, ai nevoie de antrenament. Și de stăpânire de sine, încât să nu dai atât de tare încât să-ți rupi mâna.

Consecințe pe termen lung? De fiecare dată când o să vrei să-ți rupi mâna și să te bați cu ea, o să cauți primul perete.

În perete dau persoanele care vor să se calmeze. În perete dau persoanele care știu să tasteze doar cu două degete. Persoanele care vor să se calmeze fără să fie nevoie să ia calmante. Bărbații. Pușcăriașii. Frate-meu. Și eu. 

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!