Program de livrări

Ideea menită să mă facă celebră e implementarea unui sistem de livrări la magazinele mici. La consignații și magazinele din care, de obicei, cumperi pâine, țigări și cafea.
Ceva nu foarte pompos, cu o limită decentă la sumă și-o limită la fel de decentă la distanța în care fac livrări. Un număr de telefon la care să suni și-o persoană care să-ți aducă, în maximum 15 minute, alea două pachete de țigări, berea și alunele care merg la bere. Ca să nu mai ies eu, la 3 din noapte, pentru că mi s-au terminat proviziile. Să nu trebuiască să-mi caut haine, să-mi descurc șireturile, să tremur pân` la magazin și-napoi și de-abia dup-aia să realizez că am mai uitat ceva; și s-o iau de la capăt.
Livrările de la magazinașe sunt the new thing.

Și n-ar fi chiar așa o mare problemă să ies din bârlog în toiul nopții. Problema e dimineața.
Îmi place să-mi fac cumpărăturile în liniște, să nu mă grăbească nimeni, să am timp să-mi adun ideile și lista, să observ, să mă prind că mai vreau și din aia, și din aia și din cealaltă, fără să existe o hoardă de alți clienți grăbiți și treziți cu 6 ore înaintea mea, care au avut timp să-și limpezească gândurile, care-s foarte activi și puțin furioși că ei s-au trezit taman la ora la care eu mă hotăram să mă culc. Și care bat din picior, cârâie, hârâie, mârâie, bârâie, în timp ce eu încerc să mă hotărăsc de care pâine vreau.

Și nici măcar ei n-ar fi o problemă, dacă n-ar exista fața mea de dimineață. Mă trezesc ca omul, la unu, unu și ceva. E normal să nu arăt la fel de fresh ca restul lumii matinale. Părul meu, prețiosul meu păr, care de obicei stă genial și impecabil, e primul care mă trădează: arăt ca o vedetă punk din anii `80. În toate direcțiile, tapat, puțin fioros. Nu-s comunicativă și există o vagă asemănare între mine și The Simpsons. Buza, mai exact. Buza mea, care de obicei stă într-o poziție normală, dimineața la magazin mai are puțin și-mi atinge bocancii. Pentru că de-abia m-am trezit, și n-am toate funcțiile foarte active. Și am nevoie de-o cană mare de cafea și măcar o juma` de oră să capăt o înfățișare umană. Plus dungile. Dungile care-mi ornamentează figura. De la pernă, de la brățări, inele, coada mâței, toate astea se citesc pe obrăjorul ca bujorul.

Și normal că nu-mi mai arde de cumpărături și uit ce trebuia să cumpăr, când am fața de dimineață și-n magazin se trezesc să mai intre câteva persoane decente și treze și fără dungi.
Propun programul de livrări la domiciliu. Sau să se interzică ieșitul din casă celor foarte fresh în intervalul orar în care-mi cumpăr eu de-abia trezită chestii. Ca să fie toată lumea mulțumită: eu, că sunt liniștită și ceilalți că sunt scutiți de o apariție cel puțin bizară, cranky și, aparent, somnambulă.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

My unusual me

Ziua în care mi-am vărsat ibricul cu cafea peste mână a fost una obișnuită. Cafeaua era multă, amară și fierbinte. Mâna mea n-a reținut decât ultimul aspect. Pentru că orice zi bună începe cu o cafea fierbinte.

Mă trezesc, mă-ntind bine, pocnesc mai ceva ca mobila veche în nopțile cu furtună, PAC! cârcelul. La degetul al doilea de la picior. Care-i the devil. Cârcel din ăla de nu-ți mai poți mișca piciorul. Îmblânzesc fenomenul care cică-i lipsă de nu știu ce magneziu sau fier sau calciu, dau să mă ridic din pat, amețeală. Parcă mă ține puțin și-n partea dreaptă. Stai să vezi că fac infarct! Săraca de mine, atât de tânără, în floarea vârstei, cum să mor de inimă? Și nu de inimă rănită, de inimă leneșă. Nu, nu, nu, asta nu se poate întâmpla. Tușește, Camelia, că așa eviți infarctul, ia-ți haina ta și umblă. Și umblu, că tocmai am scăpat din ghearele morții.

Când nu-mi prind degetele la șifonier, tre` să le răzui neapărat de vreun perete, c-am alunecat pe orice și, ca să evit căderea, m-am sprijinit de perete, da` peretele era zgrunțuros și eu nu prea știu să mă sprijin, deci am monturi julite. Dacă nu e nici asta, atunci clar trebuie să mă lovesc de birou pentru că am calculat nasol distanța. Sau să dau cu genunchiul în colțul de la birou, exact în punctul ăla care te paralizează pentru un moment. De fapt, și-n cot e unul. Am calitatea rar întâlnită de a nimeri exact punctele alea când mă lovesc. Sunt unică, știu.

Tușesc. Că asta fac eu de câțiva ani încoace. Plămânii cică sunt intacți, da` eu tușesc mai ceva ca Madrigalul la prima repetiție. Oare mor? Iar? Îmi fac mental testamentul. Laptop-ul ia-l tu, te rog! Și tricourile. Și cămășile. Nu le lăsa pe mâna barbarilor. Tus-tus! Hrrrr-brrruum-bruummm! (Da, tusea mea seamănă cu un motor stricat.) Mai bag o țigară și trece. Buun, am scăpat și de data asta. Testamentul rămâne valabil.

Mai un umăr de perete, mai o febră musculară, electrizează-te de scaun, stai departe de prize, frige-te cu cafeaua, bea nașpa gura aia de bere, adaugă o vânătaie, dormi pe mână până amorțește bine, bine de tot și dup-aia să trebuiască s-o muți cu cealaltă mână pentru că altfel nu te ascultă, ei, the usual stuff in every usual day of my unusual me. 

Pân` la următoarele aventuri, la bună vedere!

Plantația proprie

În fiecare zi tre` să dau cu ochii de măcar o rețetă naturistă care-ți garantează piele mai frumoasă, unghii impecabile, dispariția celulitei sau detoxifierea perfectă. Le citesc tâmp, inventariez ce am și ce aș putea cumpăra ca să le pun în practică și, într-un final, tot la remediile deja ambalate recurg. Prea multă bătaie de cap să devin eu acum această Ana Aslan a tratamentelor naturale.

Ultima chestie îmi recomanda masaj cu ulei de susan. Că te face, că devii, că vei străluci. De unde pana mea iau eu, la 12 din noapte, când îmi vine ideea de a mă hidrata, ulei de susan? Merge și cu ulei de floarea soarelui? Normal că nu merge! Ar fi prea la îndemână. Doar dacă nu vreau să devin un drăguț cartof prăjit, rumeior și atrăgător. Nehidratat și delicios.

Îndrăznește să fii sexy! Asta e reclamă la lenjerie. N-are nici o treabă cu uleiul de susan. Doar dacă nu e o conspirație mondială care să te facă să alergi după uleiul de susan și să primești ca premiu ceva lenjerie. Nu-nțeleg de ce trebuie să îndrăznești. Îndrăznește să faci ceva ilegal. Da` să-ndrăznești să fii sexy? RRRR, baby! Am îndrăznit să fiu sexy. Forgive me father, for i have sinned. Deja dacă folosești magazinul ăla, s-ar putea să fii arestată în mai multe emisfere pentru că nu e ceva ce-ai făcut natural și benevol, ai ÎNDRĂZNIT!

Și mai trebuia să mai găsesc și ulei de cătină și-un avocado ca să fiu genială toamna asta. Mă vizualizez ducându-mă la consignație, uitându-mă cu un ochi critic la frigiderul plin cu bere, aruncându-mi un ochi și la rafturile pline de pufuleți și cerând emfatică un avocado și niște ulei de cătină. S-ar putea să țină figura. Și-apoi să-mi caut alt magazin de la care să-mi cumpăr țigări.

Da` lasă că m-apuc eu să-mi fac plantație de susan și avocado, și-o să am cutii și cutiuțe pline de chestii cu nume ciudate dar care te întineresc peste noapte. Și-atunci or să vină vecinii nocturni cu pofte de hidratare la mine, să le salvez pielea. Lasă-lasă. Nu azi. Nu mâine. Curând. Când îmi aduc aminte.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Altfel de toamnă

Piure de castane. Bun piure-ul de castane. Bun și piure-ul de cartofi, nu zic nu. Cald, frecat cu unt, cu un praf de piper deasupra și cu bucăți de cașcaval tăiate leneș. Mâncat cu lingura, neapărat, pentru că farmecul piure-ului e să-l mănânci din castroane cât mai mari, cu lingura, nu cu furculița. Furculița îi rupe din magie.
Daaaar, bun piure-ul de castane.

Și castanele coapte. Castane coapte care-ți încălzesc cald mâinile. Care te fac să zâmbești, pentru că amintirile alea te țin în viață. Amintirile te țin în viață. Castanele coapte sunt dintre amintirile alea. Mâna caldă de la castane. Mâna caldă și zâmbetul încălzit de amintiri.

Castanele nu-s numai de mâncat. Din castane poți face jucării. Din castane și chibrituri. Joc din copilărie pe care-mi vine să-l repet de fiecare dată când văd castanele și mă feresc, pentru că o castană care-ți pică-n cap numai plăcută nu-i, dar e mai mare plăcerea s-o găurești după, transformând-o într-un cățel simpatic.

Anotimpul castanelor e anotimpul în care-ți vine să cânți Wake me up when september ends. Nu pentru că vrei musai să se termine septembrie. Pentru că, după septembrie, vine miezul toamnei. Și chiar dacă nu-ți place frigul, miez de toamnă înseamnă cuibărire plăcută, cald de pătură, cald de eșarfă, cald în interior, când tot exteriorul e frig. Și-nseamnă că a mai trecut un timp și uneori îți place să treacă timpul. Te vindecă. Te vindecă la fel ca un ceai cald când ai început de guturai.
Îmi place miezul de toamnă pentru că poți bea ceai cald fără să te frigi și poți uita răcelile trecute fără să ai una nouă.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Limbi străine - p.2

Dir daieri,

Tudei iz ănadăr menic mondei. Ai hevănt spict ingliș sins forevăr sou ai tot tu giv it ă trai. Ai stil rimembăr hau tu. Aim glad det mai ingliș iz stil gud. Ai cud giv lesăns, ai cud bi ă ticiăr, ai cud du eniting uit mai schils.

Ănadăr dei in perădais iz tudei. Dă măndei bifor dă mani comz. Dă preșiăs uic dat ui ueit for dă hol mont. Ai nevăr ghet di ecsănt ruait, băt ai trai. Mai frenci ecsănt iz betăr, băt pipăl nou mor ingliș den frenci. Sou Ai spic ingliș tudei.

Ai chent ueit tu gou șoping, tu bai laț end laț ăf tingz, tu fil dă șoping mania uans mor. Aim ă gud șopăr. Ai bai evriting ai si end laic. Deaț uai mai mani finiș cuic. Deaț uai Ai cud nevăr meic economiz. Deaț uai aim brouc et di end ăf evări mont. Băt Ai laic it deat uei. Meics mi fil ălaiv.

Ai uiș Ai hed dă mani uăf Bil Gheiț. Băt Ai dont. Ai haf tu chip deat in maind. End tu bi seatisfaid uit uat Ai hev. Aim hepi. Nou rizon, giăst hepi. Dă moust biutiful filing: tu bi hepi uidaut sărcing for dă rizon. Ai houp it leastiz forevăr. Hepi mondei, uărld!

-----

Pân` la următoarele lecții, la bună vedere!

Ținuți în frâu

Îi știi pe ăia care, atunci când spui că ai ceva de rău - gen gripă, dureri de măsea sau dezamăgire totală - imediat au și ei, sau își aduc instantaneu aminte cum a fost când au avut și ei? Mă enervează.
Un soi de empatie forțată sau, mai degrabă, vânează momentul în care să se plângă. Și cum n-au de ce, așteaptă durerea ta ca să și-o însușească.
Dacă e vorba de dureri fizice, e foarte ușor să fi avut, dar nu mă ajută cu nimic că, odată, demult, te-a durut și pe tine; dă-mi un analgezic, că-mi faci mai mult bine.
Dacă e vorba de dureri psihice, și ai onoarea de a mi le asculta, atunci înseamnă că am nevoie să mă asculți, nu să-ți depeni povestea vieții tale. Înțelegi? Pe mine mă doare acum, e momentul meu să mă lamentez, deci nu presupune c-am deschis discuția doar ca să te aud pe tine cum ești într-o durere la fel de mare și de insuportabilă ca a mea. Nu te cred pentru simplul motiv că, până să mă trezesc eu că vreau să-mi plâng de milă, erai bine sănătos, optimist și relaxat. Și zâmbitor.
Și lasă-mă să mă plâng eu, până să-ți vină și ție rândul.

Da` pe ăia care se plâng în continuu, orice le-ai face, îi știi? Mă enervează și ei. Le dai ceai, voiau cafea. Le dai cafea, îi mai trebuia zahăr. Le dai zahăr, de ce nu e zahăr din ăla fin? Și-i mai trebuia și niște lapte, și parcă e prea tare, mă ia cu palpitații și, la urma urmei, de ce îi dai cafea, nu știi că are probleme cu tensiunea? Vrei să moară mai repede, nu? E crimă cu premeditare asta. Mai bine un pahar cu apă. Da` de ce nu e plată? Vrei să facă pietre la rinichi?
Oricum ai da-o, veșnic nemulțumiți. De orice, oricum, oriunde.

Și pe ăia care vor să epateze cu orice preț? Cei mai buni, cei mai deștepți, cei mai juști, cei mai cei. Nu se pot înșela, au mereu dreptate, dacă n-au atunci a fost o eroare în Matrix, clar nu-i vina lor pentru că, orice s-ar întâmpla, ei nu pot să greșească, ei sunt buricul pământului, ei sunt alfa și omega. Și ei mă enervează.

Toți îmi creează impulsuri violente, aproape ucigașe și-mi stimulează imaginația în așa hal, încât Rob Zombie s-ar ruga să-mi fie învățăcel. Strâng din dinți și mai trece o zi. Și-ncă una și bine că există creion și hârtie și impulsurile ucigașe pot rămâne doar planuri scrise, altfel ar fi Camelia Apocalypse.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

O, poor Robinson Crusoe!

Fac liste de când mă știu. Listă pentru Moș Crăciun, listă cu ce trebuia pentru petrecerea de ziua mea, listă cu ce trebuie luat în concediu, listă cu ce tre` să cumpăr neapărat, listă cu pro și contra, listă cu ce am, listă cu ce-mi lipsește, listă cu listele făcute.

Bifez riguros, tai ce s-a făcut sau ce pare a fi în plus, adaug, compar.
În mintea mea viața pare ordonată. În mintea mea par cea mai responsabilă persoană. În mintea mea iau decizii ce trebuie musai respectate, deja sunt respectate, în mintea mea sunt deja la partea a treia sau a patra a planului. În afara minții mele, nici n-am început deja.

Pro și cons-urile ies mereu cu plus.
Când realizezi ce-ți lipsește, go get it. Ai găsit rezolvarea, aplic-o. E mai ușor s-o aplici în gând decât în realitate. Și ce lipsește e relativ. Depinde de moment. Depinde de cum privești lucrurile. Exact ca atunci când te uitai prin caleidoscop și, dacă întorceai puțin capul, se schimba totul. Aceeași imagine, altă perspectivă.

Dimineața, cafeaua pare cea mai bună alegere. Aceeași cafea la ora 6 seara îmi provoacă instant o cădere de calciu. La ora 10 seara deja e sentință la moarte. Aceeași eu, aceeași cafea - privite cu ochii dimineții, după-amiezii și nopții. Ceea ce pare o idee bună la 2 din noapte e uitat până a doua zi dimineață. De asta îmi fac liste. Îmi pun note. Îmi las bilețele eu mie. Ca să nu uit. Ca să reconsider. Ca să văd totul în toate luminile și din toate punctele de vedere. Mă cert eu cu mine, eu pe mine, eu de mine.

Robinson Crusoe într-o variantă modernă. Nenaufragiată, nezăcând pe-o insulă pustie, nedeznădăjduită. Cu la fel de multe pro și con. La fel ca el, vorbind cu mine însămi și cu o divinitate care se-ncăpățânează să dea doar semne subtile. Minuscule, insesizabile.
Tai încă o listă de pe listă și bifez încă un sfârșit de săptămână. Unul plin de caleidoscoape.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Cavalerul tristei figuri

Îmi plac viciile, și-mi place să nu le consider vicii. Îmi par plăceri normale. Orice plăcere poate fi viciu, orice viciu e o plăcere. Uneori exagerez cu ele. Nu-s multe, da`s constante și-s ale mele. Și mă gândesc că, dacă aș renunța la vicii, aș renunța la plăceri și aș putea la fel de bine să mă-ntind și să aștept să mor.

Plus că suma viciilor e constantă. Renunț la fumat, m-apuc de mestecat tutun. Yuck! Rămân la țigările în varianta lor tradițională.
Îs cultivate cu grijă, în timp viciile mele. Le iubesc pătimaș, le iubesc strident și-n văzul lumii. Și le apăr de oricine ar încerca să ne despartă. Sunt acest Don Quijote al plăcerilor vinovate.

Mă-nvârt într-un cerc vicios de vicii împlinite, îs viciată și viciator, vicios vorbesc despre vicii, îmi plac vicioșii care nu se sfiesc să vorbească vicios despre viciile lor și viciu cred că e cuvântul zilei, pentru că am viciat câteva rânduri vicios neinteresant. Ca de luni. Săptămână vicioasă să avem!

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Să-mi dai un titlu

O scoică mi-a nenorocit talpa acum mulți ani, când încă încercam să-nvăț să-not. Juma` de talpă, tăiată în juma` de scoică. Prefer să mă gândesc că din cauza asta n-am învățat eu să înot. Nu că mi-e frică de apă, nu că tre` să simt pământul sub picioare, nu că în apă n-am senzația de control, ci din cauza scoicii. Adevărat spunea cineva că femeile caută mereu vinovați; oricine, în afară de ele.

Am o tăietură-n talpă. Tot de la o scoică. Istoria se repetă, oricât ai vrea să crezi că nu. Nu la fel de mare, nu la fel de gravă. Îndeajuns de adâncă cât să calc ciudat. De parcă aș avea talpa tăiată-n două. De parcă aș merge cu piciorul altuia. Blestem, zic eu, că prea erau toate magazinele închise, prea erau valuri prea mari, prea a bătut vântul în ultima zi, prea m-a biciuit nisipul, prea aveam haină de scoici. Și-n ciuda blestemului merg pe piciorul meu, magazinele s-au deschis într-un final și bine c-a bătut vântul, altfel deveneam grătar Camelia.

Am fruntea bronzată cu dungă; juma` de frunte, juma` de scoică, juma` de tăietură. Am bronz de marinar, zâmbet de concediu de o lună, replici adunate conștiincios, imagini adânc întipărite pe retină, un pachet de țigări plin cu melcușori, mândria de a-mi fi călcat două principii fără să-mi pice tresele și ”fără să-mi afecteze celebritatea”, bugetul la zero, salariul peste două săptămâni, un week-end care se apropie monstruos de repede, pisici de alintat, dorințe de-mplinit, planuri de făcut, deochi de alungat, eu care m-am trezit fără să sune alarma, cu mult înainte de a suna alarma, things to do, people to meet, cafele de băut, țigări de fumat, o viață întreagă înainte. Exact cum am planificat.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Marca Camelia

La școală am învățat că cacofoniile sunt pentru conversație ca cafeaua pentru bolile de inimă. Că sunt câteva cacofonii acceptate - excepții care-ntăresc regula. Ești dulce ca carameaua. Ca virgulă carameaua, repetau exasperant toți. Mai exasperant ca cacofonia în sine. Ori îi găsești înlocuitor, ori iei cacofonia în brațe și te obișnuiești cu ea.

Nu-i ideea mea. Pe bune că nu e. Mi-a fost zisă, și mi-a plăcut și parcă mi s-a deschis capul. Nu prea foloseam virgulă, în schimb îmi chinuiam creierii să găsesc sinonime, să chinui fraza, s-o torcoșesc să nu spun ca Camelia, că cică caca e urât. Și când mi-ai spus că unii își bagă și-și scot și nu se atacă nimeni, da` dacă spui barca carmin se isterizează toți, am luat ideea. Am morfotit-o. Am întors-o pe toate părțile și mi-am zis că-i adevărat. Că ca să eviți o cacofonie te chinui și te fofilezi, da` ca să înjuri ca birjarii nu te cenzurezi. Și mintea mea s-a relaxat deodată. Că nu tre` să mai mă gândesc care-s alea permise. Permise sunt toate și nu-i problema mea dacă arde ca candela te face să roșești.

Și-am văzut la un magazin aparat de învârtit țigări. Dacă ai tutun din ăla de miroase frumos și-ți iei și foițe și poți să-ți cumperi și filtre și să-ți faci țigări producție proprie. Mai tari, mai aromate, mai economice. Și mă și văd așezată turcește pe covor și-nvârtindu-mi o țigară. Sau făcând maldărul de țigări, și așezându-le frumos în tabacheră și fumând într-un fel țigări de producător. Ba chiar aș putea să m-apuc să cultiv tutun, să fac hârtie și să-mi meșteresc singură filtrele. Lăsați fumul să vină la mine.
Că Camelia e inventivă, că cacofoniile nu-s permise da`s legale și țigările-s la mare căutare.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Blutige Risse

Îmi place șampania nu din cupe, ci din pahare mari, înalte, de bere. Berea nu-mi place din pahar, o beau din sticlă sau din cană. Cănile le mai folosesc pentru apă sau ceai. Apa-mi place în măsura în care nu-mi intră în urechi, acidul - dacă nu-mi iese pe nas. Cică-s acidă și sarcastică. Puțini îmi înțeleg sarcasmul sau ironia. Restul rămân cu impresia că-s violentă și agresivă. Focul mă sperie doar dacă mă ard pe rug. Proba de foc e să-mi înduri ironia și să-mi răspunzi cu autoironie. M-ai câștigat cu doze bine proporționate de sado-masochim și cu câte o injecție de realitate.

Nu mi-e frică de cutremure. Mă cutremur când ți-e frică de ele. Nu-mi mai e frică de nimic și nimicul poate fi atât de înspăimântător. Spun că-mi place ciocolata, dar nu mă încântă fântânile de ciocolată. Cartofii prăjiți aduși pe șarje. Înotul atât timp cât pot sta în picioare. Furtunile dacă sunt în casă. Filmele care mă ating cu ceva. Corpurile renascentiste într-un tablou. Melodii pe care nu le recunosc niciodată de la primele acorduri, nu știu nici cine le cântă, nici cum le cheamă. Cuvinte inventate care au ajuns zilnice. Flori presate din caietul cu flori și două bilete de tren.

Sâmbăta, când știu că după ea e duminică și duminica nu-i pentru a aduce osanale domnului, ci somnului. Roșu de ruj pe capăt de țigară, roșu de ojă pe unghii lungi, roșu de emoție în obraji. Roșu de sânge, roșu de suc de roșii, roșu de acuarele rotunde și ieftine și lipicioase, roșu în fața ochilor. Taurii nu se enervează când văd roșu, se enervează când văd mișcarea. Toreador grațios, banderillas, aplauze; taur mare, taur care trebuie să moară, artificii.

Beau șampanie din pahar înalt, fumez țigară fără urmă de roșu, n-o să ajung niciodată toreador. Azi e sâmbătă. Mâine - duminică. Săptămâna are 7 zile. Eu le iubesc selectiv și prin rotație.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Axiomă

Mi s-a spus că depresiile mele intrigă. Că sunt citibile. Că te regăsești în ele, sau că le-ai trăit sau că, într-un fel bizar, ți-ar plăcea să le trăiești. Că te intrigă și te întregesc. Că te salvează sau te hrănesc. Într-un alint de depresie personală. Confortabilă. În care nu ești trist, dar e senzația familiară de a te înveli în cearșaf, de a te face mic în scaun și de a sta așa până vine cineva, îți pune mâna pe frunte și te-ntreabă ce ai. Sau nu te-ntreabă. Îți aduce o cană de ceai și stă lângă tine. Fără vorbe.

Și știi ce? N-ai vrea să-mi trăiești depresiile. Nu dacă sunt ale mele și nu doar cuvinte scrise într-o dimineață, în care cafeaua e prea amară. La fel cum nimeni nu vrea într-adevăr să poarte pantofii altuia. La fel cum nimeni n-ar face schimb de viață total cu nimeni. La fel cum nu spune niciodată niciodată; niciodată ăla te va lovi pe neve și atât de dintr-odată, că n-o să știi nici cum, nici de unde, nici de ce.

Fiecare înțelege ce vrea; fiecare cuvânt e transformat în ce vrei și-n ce crezi că e real. Realitatea ta. Și unde eu spun roșu, tu poți să-nțelegi sânge, iar eu să vorbesc despre culoarea macilor dintr-un câmp mult prea de primăvară. Și-unde eu spun depresie, tu să-nțelegi că eu-s cu lama-n vene; eu să fiu fără soluții, în căutare de soluții, găsește-mi soluția sau inventez una nouă. În matematică e simplu. X-ul e același pentru toată lumea. În cuvinte mele nu există X. Există doar cuvintele mele mulate pe gândurile tale. 

Dacă cuvintele mele sunt reale, atunci ai face bine să nu te regăsești în ele. Nu cum mă regăsesc eu. Regăsește-te în oglindă. E o imagine mai aproape de tine. Și dacă ai vrea să le trăiești, fugi cât mai ai timp. Cât încă ești departe. In my mind, in a future five years from now...

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Playlist

O vecină duce-n spate un copil și jumătate. În caz de zombie apocalypse, planul e făcut, sunt gata să-l execut. Știu exact cine supraviețuiește, unde și cum. În ce buncăr îmi voi adăposti supraviețuitorii și de unde vom face rost de provizii. N-o să murim ca pițigoii, ba chiar o să ne placă supraviețuirea. Când o să se termine rezerva de lame, toți până la unul vom avea barbă și vom arăta farouche. Vii, sălbatici, terminatori.

N-aș refuza o porție din felul ăla de mâncare care se prepară dintr-o cămilă, umplută cu vițel, umplut cu porc, umplut cu o găină, umplută cu un pește și cu garnitură de cartofi copți. Toți întregi. Nu mă gândesc la cum ajunge iaurtul iaurt, pentru că ar fi prea complicat. La fel cum nu scot viermii din cireșe, pentru că e pierdere de timp; or fi având și ei rolul lor proteic.

”Verificați imediat după înregistrarea biletului conformitatea dintre numerele marcate de dumneavoastră și cele imprimate de terminal. Numai șase-s norocoase!” Joc rar la loto și doar când sper să câștig. Niciodată nu verific numerele. Niciodată nu-mi verificam teza după ce terminam. Terminam de scris, o predam și gata. Nici un rost să schimb ceva deja scris. La fel cum ce ți-e scris... Dar nu! Nu cred în tipul de astre care nu-și schimbă poziția orice ai face, și refuz să cred că cineva poate ghici ce-o să fac eu peste 2 ani.

Două mâini în taină s-au întâlnit, Veta, mi-ai stricat chiuveta, you`re in the army now, you`re just somebody that i used to know, macarale, râd în soare argintii, mă omoară wamintirile, a summer evening on Les Champs Elyses, regrets, i have a few, we all live in a yellow submarine, the lunatics have taken over the asylum, we`re all mad here.
Playlist continuu. Adaugă fiecare ce și cum vrea. Noroc că nu-i încă just another manic monday.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Anna Calvi

Trei sferturi din oamenii pe care-i întâlnești în fiecare zi au acel ceva. Mister primordial. Je ne sais quoi. Jemenfoutism. Grație. Atingere. Privire catifelată. Primordial, mister.
Jumătate din ei sunt și inteligenți. Te fac din cuvinte. Te-ntorc pe toate părțile. Te răscolesc.
Un sfert au și simțul umorului. Care se mulează pe tine. Pe care-l respiri, ca pe aer. Fără de care nu ești întreg.
Singurul om pe care chiar vrei să-l cunoști pentru că le are pe toate o să decadă-n ochii tăi pentru că-și pierde partea primordială. Pe care ți-o dedică toată ție. Pentru tine, nu vrea să mai fie labirint. Nu să-l cunoști ca pe propria-ți palmă, pentru că eu nu-mi știu palma. Eu nu știu câte linii sunt, nu știu unde duc, nu vreau să-mi cunosc viitorul, sau poate-l știu prea bine, și de-asta îl refuz pe nenea cu papagal și bilețele. Dar nu-mi știu palma. Pe mine mă știi toată.

Am o singură dorință. Pe care mi-e frică să o gândesc. Mi-e frică să mi-o spun în șoaptă. Dorințele dispar o dată cu cuvintele. Nu-i adevăr ce faci spunând dorința, e ia-ți adio de la ea. N-am văzut stele căzătoare, și dacă aș vedea, n-aș spune. Tăcerea e adevăr în ce-mi doresc. Și mă uit în palmă. Încerc să ghicesc ce-i acolo și-ncerc să-mi dau seama când vine cumpăna aia, despre care mi-ai spus demult că m-așteaptă. Dacă a trecut, aștept să se unească liniile. Dacă e încă acolo, acolo să rămână. În palme crestate de dorințe și-n promisiuni unite-n sânge.

Trei sferturi din oameni îți rămân indiferenți. Unul singur rămâne acolo. Oricât ai căuta vinovați, sau scuze, sau timp pentru timpul în care n-ai văzut asta.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

1001

Gândesc matematic. Aritmetic și geometric, în funcție de problemă. Orice frază are mai multe sensuri, orice ton poate însemna altceva, orice semn poate fi interpretat. Gândesc nu în logaritmi, pentru că nici nu mai știu ce-s logaritmii, ci în planuri. În toate planurile.

Îmi plac cifrele, dar stau mai prost la capitolul calcule. Asta nu mă oprește să calculez. În minte, pe hârtie, cu calculatorul, oricum încât să iasă calculul. 28.05.2012. 2+8+5+2+1+2 = 20. 2+0 = 2. Orice dată poate fi transformată într-o cifră, orice cifră poate ajunge într-o zodie, orice zodie are partea ei clară și matematică, care-mi va spune puțin cine ești. Mă pot înșela, dar nu cu mult. Poate juma` de grad, dacă nu te schimbi la 180. Jocul de cărți va fi mereu în sensul acelor de ceasornic, două lingurițe de cafea pentru fiecare cană, serii de câte 30 de abdomene; sau 50; în nici un caz 27 sau 48. Număr din 2 în 2. 10 înghițituri de apă ca să-ți treacă sughițul. Traseu calculat cu scurtături, zâmbet cu sens dublu, tabel cu datorii, combinații de 3 luate câte 4, logica-mi oferă soluții. Nu mereu, sau nu mereu urmez firul logic, dar le știu. Că nu le aplic, asta-i altă problemă.

1001. Mult mai multe cuvinte. Zile, pisici, cafea, cum te simt, cum mă simt, cine m-a mai enervat, când, cum, de ce, ce m-a făcut să râd sau să mă doară, cum am văzut, ce-am atins, ce-aș fi vrut să fiu, cum am fost, cum sunt, cum o să fiu, când o să cresc, cât am copilărit, muzica, gesturile, frazele, pozele, maniile, întrebările, răspunsurile, totul meu. Prima, 666, 1001.

Pân` la următoarea mie, la bună vedere!

Începutul sfârșitului

Ce-mi place cel mai mult lunea e că am un week-end pe care să mi-l amintesc și-un week-end pe care să-l aștept. La răscruce de week-end-uri. Îmi doresc un concediu lung, lung de tot, până mă prind că realitatea e că mai mult de două săptămâni n-aș rezista fără activitate. Adică da, mă plâng că e luni, că e muncă, că serviciu, că orice, dar la un moment dat un concediu prea lung m-ar demoraliza. Adică, e ca atunci când erai nu în vacanță, ci cu scutire medicală, nu grav bolnav, dar îndeajuns de încât să nu poți să-ți arăți fața la școală. Și-atunci tânjeai după trezit dimineața, teme, lucrări, plănuind următorul chiul. Cam așa și cu viața adultă.

Am cunoscut mulți adulți. Sincer adulții care suntem mi se par mult mai copii decât adulții care erau. Ei se gândeau serios la serviciu, facturi, plozi, chestii de importanță maximă. Eu mă gândesc că la magazinul de lângă serviciu au batoane de lapte. Și cum pot să mai trag de pauza aia, s-o fac mai lungă. Și ce fain e când ai o zi liberă de la stat, și cum vine vinerea și e liber la bunți. Și-n nici un caz nu mă gândesc la chestii serioase gen plătit întreținere. Sau pensie. Peste vreo 40 de ani, pot să-mi permit să-mi planific pensia. Până atunci, adult mă cheamă, adult nu sunt.

Și nu pot să nu mă-ntreb cam câți ca mine? Câți ca voi? Câți deghizați în corpuri mature se gândesc la bomboane și sesiunea de respiro după 5 zile muncite?

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Sarmalele reci

Mereu îmi sună telefonul când dorm. Sau când mă spăl pe cap, și-s cu mâinile pline de șampon. Sau pe față, cu săpun în ochi. Special pentru un telefon săpunit și-o voce plină de viață. Când dorm și nu răspund, ăla de sună se-ncăpățânează să insiste. Și insistă. Fără să ardă pe undeva. Pic de respect pentru somnul meu. Cu șamponul mă descurc, cu perna mai greu.

Mah-mur. Mahmur. Pentru că mahmureală e mai lung și mai greu de silabisit. Mahmur e mai puțin grav decât mahmureală. Pentru că bărbații sunt, de obicei, mai puțin gravi decât femeile. Când ești mahmur, amesteci toate remediile. Normal că data viitoare n-o să mai știi cu ce anume ți-a trecut, și-o s-o iei de la capăt. Două aspirine sunt esențiale. O cană de cafea o să te facă să vrei să dormi din nou. O țigară poate să țină sau nu. Un duș te repune pe picioare. Am auzit de castraveți murați cu miere. N-am nici de una, nici de alta. În schimb am un telefon care sună, exact când sunt cu șamponul în ochi și cu perna pe lângă mine. Esențial pentru o mahmureală.

Nu-s mahmur și nu posed nici o mahmureală. Nici o scris dezlegat, c-așa vreau eu. Dacă aveam, acum eram lată-n pat. Am o durere surdă-n tâmpla stângă și strănut de la puful de plopi. Cine-a inventat puful de plopi n-are decât să-l ia pe tot acasă, să facă baie-n el. Durerea nu-i de la puf. Strănutul este. Am o problemă de personalitate. Nu știu dacă să fac acordul la mai puțin gravul masculin sau la foartele grav feminin. Așa că evit pe cât pot. Din cauză de durere surdă. Noroc c-am cumpărat ieri aspirine și azi țigări. Aș mânca struguri și n-am pofte. Și-aș mânca și zmeură, dar n-am. Nimic nu-i haotic dacă știi să citești printre rânduri. Problema e că vărsătorii se prind greu uneori. Și eu n-am chef să mă prind azi. Îmi umblă-n cap melodii care mă obsedează și momente pe care vreau să le retrăiesc. Poate le voi. ”Telefonul nu mai sună, îl auzi ori ți se pare...”

Încă puțin și trece și durerea de cap.

Pân` la următorul amalgam, la bună vedere!

Trufanda

Lene de dimineață, când soarele bate călduț, când de fapt cică trebuia să plouă, da` nu-i nor pe cer și-mi aduc aminte că ochelarii mei s-au cam lărgit și n-am apucat să caut alții și poate că dacă mă bate soarele-n cap o să fac insolație, și-o să trebuiască să mă-nvelești în cerșaf rece și uns cu iaurt din plin și să nu-mi fie rău, să-mi fie numai bine pentru că nimic nu-i mai plăcut decât să fii răsfățat fără motiv, și vântul să nu bată, doar s-adie în treacăt și din când în când și să miroasă a salcâm pentru c-au înnebunit salcâmii și-odată cu ei nici eu nici Tudor Gheorghe nu ne simțim tocmai cuminți, dar strănut total nu de răceală ci de la puf de plopi care-mi intră-n nas și-n urechi și-n gură cu toate că nu stau cu gura căscată c-ar intra musca; musca nu intră, intră doar puful nesuferit și mă mănâncă ochii, și-am alergie, dar nu-i bai, pentru că soarele e cald și cerul albastru și limpede și nu trebuie decât să mă dezmorțesc ca gâzulița la soare pentru că-i dimineață și lene și liber.

Pân` la următoarea folie, la bună vedere!

Se scutură din salcâmi

Mirosul de cafea prospăt râșnită. Râșniță veche, cu care mărunțeai cafeaua și zahărul, dar mai ales cafeaua, pe vremea în care cafeaua o cumpărai boabe și eu nu beam cafea. Țineam butonul apăsat, zgomotul de boabe strivite, luam degetul de pe buton, scoteam capacul și-mi băgam nasul în cupă. Nas de cafea. Amețeală plăcută, și-aș fi stat acolo toată ziua.

Mirosul de pâine proaspătă. Să locuiești nu într-o brutărie, ci lângă o brutărie. Când bate vântul, să miroasă a pâine de-abia scoasă din cuptor, miros cald și aburind. Și pâinea fierbinte ruptă, nu tăiată.

Să tai frunze la câini e doar o expresie, dar am încercat. Nu e nici pe departe la fel de antrenant pe cât se spune. Dar mirosul verde îți intră-n piele. La fel ca izul de măsline verzi și iodul din nuci. Și vinul roșu care-ți rămâne pe buze și-ai buzele mai roșii și zâmbești timid, pentru că vinu-i roșu și vinu-i bun și te dezmiardă, și-ncă un pahar aduce cu el povești și ție-ți plac poveștile.

Diminețile nu mai miros a cafea proapăt râșnită. Miros a cafea proaspăt făcută și-a primăvară târzie și-a flori amare care nu sunt verzi și dacă iei un mugur de liliac și-l strivești între dinți e amar dar e o amăreală plăcută și gustul și mirosul sunt ca o cafea neagră. Mare și fierbinte și amară. Pentru dimineți cu parfum cald și nopți cu ploi de petale.

Pân` la următoarea magie, la bună vedere!

Părinți responsabili

Nu-nțeleg adulții care vin cu copilul din dotare în cafenea. Mai ales cu d-ăia mici, mici de tot. Nu-mi plac copiii și-mi place să fumez. Dar mi se pare ciudat să pui copilul în cutia cu fum de țigară. Eventual kinderul în căruț și draperie de fum. Țigară după țigară, fumător mai minor decât minorii.

Pe lângă faptul că tre` să stai, să-i păzești, să nu-și rupă capul de vreun scaun sau să nu-i calce vreunul mai înalt, liniștește-l să nu mai zbiere că s-a plictisit, ai grijă să nu înghită furculița sau solnița, îi mai dai și-o porție babană de nicotină, recomandată direct de medic pentru o pereche de plămâni frumos colorați.

Și mai bizar mi se pare că aceeași adulți care n-au nici o problemă cu nicotina se isterizează dacă kidul pune mâna pe o pisică sau un câine, pentru că vezi tu, au microbi, și părul animal poate îmbolnăvi grav micuțul. Atât de matur! Atât de responsabil! Să nu mai spun de scandalul iscat dacă se murdărește pe mâini de praf, sau dacă se decide să se tăvălească prin noroi. Nu e bine, se îmbolnăvește micuțul, cum să-l lași așa, nesupravegheat? Mai degrabă îl iei cu tine și-l înveți să fumeze pasiv. Mult mai ok.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!