De ce nu vreau unirea cu Basarabia

Pentru că vine 1 decembrie, deja au început lacheii să latre despre unirea cu Basarabia. Cum că ar trebui să redevină pământ românesc, cum suntem despărțiți de frații noștri de peste Prut, cum plânge trupul țării mamă după copilul ei demult pierdut, ba chiar am văzut pe unii care au propus ca, de această sfântă zi națională, să poarte toată lumea care-și dorește unirea bandană tricoloră. Un soi de Sabina reloaded, că tot nu s-a mai vorbit deloc de ea.

C-așa-s românii: își doresc lucruri inutile, ca să zică că au un ideal. La fel cum a fost la modă să vrea pod peste Dunăre, să urle că nu e normal să aibă Harghita autonomie sau să-și smulgă părul din cap pentru Roșia Montană. Lucruri inutile, care nu-i afectează nici cât negru sub unghie, că podul ăla până să fie construit, ești mort, autonomia Harghitei nu te afectează decât dacă stai acolo, iar respectiva Roșie oricum o să fie exploatată, da` fără să știi tu, și să ai impresia că, mamă, ce erou ai fost când ai stat în piață scandând versuri de clasa a doua.

Da` Basarabia, de ce ți-ai dori unirea cu ea? C-așa a zis Ștefan cel Mare, care acum e oale și ulcele. Că vorbim aceeași limbă, și ne curge același sânge-n vene. Eroare! Încearcă tu să-nțelegi ce română vorbește ăla de peste Prut, c-o să ai nevoie de dicționar. Cât despre sânge, la noi e atât de diluat, încât găsești mai degrabă adn-ul lui Attila, decât a lu` Stalin.

Dacă-i întrebi pe ăștia care latră de ce e nevoie de-o unire, o să bălmăjească niște motive lacrimogene, mustind de patriotism mucegăit și-o să-ți bage scurt pumnul ăla cum că nu ești român adevărat dacă nu sprijini unirea.

Nu sunt român adevărat. Nu sprijin unirea, ba chiar sunt total împotrivă.
Pentru că, dacă se realizează, impactul direct e distrugător.
Moldovenii or să-și egaleze prețurile cu ale noastre, și-atunci începe haosul.
Adio, bomboane Bucuria ieftine, adio, țigări de contrabandă, adio, biscuiți cu ovăz, pate, scrumbie afumată la prețuri derizorii, adio, hribi la borcan, susan și miezi de semințe cu miere, adio, dulciuri delicioase pe care plăteam infim și mâncam o lună întreagă, adio, economie națională!

Unirea ar însemna un la revedere răspicat spus tuturor mărfurilor de contrabandă, aduse pe șest, în dresuri strânse în jurul corpului, ascunse în transporturi legale de mere sau printre lemne cu acte. Ar însemna să plătesc mai mult pe lucruri pe care le știam ridicol de ieftine. Ar însemna să dispară, de asemenea, știrile alea cu ”captură de 50000 de pachete de țigări, ilegal introduse-ntr-un butoi cu curechi” și mărturiile inculpaților, din care pricepi cam 10%, și nu știi dacă să râzi sau să te-ntrebi unde încape atâta tupeu.
Ar fi sfârșitul lumii așa cum o știm, sfârșitul erei moldovenilor, ar dispărea mitul și bancurile, ar însemna distrugerirea viselor miilor de mici moldoveni care-și doresc să crească și să plece la studii în străinătate, la Galați, ar fi crud și inutil.

Eu nu vreau să fiu nici călăul meu, nici persoana din cauza căreia mii de vise se duc pe țeava de la wc. Eu nu vreau să strivesc nici bugetul meu, nici să iau pâinea de la gura ziariștilor care se-ntrețin din foiletonul moldovenesc. Eu nu vreau să fiu motivul pentru care Bălți va fi trecut pe hartă ca parte din România. Mi-ajung bălțile din oraș și balta din Bădălan după ploaie. Eu nu strivesc corola de minuni din piața rușilor. Rușine vouă, cei care vă doriți să fiți călăi, ascunși sub masca falsului patriotism!

Eu nu-mi doresc această unire. Acum, aruncați cu bolovani!

Grupuri de futai

Facebook-ul e varianta mai dezvoltată a Hi5-ului. Hibrid între ăla unde-ți puteai pune poze, nu făceai mare lucru, mai râdeai de moaca stâlcită e unui fost cunoscut, mirc unde puteai fi oricine în spatele tastaturii și cu add-ul de jocuri pe care pe vremea aia le jucai direct din comp.

Facebook-ul e pentru când te plictisești tare de tot, mai găsești o melodie, un film, mai schimbi câteva vorbe, te enervezi că toate grasele-ți violează retina cu poze sexy, că toate borțoasele-și expun burta și, după ce popăie, te spamează cu plodul, cum bălește el inteligent, ce culoare a avut pampers-ul lui azi-dimineață și ce cărucior poți câștiga pentru micuța minune din viața ta.
A, da, și ca să te-ntrebe idiot și redundant când ai de gând să lași magia să-și facă loc în tine, devenind și tu borțoasă obsedată, cu gleznele umflate și cu munți de scutece prin casă. Am ce am cu borțoasele și cu mămicile insistente, asta-i clar.

Da` n-am văzut niciodată fb-ul ca pe un site de futai. Bine, recunosc, până să mi se explice ca la blonde, n-am priceput nici că majoritatea întâlnirilor organizate-n grup, sub un vag motiv pseudo-intelectual sunt, de fapt, același lucru. Gen n-am ce fute, nu știu cum să cunosc lume, așa că mă duc la o întâlnire mascată de un grup de oameni cu același scop ca al meu și, cine știe, poate chiar pică. Dacă nu pică, măcar ai mai ieșit și tu din casă în alt scop decât după pâine.

Revenind. Nu l-am văzut până când nu mi-au sărit în ochi două grupuri: femei singure și singur/ă. Ambele cu vreo mie și ceva de membri, toți în căutare. Altfel de ce pana mea ai intra într-un grup care țipă sunt singură, sunt fierbinte, ia-mă acum? Și totul a devenit, deodată, mai clar.
Fb-ul nu e acea mare rețea care vrea să afle câți suntem, cu cine ne împrietenim, să facă statistici malefice despre populații, nu e o mare bază de date în care suntem toți doar niște cifre. Fb-ul e un mare site de matrimoniale. Unde orice Gicu își găsește Gicuța lui, unde nu pari disperat în căutare, pentru că ți se cere la profil să specifici starea civilă, nu bate la ochi dacă spui că ești single, dar e un semnal pentru ceilalți la fel de single sau în căutare de mici aventuri că ești liber și nu te dai în lături de la a-ți schimba statutul, măcar pentru o perioadă de timp.
Și restul de informații, gen vârstă, oraș, poze, interese, e doar filtrul care te ajută să selectezi.

Da` să spunem că ești în grupul femeilor singure. Dacă te combini, ce faci? Părăsești grupul? Sau poate există o clauză specială: grupul poate fi părăsit doar în eventualitatea unui mariaj. Sau intri, ieși, mai intri o dată și tot așa, până epuizezi toți membrii grupului. Apoi te muți în singur/ă. Îl faci și pe ăla și, între timp, mai apar altele. The sky is the limit.
Atât timp cât există grupuri pentru persoane singure, nu vei fi niciodată singur. Ei sunt acolo ca să-ți dea sprijinul de care ai nevoie. Impulsul de a nu mai fi single. Ei îți deschid ochii că există mii de persoane la fel de fantastice ca și tine, care doar au avut ghinionul de a nu găsi persoana potrivită. Printre atâția ghinioniști, imposibil să nu fie unul care să te aprecieze la justa ta valoare, care să vadă cât ești de minunată și care să reprezinte biletul tău de ieșire din grup și din site-ul de matrimoniale.

Bineînțeles că dup-aia vei trece în grupul persoanelor căsătorite, cu cont și parolă comună, ca nu cumva să-ți treacă prin cap să-nșeli dându-te drept single again.

Sunt dezamăgită. Și revoltată. Și, de fapt, nu prea-mi pasă cine fute pe cine și prin ce mijloace, da` eu am crezut sincer până acum că fb-ul e doar ca să nu mă plictisesc prea tare când mă plictisesc teribil.
Acum că știu secretul o să privesc suspicios fiecare persoană care e trecută drept single. Nu se știe în ce cercuri se învârte...

Cum să publici o carte

Nu știu de ce, dacă ai publicat o carte, devii direct și indubitabil, valoare. Indiferent dacă cartea aia chiar merită citită, sau au fost doar niște copaci sacrificați degeaba. Și nu știu nici de ce cărți scrise pe budă ajung bestsellers peste noapte. Că autorul e profund, sau scrie despre vampiri, sau pur și simplu te șochează cu cât sânge poate să verse între paginile alea.

Da` nu asta mă roade pe mine. Pân` la urmă se publică ce se citește, și dacă cititorii s-au idiotizat de tot, mi se pare normal ca și cărțile care se publică să fie pentru idioți. Un soi de jurnalismul e can-can, pentru că can-can-ul se vinde. Problema e alta: ca orice idiot care vrea să devină valoare, m-am interesat și eu ce tre` să faci să publici o carte. Că ce, eu nu pot să scriu pe budă la fel de bine ca oricare altul? Sau ce, nu pot să fac și eu un câcat cu moț?
Mă, pot, pe bune că pot, da` de aici până la a-l pune și pe hârtie tipărită, e cale lungă.

Că-n primul rând nu vrei să-l publici pe banii tăi. Vrei să-l publici ca să faci bani, nu doar ca să te mândrești că are și copertă. Dacă voiai asta, scoteai frumos la imprimantă tot, te ajuta un amic cu o copertă hand made și dădeai autografe în cercul tău strâmt.
Ca să nu scoți bani din buzunar, tre` să găsești o editură dispusă să te suporte și, eventual, să te plătească. Că te plătește cu un procent infim, asta-i partea a doua. Și că dacă te nășteai scriind în altă limbă îți dădeau frumos un cec cu multe cifre, iar e secundar.

Da` pentru că te-ai născut aici, tre`să găsești editura. Și, cu toate că-s multe, tre`să găsești și editura care să-ți răspundă. Cu da sau nu, da` să-ți răspundă. Și care bineînțeles, să treacă peste faptul că nu scrii nici despre vampiri, nici despre nemurirea sufletului, nici despre găleți de sânge. Că asta se vinde acum. Și să treacă și peste faptul că nu ești autor străin, pentru că ei nu publică decât autori străini. Și peste faptul că ești un necunoscut care poate n-o să vândă nici un exemplar. Și-ajungem din nou la bani. Și la faptul că la noi se urmează rețeta succesului din afară. Și la faptul că tot ce e scris în românește are personaje cu nume străine, gen John și Lucy și, de cele mai multe ori, acțiunea se petrece oriunde în altă parte decât în ograda ta.

Că dacă nu poți să scrii în engleză și să publici în afară, măcar să te apropii câtuși de puțin de succes, cu personaje străine. Eu nu zic că pe personajul tău tre`să-l cheme Ion, sau pe ea Varvara. Da` sincer am văzut că impactul e mai mare dacă răsfoiești cartea și nu vezi neaoș acolo. Că până și la cărți suntem snobi și pupăm picioare străine, că-s mai bune decât ale noastre.

Și-n nici un caz nu scrie chestii care țin de ceea ce chiar cunoști. Nu. Asta s-a mai scris. Uite-te la Zaharia Stancu. Uită-te și la Mihail Sebastian. Și la Drumeș, și la Teodoreanu, și la Cella Serghi. Păi, ei au scris despre ce știau, și e literatură veche. Cum să scriem noi și să și publicăm literatură veche? Tre` să aducem un suflu nou în literatura românească. Să scriem cum se scrie în afară, ca să ne apropiem de Occident. Altfel rămânem la stadiul de literatură originală, și n-are cum să fie de calitate. Urmează cheia succesului. Cheia bestseller-ului, altfel n-ai nici o șansă.

Și-o să fac o chestie nașpa: păi, bestseller a scris și Sidney Sheldon, și Meg Cabot, și Lauren Henderson. Aia nu e literatură de calitate. Alea-s cărți de citit când ai chef să te relaxezi, să nu gândești și să rămâi la fel de blank ca înainte.
Dar, nah, asta-i doar părerea mea. A unui idiot care vrea să devină valoare fără să scrie despre cum ar fi dacă vecina de alături s-ar transforma în vampir în timpul unui zombie apocalypse.

Coșul de gunoi nu-i acasă

Una dintre mătușile mele e cel puțin neobișnuită. Cea care a încercat să mă mărite cu Titel, a uitat, își mai aduce din când în când aminte, uită iar că, deh, vârsta, și trecem la talentul ei neobișnuit.
Nu, nu poate să facă ceștile să leviteze, nu dă din urechi și totul se așează în ordine, nici măcar nu face voodoo sau citește în cafea.

Talentul ei deosebit e cu totul altul: mătușa mea e cea mai strângătoare persoană în viață. Atât de strângătoare, că încă posedă produse cu etichetă, sigilate și nepurtate, de undeva din perioada de glorie a flower power-ului. Atât de strângătoare că am văzut la ea dresuri din alea, de le purtam noi când eram la grădiniță, cu două dungi în spate, grosuțe și incomode, nefolosite, impecabile, din nefericire demodate și inutile. Atât de strângătoare că și-a cumpărat acu` 5 ani un portofel pe care nici acum nu l-a scos din cutie. Atât de strângătoare încât, dacă pui totul în ordine, poți să deschizi muzeu.

Găsești orice la ea. Orice antic și demodat, adică. Începând cu cărți, monezi, timbre, continuând cu specimene intacte de modă din anii `60 până-n prezent, ajungând la pungi de zahăr așezate și ele în funcție de era în care au fost fabricate și încheind cu orice nimic total inutil și de care absolut a uitat, pe care-l redescoperă, își propune să-l arunce, stă la-ndoială, îi trece prin cap să-l facă cadou, se mai îndoaie puțin, îl pune la loc și uită din nou de el, pentru următoarea jumătate de secol.

A nu se înțelege de aici că mătușa mea e dezordonată sau că casa ei arată ca un depozit. Nici vorbă! Totul e atât de bine aranjat și atât de bine ascuns, încât nu-ți poate trece prin cap când intri câte câcaturi stau ascunse în cele mai de neînchipuit locuri. A nu se înțelege nici că e zgârcită. Nu e. Îți dă, de exemplu, cartea aia pe care ți-ai dorit-o și n-ai găsit-o nici la magazin, nici la bibliotecă. Ți-o dă cu dragă inimă. Zece ani mai târziu.

Eu nu-nțeleg mania oamenilor de a păstra chestii pe care nu le mai folosesc sau, mai grav, de care au uitat demult. Recunosc, am și eu o pereche de blugi pe care n-am mai purtat-o de câțiva ani, și-o păstrez în speranța că îmi voi recăpăta silueta de atunci și vom fi din nou cei mai buni prieteni. Dar atât.
Am scăpat de haine, bibelouri, iatagan și mitralieră. Nu le duc în pod, spre păstrare. Nu le-am folosit în ultimii ani, n-o să reîncep să le folosesc peste alți 10. Și nici veleități de bouquiniste multilateral dezvoltat n-am. N-o să moștenesc pământul, cel mai probabil pământul mă va moșteni pe mine. De ce m-aș încurca cu rahaturi care ocupă loc degeaba?

Mătușa mea nu-i un exemplu singular.
Îmi beam cuminte cafeaua și e o reclamă care-mi aduce constant aminte de ea. Cum că poți plăti ca să ai un spațiu, departe de casă, în care să depozitezi ce nu mai folosești, dar să nu le arunci. Adică mai dai și bani pentru inutilitatea stocată.
Eu zic că există două variante: ori ai pod imens, într-un conac imens, care te face să crezi că ești la Medeleni, și răscolești peste ani printre amintiri roase de șoareci și mucegăite de timp. Nu ești la Medeleni. N-o să-ți mai pese niciodată de vechiturile pe care le-ai păstrat, iar vechiturile tale n-or să ajungă niciodată la nivelul de antichități pentru că n-o să ajungi niciodată atât de special încât să-i pese cuiva de cana ta din clasa a IV-a, și nici n-ai chestii atât de speciale pe cât îți place să crezi.
Sau, varianta normală și simplă: la gunoi cu ele. Sau la Armata Salvării. Poate că altcineva chiar se bucură de-un pulover pe care tu oricum nu-l mai porți.

Și nu fac reclamă, și nici nu-s altruită. Ba chiar îmi dezvolt egoismul. Pentru că cineva poate se bucură, da`eu mă bucur mai tare, că am loc să mă mișc prin casă fără să-mi fac probleme legate de spațiu, mucegai și șoareci.

Dimineți cu ferestre

Uneori diminețile miros a liniște și-a cafea proaspăt făcută. A cald, a pisică care te-a tors toată noaptea, a parfumul tău pe perna de alături.
Diminețile pe care vreau să le păstrez și de care să-mi aduc aminte atunci când o să trăiesc din amintiri.

Uneori sunt dimineți pe care nu știi cum să le grăbești. Să treci peste ele. Să le lași în urmă și să le strivești amintirea. Uneori cafeaua e dureros de amară, fumul de țigară e iute, dimineața e o noapte continuă. O noapte din aia urâtă, cu coșmaruri și așternuturi transpirate, cu întors de pe o parte pe alta, trezit și-ncercat să adormi la loc, în speranța că nu o să continuie coșmarul de acolo de unde l-ai lăsat.

Uneori îmi doresc o dimineață eternă și-uneori îmi doresc să nu existe dimineți.
Uneori nu e de ajuns să-ți dorești ca să se împlinească și-uneori se-mplinește fără să-ți fi dorit măcar.
Uneori cuvintele te ridică și-uneori cuvintele te zdrobesc.
Uneori ai planuri care te fac să zâmbești și-uneori planurile ți se dărâmă ca un castel din cărți de joc.

Cărți de joc. Șah. Puzzle.
Bucăți puse cap la cap care-ți dau un întreg. Sau o jumătate de întreg. Jumătatea cealaltă așteaptă să fie construită.

Aștept diminețile care miros a liniște și-a cafea proaspăt făcută. Pe celelalte le șterg. Le uit.
Dacă uiți, diminețile alea bune vin mai repede și mai des.

Mâine o să fie o dimineață frumoasă.

Jurnalul unei pisici de casă - p.4

Sunt pisică și știu că sunt pisică. Și-mi place să stau confortabil în locuri cât mai inconfortabile. Cât mai mici, mai ascunse, mai întunecoase. Humașii râd, fără să-nțeleagă. Dacă humansul meu ar încerca să stea într-o cutie, ar pricepe. Sau într-un sertar, în șifonier, pe calorifer, sub pat, după pat, colț de pat. Dar el refuză și râde de mine, fără să încerce. I-aș explica. Prea multă bătaie de cap. Și humanul meu ar pricepe că s-a înșelat când a spus că-s prostuță.

E mai confortabil să te creadă prostuță. Te mângâie mai lent și mai lung, nu te trage de coadă și-ți iartă orice. Am spart vaza. Ei, e prostuță și împiedicată, ce să-i fac?
Am atacat cașcavalul lăsat pe masă. Ei, e prostuță și pofticioasă, ce să-i fac?
Am dărâmat cărțile, am împrăștiat nisipul din litieră, am mâncat florile, am ros fiecare cablu din casă. Ei, e prostuță și sperioasă, ce să-i fac?
E confortabil și iertabil.

Îmi plac cutiile și-mi plac locurile despre care humansul spune că-s inconfortabile. El n-a încercat, deci părerea lui nu contează.
Și-mi place să mă bag sub pătură, când e patul de-abia făcut. Cerșafuri netede și mirosind a curat, pătura caldă deasupra, întuneric. Liniște. Nimeni care să te-mpingă, să te chinuie, să te pupe zgomotos și violent. Până te descoperă. S-a dus și liniștea, și întunericul. Pentru că orice human are o manie ciudată, de a te trezi din somn exact atunci când visezi mai frumos, ca să te smotocească și să te strângă-n brațe.

I-aș arăta că, dacă vreau, pot să-l sfâșii cu dinții mei puternici. Să-i las urme pe viață cu ghearele pe care le ascut de mobilă, de covor, de perete. Dacă vreau, pot să-l rup. Fără să știe. În somn, în timp ce doarme și scâncește ca un copil. În timp ce-mi caută corpul, să-l mângâie și să-l încălzească.
Dar nu vreau. E ca un pisoi mai mare. Se bucură că mă trezește și-mi place să mă creadă prostuță. Știu că dup-aia va veni cu pliculeț și cu dezmierdări ușoare, mă va-nveli dacă-mi va fi frig și mă va lăsa în pace cât timp nu-i acasă.
E un human de treabă, care nu merită să moară. Îl cruț pentru că e de treabă.

Îl răsplătesc cu aceeași monedă dimineața, când de-abia se trezește. Știu când, pentru că sună cutia aia ciudată, cu care vorbește din când în când. Îl bănuiesc de personalități multiple, pentru că nimeni nu vorbește de unul singur degeaba. Oricum. Sună cutia, humanul scoate o mână din pătură și-o mângâie, să tacă. Și-atunci mă-ndrept hotărâtă. Capete-n gură, întors pe toate părțile, mângâiat, tors, tot tacâmul. E prea adormit să riposteze și nu vrea să se dea jos din pat. Continui. Cel mai mult l-am pârâit, fornăit, morcotit vreo jumătate de oră.
Mă-mpinge, mă dă la o parte, dar nu-ncetez. Ce, el încetează când vreau eu să stau sub pătură? Ochi pentru ochi. A, da, și-i ling ochiul. Nu știu de ce. E bine. E relaxant. Se supără și se trezește.

Iar când pleacă, și lipsește ore-ntregi, pot finalmente să mă bucur de liniște sub pătură.
Cald. Întuneric. Liniște.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Spițerul autodidact

Piramidonul a fost pastila copilăriei mele. Te durea capul? Un piramidon. Febră? Două piramidoane. Bașca șosete cu oțet, care făceau toată camera să miroasă a salată și după care trebuia ori să schimbi cerșafurile, ori să le arzi. Eu aș fi mers pe varianta cu arsul, dar ai mei erau economi.
Dacă devenea mai grav, dă-i și cu o frecție cu spirt, moment în care faza cu chibritul nu mai suna a o idee foarte bună.
În viața mea majoră, am trăit o urmă de vodcă și-un chibrit aprins pe spatele meu. Semnul a durat vreo 2 luni, dar asta deja e altă poveste.

După piramidon, oțet și spirt, urma carmolul. Turnat cu grijă în cap, masat adânc de simțeai degetele până-n creier, freza stătea în toate direcțiile, un fes îndesat peste urechi, un șut în fund și la culcare.
A doua zi dimineață arătam ca un drăcușor scos direct din fundul iadului, păr în toate direcțiile, miros suav de alcool de parc-aș fi băut toată noaptea cot la cot cu bețivii din bodega de la colț, dar nici urmă de răceală.

În caz de forță majoră exista baia de aburi din care ieșeam fără șapte straturi de piele pe față, cu nasul curgând în toate direcțiile, mai ceva ca de la saună doar că era saună redusă la elementul principal, cap. Fugeam de baia de aburi ca de carnea de găină crescută în grădină, pentru că însemna să stau vreo două ore înfofolită în pat, să transpir sub sute de pături și să nu-mi iasă nici sprânceana din ele.

Un alt medicament al copilăriei a fost codeina. Tușeai? Na, o codeină. Tușești în continuare? Ia toată folia. Tre` să treacă pân` la urmă. În combinație cu siropul ăla de tuse, dulce și plăntos. Tușeam mai abitir știind că vine și siropul.
Și jeleurile alea chinezești, verzi și cu zahăr deasupra, mentolate de te ustura și-n cur, da` bune și delicioase. Și Faringoseptul, care-ți lăsa limba maronie. Și alifia aia chinezească, la cutiuțe mici, mici de tot, pe care n-o mâncam, evident, da` mirosea atât de bine că-mi doream să am un pui de răceală, cât de mic, ca s-o pot folosi în voie.

Am crescut. Pastilele au crescut și ele. Aspirină pentru mahmureală. Paracetamol pentru răceală. Ketonal pentru dureri acute de măsele. Stomac - ranitidină, inimă - nitropector, fieri, ficați și indigestii - frații colebil, scobutil și triferment. Calciu, magneziu, vitamina C, multivitamine, toate, toate pastiluțele să vină la mine. Situații în care să le folosesc, cu duiumul.

Vârsta, mamaie, îmi spun și realizez că geanta mea e o farmacie ambulantă.
Nici o rețetă pentru cuvinte nespuse și gânduri gândite.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

Dacă pereții ar vorbi

Dacă pereții ar vorbi, ar spune că unul iubește întotdeauna puțin mai mult.
Puțin diferit, puțin mai tandru, puțin mai posesiv, puțin mai pe neînțelesul altora, puțin mai colorat, puțin mai libertin, puțin mai nebunesc, puțin din fiecare, puțin așa cum știe el, puțin mai mult.
Dacă pereții ar putea vorbi.

Cuvintele spuse dor. Cuvintele nespuse dor mai tare.
Cuvintele spuse pot fi retrase. Cuvintele nespuse cresc în tine.
Cuvintele spuse sunt adevăruri, sau nervi, sau nevoia de eliberare. Cuvintele nespuse se transformă din nespus în nespus, din gând în gând, din scenariu în scenariu.
Cuvintele spuse dor. Cuvintele nespuse te omoară pe dinăuntru.

Dacă pereții ar vorbi, ar spune că toți așteptăm să ne fie spusă povestea. Că toți avem povestea noastră. Că toți așteptăm aceeași poveste. Variațiuni pe aceeași temă.
Toți așteptăm cuvintele nespuse și cu toții ne răzbunăm prin cuvinte, pentru că nu le-am primit la timp. Sau când am crezut noi că e timpul. Sau când am vrut noi să fie timpul.

Dacă pereții ar vorbi, ar spune că e o poveste de spus. Spuse sau nespuse.

Trăiesc prin cuvinte, mă hrănesc cu cuvinte. Un cuvânt azi, două mâine, la sfârșitul săptămânii o să am o propoziție. Nu săptămâna asta? Atunci săptămâna viitoare. Sau cealaltă. Sau oricare. Propoziția mea se va termina până la urmă. Pentru că aleg cuvintele care-mi plac mie.
Și ce dacă n-o să fie o propoziție așa cum știu toți că trebuie să fie? E de ajuns s-o înțeleg eu. Și să fie una așa cum vreau eu. Pe înțelesul meu.

Dacă pereții ar vorbi, ar spune că unul iubește întotdeauna puțin mai mult. Și cred că mi-ar plăcea ca povestea să fie spusă mai departe.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Cum să ții o dietă forțată

Și inevitabilul s-a întâmplat din nou. Au plecat ai mei și m-au lăsat stăpân pe moșie. Cu un câine, niscaiva găini și două mâțe crăcănate.
Viața e frumoasă când ești moșier, stăpân pe fermă și ai un întreg regat la picioare. Așa mă simt.
Păi, ce se-ntâmplă dacă nu binevoiesc eu să le hrănesc? Se sting de foame! Sau se sălbăticesc și o să vadă toată lumea la știrile de la ora 5 cum o gașcă de găini, păzite de-un câine nu tocmai maidanez și nu tocmai mic și conduse de două pisici violente au început să atace întregul Galați, în căutare de sânge, victime și, mai ales, mâncare.
Dar nu sunt eu aia. Eu îmi hrănesc și-mi tratez regește supușii, nu din milă pentru societate, din dragoste pentru supușii mei. Ce-ar fi un monarh detestat? Un monarh fără monarhie. Și mie-mi place să am gloata nerăbdătoare, care mă ovaționează când vin cu mâncare, care se gudură pentru că mă vede, care mă apreaciază și care n-ar putea supraviețui decât violent fără mine.

Buuun. Și-au lăsat ai mei haleu pentru populație. Să nu le lipsească nimic. Meniu diversificat. Să nu se plictisească.
Așa că mi-am închipuit că, fiind găinar șef și monarh din os regesc, învestit cu puteri depline asupra întregii moșii, se vor fi îngrijind și de mine. Pe bune acum, când pui pe cineva să muncească în locul tău, îi dai simbrie și mâncare. Eu așa știu. Simbrie n-am cerut, pe motiv de legături de sânge, dar deja îmi imaginam cum ajung eu la 12 noaptea acasă, deschid frigiderul, și acolo mă așteaptă cuminți niște șnițele, amabilă o salată de vinete, zâmbitoare o salată boeuf, răzvrătite antreurile de rigoare, bașca un tort cu cremă diplomat, cum știe doamna mamă că-mi place mie.

Ajung la 12 acasă. Deschid frigiderul. Nu, n-am văzut bine. Îl închid și-l deschid din nou, în speranța că ce-am văzut e doar un vis urât. Deci, îl deschid din nou. Gol. Gol cum l-a făcut mă-sa, gol cum l-au adus din fabrică, gol cum numai un frigider gol poate fi. Bine, recunosc pân` la capăt, era un borcan de castraveți la oțet, încă unul cu ceva gen bulion, un sfert de pachet de unt și 2 roșii. DOUĂ ROȘII!!
Știam de existența lor pentru că, în momentul în care am întrebat angelic dacă există cumva sfeclă roșie la borcan, doamna mamă mi-a răspuns nonșalant: Nu, dar sunt două roșii. Straight face, no comment.

Bun, și-acum mă-ntreb eu, frigiderul meu fiind atât de gol, animalele bine hrănite, ce se presupune că tre` să fac? Să atentez la haleul lor, sau să sacrific un supus, pentru șnițelele alea la care visez? Norocul lor e că nu-mi plac șnițelele din carne de supuși. Doar alea din carne de găini pe care nu le-am cunoscut și nu le-am hrănit înainte.
Mi-e foame.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Vineri 13

Mie-mi place vineri 13, pentru că sunt rea, puțin satanistă și-aș planta pisici negre în fața tuturor celor care cred că aduc ghinion. Îmi place pentru că fiecare se așteaptă să se-ntâmple ceva rău și dacă se-ntâmplă să traversezi beat mort o autostradă la o oră intens circulată, și te lovește tirul și te face pilaf, clar a fost din cauză de vineri 13. Sau dacă mori de supradoză, la fel. Sau dacă-ți iei amendă c-ai mers fără bilet. Te-ai lovit, ai pierdut bani, te-a părăsit, ai găsit-o-n pat cu altul, în orice altă zi ar fi vina ta, a lui, a lu` ăla care ți-a înfipt amenda; așa, e vina zilei.

Îmi place vineri 13 de când m-am născut, cu toate că era luni 13 când m-am născut eu. A fost o zi norocoasă pentru întreaga planetă. Toată lumea, la unison, s-a simțit mai fericită, chiar dacă nu știa de ce. Nașterea mea a adus zâmbetul pe fața a miliarde de oameni și toți s-au simțit plini de speranță. Pentru că era luni 13 și m-am născut eu.
Ce n-a bănuit nimeni a fost că răul pur a coborât pe pământ.
Peste câteva săptămâni, când s-a întâmplat prima vineri 13 de după nașterea mea, forța deja crescuse. Lumea a început să simtă cum maleficul îi cuprindea. Întunericul se întindea asupra lumii. Răutatea începuse să se dezlănțuie...

Presupun că ai mei au dat vina pe ziua malefică, fără să se gândească că domnia răului e pe cale să-nceapă, în momentul în care am murdărit scutec după scutec, fără să-mi pese că fusese schimbat cu 10 minute în urmă. La fel când am început să rod cablurile pentru că îmi ieșeau dinții. Când am vomitat ca-n Exorcistul pentru că nu-mi plăcea mâncarea, când plângeam dacă nu mă legănau pe picioare, când m-am rostogolit de pe picioarele lu` taică-meu tocmai sub pat, când am spart vaza sau când m-am ars cu drotul aproape de axilă. Toate astea și multe altele au fost puse în cârca lu` 13. Deja nu mai conta că e luni sau vineri, ziua nefastă îmi sporea puterea.
Când l-au creat pe Jason, deja aveau modelul meu în minte. Au exagerat puțin, ca să dea bine la încasări, dar inițiații cunosc adevărul și originea.

Pentru că da, e rău să fii rău în vineri 13. Și e de bon ton să te dai rău. Și satanist. Și cumva violent, și periculos și extremist. Chiar dacă îmi fac păcate cu tinerețile tale dacă-ți dau un ghiont între coaste. Chiar dacă ai un fizic de radieră și mai degrabă prinzi musca și-o dai afară decât să-i dai un papuc în cap, cum fac eu pentru că-s rea și violentă. Și m-ai omorî cu pietre în vorbe, te cred, doar că s-ar putea să leșini adunând atâtea pietre cât să mă omoare cu mine. Și-n locurile cu practici din astea, ai fi îngrijitor la cămilele altuia.

Dar. E vineri 13. Simt cum maleficul îmi curge-n vene, mai rapid ca-n alte dăți. Că vine week-end-ul, și-n week-end până și răul își ia concediu, și stă și se relaxează la o bere și-o vorbă bună, mângâind pisici negre, tărcate, tigrate, mușcând nasuri umede și râzând fericit că-i gâdilat de mustăți mult prea lungi.
Încă e vineri. Ai grijă cum te-mpiedici. S-ar putea să fie din cauza răutății mele.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Lagăre antiprostie

Da, știu, subiectul în vogă e meciul de fotbal. Nu-mi pasă de fotbal. Oricum mi se pare puțin stupid să alergi după o minge, în grup. Sportul organizat mi se pare stupid, în general.
Stupizi mi se par 99% din oamenii prezenți. Nu-mi pasă de ce-or să creadă nepoții. Nu-mi pasă de nepoți. De nepoții nimănui, adică. N-au decât să-și filtreze apa ca ăla din Waterworld, see if I care.

Oamenii prezenți, în schimb, mă enervează. Că-s stupizi și proști. Că-s lachei și nu știu să aibă o părere. Că nu pot să argumenteze nici măcar o părere împrumutată. Că nu știu de ce adoptă o părere și, dacă-i iei la bani mărunți, ori vor ridica din umeri și vor da înapoi, ori vor arunca cu câcat. Exact, nu cu noroi, cum zic domnișoarele simandicoase, ei vor arunca direct cu câcat, să-ți astupe argumentul logic. Să-ți arate că, dacă ai argumente, meriți să mori, mă, sufocat. Că ai argumente.

N-o să vorbesc despre câini. N-o să spun nimic despre violență. N-o să spun nimic de roșii, pentru că nu-mi pasă de ele decât în salată.
Dar îmi pare rău.
Îmi pare rău pentru că am crezut, ani de-a rândul, că oamenii pot fi schimbați dacă vorbești frumos cu ei. Dacă le explici. Dacă te bazezi pe argumente și nu pe pumni.
Îmi pare rău că am crezut că toți oamenii sunt egali și că nu există oameni proști, ci doar oameni dezinformați.
Îmi pare rău că am crezut în supremația rațiunii în fața instinctelor.
Îmi pare rău că am văzut oameni umani striviți de ce se poate întâmpla dacă sunt alții proști, dar mulți. Și-mi pare rău că nu l-am înțeles atunci pe Lăpușneanu. Pentru că mulți sunt, și proști sunt încă.

Și-mi surâde din ce în ce mai mult ideea cu lagărul în care să-i adunăm pe toți. Dar mi-e că, în urma unei selecțiie obiective, n-am mai rămâne decât prea puțini care să merităm să trăim.
Sau nu, nu mi-ar părea rău. Pentru că, nu-i așa, epurarea trebuie făcută ca să putem să mergem liniștiți pe stradă, fără să ne fie frică. Pentru că suntem pe teritoriul nostru, nu al lor.

Iar dacă prostia nu poate fi eradicată decât cu ajutorul lagărelor, atunci să facem lagăre antiprostie. Care să nu coste prea mult, pentru că proștii nu sunt de ajutor nimănui și mai au și mania de a se împuia fără limită. Și nu mușcă; doar te-mpiedică să trăiești liniștit, și te calcă pe ficați, și-ți provoacă ulcer pentru că-ți fac nervi și n-ai cum să-ți reglezi conturile cu ei altfel decât prin lagăre, pentru că altfel ești pasibil de închisoare. Și ești prea deștept ca să-ți strici viața pentru fiecare prost care-ți iese dezlegat în cale.

Problema e că pentru antiprostie nu se vor strânge niciodată peste 10000 de protestatari. Și nimeni nu-ți va da foc doar pentru că ești prost.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

De ce sunt eu pro eutanasie

Sunt de acord cu eutanasierea câinilor vagabonzi violenți și sau bolnavi. Pentru că da, există specimene violente, trec și eu pe partea cealaltă de stradă ca să-i evit și nu, n-o să merg după 9 seara prin cimitir, pentru că nu-s bătută-n cap și nici nu-mi doresc să ajung mâncare de câini. Dar nu țin minte să mă fi lăsat ai mei dezlegată pe lângă câini cu potențial violent. Pentru că ai mei nu erau dobitoci. Și my mamma raised no fool.

Toată lumea are câte o părere. În momentul ăsta, fiecare încearcă să ți-o bage pe gât pe a lui. Ăia care-l plâng pe bietul copil și fiarele alea vai, ce-au putut să facă. Ăia care spun că câinii își apărau teritoriul și bunica e la fel de vinovată pentru că nu și-a supravegheat nepoții. Ăia care vin cu furci și topoare, să omorâm toți câinii, indiferent dacă mușcă sau nu, pentru că sunt un pericol public și oricând poți fi tu următoarea victimă. Ăia care țipă că și câinii au drepturi, unde s-au dus banii de sterilizări? N-avem destule adăposturi, să ne adunăm mai întâi aurolacii de pe stradă, de ce să ne pese de câini când orfelinatele sunt pline, de ce să nu electrocutăm și bunica.

Cum nu se ajunge la nici un consens, eu zic să ne batem între noi. Facem două tabere, una pro câini și una pro copii și să ne luăm jugulara unul altuia, ne mușcăm între noi, ba chiar punem copiii să muște câini și invers ca să dovedim care-i mai rău și care face mai multe victime. Și dup-aia ne certăm și pe pedofili, pe dobitocii care nu-și castrează câinii, dar îi duc să facă sex cu cățele maidaneze de prin parcuri, pe mamele care-și aruncă copiii la gunoi, pe ăia de la garaje care cresc viței, nu câini, ca să le păzească mașina, pe ăia care-și lasă plozii cu aragazul deschis și dup-aia se-ntreabă cum de le-a luat casa foc și le-au murit toți copiii, mă rog, pe chestii din astea care pot fi aduse drept argumente într-o ceartă liniștită în care ne linșăm unii pe ceilalți pentru că avem păreri diferite și ne place mai mult să scriem decât chiar să facem ceva. Gen să ne castrăm câinele din casă și să-i tăiem biluțele lu` ăla care-și violează plodul. Să ducem câinii fără stăpân în adăposturi sau să-i adoptăm și să pedepsim - măcar conform legii prezente - părinții neglijenți. Sau. Sau. Sau.

Iar ăia care se plâng că nu există destul loc în adăposturi sunt foarte dezinformați. Am dus vreo 5 câini la adăpost, doi au fost adoptați într-o săptămână și, dacă ar exista formalități mai puține, care să nu presupună autorizație de la primărie, probabil că și ăia care se-nvârt în jurul locului unde lucrez ar fi ajuns la același adăpost. Locuri sunt. Hârțogăraia te omoară.

O să fiu de acord cu omorârea tuturor câinilor maidanezi, indiferent dacă sunt violenți sau nu, de-abia într-un anumit moment: când  să se aprobe hai nu, pedeapsa capitală, că cică suntem totuși oameni, dar măcar castrarea celor care ajută la creșterea populației de maidanezi și a celor care își omoară copiii voit sau din neglijență. Că suntem oameni, și cică ar trebui să gândim mai mult.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Plodul retardat de pe Youtube

”Maaamaa, e greu la școaalăă...”
Același început pe care-l aud cam o dată la 3 melodii pe Youtube. N-am nici timpul, nici răbdarea, nici cheful să stau să văd toată reclama. Sau s-o aud. Rapid schimbă tab-ul, dă-i skip this add și proceed to the song. Melodie, lalala, înc-o melodie, și-ncă una, și din nou vocea aia enervantă. Nu știu la ce e reclama, sau la ce ar putea fi o reclamă atât de stupidă, c-un plod c-o voce retardată, care se plânge că-i greu la școală.

În fracțiunea aia de secundă în care-i văd moaca, nu pare să fie mai mult de clasa a-V-a. Maximum.
Și cât de retardat poți fi să te plângi că e greu în clasa a-V-a? Există câteva variante: ori ești retardat de-a binelea, caz în care trebuiau să te dea ai tăi la o școală specială, unde clar n-aveai cum să te plângi că e greu, pentru că materia și explicațiile sunt pe măsura retardării tale; ești alintat și te plângi ca să-ți facă mă-ta lecțiile când ajungi acasă și nici să nu se ia de tine că ai împușcat un 4 pentru că, în loc să-nveți, ai stat și-ai frecat-o la rece; ești atât de papă lapte încât nici măcar nu poți să treci prin școală ca gâsca prin apă, chiulind la anumite materii ca să te duci să fumezi în parc și să fii golănaș și viitor de la Italea.
Oricare ar fi varianta, nici una nu te scoate într-o lumină favorabilă. Nici pe ăia care au gândit reclama cu plodul retardat.

Eu țin minte că nouă ne dădeau profii, de pe-o zi pe alta, vreo 2 compuneri - română și franceză -, între 7 și 10 probleme la mate, bașca de-nvățat la restul materiilor. Era multișor. În afară de compuneri și materiile gen istorie/geografie/cultură generală, nimic nu m-a ajutat în viața reală. Matematica cel puțin, din punctul meu de vedere, putea să rămână la stadiul de adunare/scădere/înmulțire/împărțire, pentru că nu folosesc altă matematică decât aia ca să-mi dau seama cu câți bani rămân după ce-mi plătesc toate datoriile. Dar făceam temele și-mi rămânea timp să stau să mă uit pe pereți sau să ies în oraș, în momentul în care vârsta mi-a permis asta. Pana mea, inclusiv într-a-XII-a, când erau bacul și admiterea după colț, nu cred să fi ratat vreo seară neieșită. Deci nu era nici mult, nici greu. Decât dacă erai retardat.

Dilema mea majoră e alta: ok, există plozi și plozi, unii se plâng de teme, alții prind din zbor, altora nu le prea pasă, nu putem să ajungem toți cu joburi excelente, cineva trebuie să mai și spele pahare și să mă servească la fast-food, dar. Dar de ce e pângărit Youtube-ul cu reclame? De ce nu pot să mai ascult liniștită o melodie pe-un site care a început ca site de homemade videos, acum găsești orice pe el, inclusiv reclame stupide, enervante și la care nu se uită nimeni? Sincer acum, câți stau să vadă reclama aia până la capăt, să plescăie mulțumiți că, mamă, ce reclamă bună, acum mă duc să cumpăr x produs, și nici măcar să se mai uite la ce voiau să se uite de la bun început? Nimeni!
Dar nu-i nimic, fă-mi creierul atât de șvaițer încât o să-mi deschid propriul site pe care toate reclamele vor fi banate, iar cei care propun sau adoptă reclame vor fi împușcați sensibil și grațios în gât.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

De unde vine puiul din șnițel?

Problema mea nu sunt veganii. N-au decât să mănânce ce vor, să se roage la pom să pice nuca și să țină porcul drept animal de casă. E dreptul lor să facă asta, dreptul meu să nu fiu vegan, e o lume liberă, fiecare face ce vrea, atât timp cât nu-i deranjează pe ceilalți.
În ordinea asta de idei, problema mea nu sunt veganii, ci veganii care-ncearcă să-ți bage pe gât regimul lor de viață. Că e mai sănătos, mai puțin barbar, mai uman.
Da` de unde știi tu, mă, ce-i sănătos pentru mine? Ai mâncat tu doar orez timp de două luni și-ai ajuns la 50 de kile în locul meu? Ai renunțat tu la carne timp de 6 ani și dup-aia ai realizat că ai mari carențe de multiple elemente în locul meu?
Mai puțin barbar n-are cum să fie, pentru că se apropie cumva de zilele alea în care lumea se închina la pomi și nu mi se pare evoluție să faci asta.
Iar mai uman... ia-te de ăla care-și bate nevasta, își violează copilul, își omoară vecinii sau se autoexplodează în piața publică, ca să vezi care dintre noi e mai uman.

Ultima găselniță care mi-a picat sub ochi: pieptul ăla de pui la caserolă, din supermarket-uri, vine de la pui crescuți cu sutele pe metru pătrat, crescuți în condiții ca vai de pana lor și-apoi condamnați la moarte, ca să ai tu ce mânca proaspăt și comod. Și vai, bieții, pui, ce bestie ești tu că cumperi caserola de la magazin, zi nu masacrării și condițiilor inumane pentru puii de șnițele. Înainte a fost vorba de porciii de la fermele de carne și de vacile de la fermele de lapte. Acum au ajuns la pui.

Da, nici mie nu-mi face mare plăcere să mă uit la puiii ăia gălbiori, înghesuiți unul în celălalt și îndopați cu nu știu ce chestii ca să se dezvolte mai rapid și mai gustos. Dar îmi plac șnițelele. De asta nu mă uit la pui. Dacă e să cumpăr carne, nu mă gândesc că ăla a zburdat odată pe păsuni verzi, pentru că nici când îmi cumpăr pâine nu mă gândesc că făina aia a fost obținută din boabe care la un moment dat alcătuiau un spic viu, o familie, și-acum au fost despărțite, torturate și coapte pentru ca eu să nu mor de foame.

Ești vegan sau pur și simplu un suflet mare, care mănâncă carne, dar te-au impresionat fermele alea de pui și acum militezi împotriva lor pentru că nu e normal să tratezi puiii așa. Zi și mie care e diferența între puiul ăla, înghesuit și îndopat și puiul crescut la curte, alergând liber și mâncând doar boabe foarte naturale? Vai, impresionează-mă: unul are o viață de câcat, nu vede lumina zilei și nu se bucură de ciripitul păsărelelor și de lumina soarelui, în timp ce celălalt cunoaște libertatea și natura.
Newsflash: amândoi ajung în oală! Oricum ar fi crescuți, ambii pui au același destin. Ies din ou, piuie de câteva ori și hârști! cineva le ia glanda. Ajung ciorbă, șnițel sau pilaf, după gustul și dorința celui care-l gătește.

Și nu știu ce e mai crud: să îi crești la fermă și să nu-i vizualizezi decât ca pe mâncare, exact cum te uiți la un pom și-l vezi fructe, sau să-l crești la tine în ogradă, să-l mai și mângâi din când în când, să și vorbești cu el în timp ce-l hrănești și dup-aia să-l asasinezi? Să omori pui fără personalitate, sau să omori pui cărora poate nepoții tăi i-au dat un nume?

Vrei să fii vegan, fii. Dar nu-ncerca să convingi întreaga planetă că șnițelul e rău. E ca și cum ai încerca să convingi leul că nu e normal să mănânce antilopa. Fiecare supraviețuiește cum poate. Și tare-aș vrea să văd un vegan din ăsta că refuză să mănânce carne, în condițiile unui zombie apocalipse. Pentru că e împotriva convingerilor lui morale.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

10 reguli la șah

Îmi place șahul. Am tabla mea, atent fabricată de tata, cu piese puțin roase pe la colțuri, din prea multă concentrare. Calul a avut cel mai mult de suferit, are urechile atent ronțăite și am fost de câteva ori cât pe ce să-i înghit capul nebunului. În rest, toate sunt intacte.
Îmi place șahul. Uneori câștig, uneori pierd. Ca-n viață.
Și-s câteva reguli pe care trebuie să le respecți dacă vrei un joc frumos și-un joc curat:

1. Nu juca șah dacă ți-ai pierdut regina. Poate că regelui i se dă șah-mat, dar un rege fără regină e în mat chiar dacă câștigă partida.
2. Nu disprețui sau subestima nebunii. Un nebun îți poate da mat tocmai pentru că-l subestimezi. Niciodată un nebun nu e pe cât de nebun vrea să pară. Este, dar o și face pe nebunul.
3. Nu te atașa de pioni. Sunt acolo ca să fie sacrificați, sunt acolo ca să te ajute să-ți atingi scopul. Rareori un pion își va depăși condiția și va reuși o acțiune măreață, gen victoria.
4. Nu lăsa caii să se apropie de tine. Devin nărăvași și-o copită bine plasată te face knock-out și de-abia mai apoi mat.
5. Ține-ți regina aproape de nebun doar dacă-s doar ai tăi. O regină aliată c-un nebun adversar îți poate dărâma imperiul.
6. Construiește-ți fortăreața cu turnuri. Nu se știe niciodată când vei avea nevoie să vezi la depărtare sau să ataci la distanță.
7. Nu încerca să prevezi mutările celuilalt decât dacă știi că poți să le prevezi și pe ale tale. Și dacă știi că nu te pierzi pentru că scenariul a luat o altă turnură decât te așteptai.
8. Gândește ce crede celălalt că o să faci, mai degrabă decât ce crezi tu c-o să facă el. Și fă pe dos.
9. Nu juca pe mâncate. Orice luptă își are victimele ei, dar e de preferat una cu mai puțini răniți. O să mai ai nevoie de ei și altădată.
10. Dacă nici una dintre variante nu merge, joacă haotic. Fără să-ți gândești mutările înainte, fără să mai anticipezi, doar instinctiv. Uneori instinctul e de preferat unui joc bine gândit pe care o să-l pierzi, pentru că celălalt a gândit puțin mai mult sau puțin mai complicat decât tine.

O fi viața o scenă. Eu zic că-i mai mult un campionat de șah.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Sfârșit de august

Uită-te în oglindă. Sau uită-te în tine. Nu-ți place ce vezi, schimbă. Schimbă oglinda, schimbă interiorul, schimbă exteriorul, dă-ți o mână de vopsea, scapă de sechele, nu mai compara, nu mai spera, nu mai gândi.

Îmi place că auzi din astea la orice pas. Cărți motivaționale, oameni care vin cu exemplul personal, uite, eu am vrut și-am putut, dacă vrei, poți, nu există nu pot, există doar nu vreau.
Toți dau sfaturi.
Toți sunt maiestuoși în aura de înțelept.
Toți încearcă să aplice pe tine rețeta care a mers pe ei.
Toată lumea știe rețeta succesului, calea sigură spre fericire, tomuri de citate, cazuri reale, povețe și alegorii.
Toți știm teoria, cu toții picăm la practică.

Dormi mai mult. Fumează mai puțin. Apucă-te de un sport. Găsește-ți un hobby. Nu mai bea bere. Ia-ți un concediu și regăsește-te. Mănâncă sănătos. Fă-ți curat printre amintiri. Găsește un scop și urmează-l. Depinde doar de tine să schimbi ce te doare. Zâmbește. Capul sus, pieptul înainte. Schimbă-ți traseul. Schimbă-ți obiceiurile. Renunță la zahăr. Stabilește-ți prioritățile. Urmează-ți visele. Fă-ți curat în șifonier. Ascultă muzică care să te binedispună. Uită-te la comedii. Fă abdomene. Eliberează-ți mintea de gândurile negative. Înlocuiește-le cu gânduri pozitive și schimbă-ți aura.

Rezonează ceva? Rezonează la fel ca frazele alea în care te recunoști și-ți spui că da, și tu. De mâine. Ba nu, nu de mâine, de azi. Din momentul ăsta. Și practica te înșeală mereu. Teoria e dreaptă. Practica e cu curbe. Practica e cu cercuri. Scopul se lovește de mijloace. Scopul se lovește de scop. Tu te lovești de tine. În tine, prin tine. Devii arma cu care lupți împotriva ta. Timpul nu mai are timp. Tot timpul din lume. Lucrurile bune nu vin când le chemi, vin când nu le mai aștepți. La fel ca Moș Crăciun. Când nu te mai gândești la ele. Când crezi că nu vor mai veni.

Trec prin teorie, ocolesc practica, mai aprind o țigară și-aștept sfârșit de august. Și-un an cu număr par. Timpul trece și fără să-l monitorizez eu și bilanțurile mi se par deprimante. Să fumăm până terminăm și țigările, și augustul. Să fumăm fără calendar și să uităm de cercuri. Oricum se-ntâmplă.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Rammstein România 2013

Oamenii se cern, chiar dacă nu ții tu sita.
Am fost la Rammstein. De 3 ani aștept. N-am recenzie frumos scrisă și ușor lacrimogenă, n-am critici tăioase și dureroase. Am văzut că se poartă.

Cred că e prima dată când zic că mi-au plăcut copiii.
Cred că e prima dată când văd părinți cărora pot să le spun chapeau, pentru că-n lumea mea e mare lucru să vii cu ăla de maxim 10 ani, să-i plătești bilet întreg la golden și să-l ridici pe umeri să vadă și el concertu`. Plodu` ăla o să fie un plod bun când o să crească.
Și-o bătrânică drăguță, fostă domnișoară de pension, cu pălăriuță albă, cu bere după bere și poșetă de pai. Cum să nu-mi placă?

Am trecut printre arieni și-am mulțumit că-s blondă cu ochi albaștri și-am supraviețuit.
Am trecut printr-o moșeală care părea gravă. Nici un dinte lipsă.
Am trecut printre bunicuți și bunicuțe rock, piți blonde și cu coafură alambicată, bikeri, copii de16 ani care erau la fel de entuziasmați pe cât aș fi fost și eu la 16 ani, am decis că tre` să-mi las burtă și barbă, am pierdut singura melodie care-mi plăcea de la fostul Cargo, am sărit, am transpirat, n-am febră musculară și nu mi-am pierdut vocea.

Cred că vârsta bună pentru mine a fost 24. Aștept alta care s-o contrazică.
Și-nc-un concert, o bere, o așteptare, o nebunie, un vârtej de cuvinte, un contraexemplu, o excepție de la regulă, următoarea melodie, sentința, o țigară, un semn. Aștept fiecare minut ca pe următorul și următorul care o să pice.

Mi-ar fi plăcut să fiu gâde într-o viață anterioară.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

De ce n-am timp de patriotism

Eu n-am timp să mă gândesc de ce ar trebui s-o contrazic pe aia care se plânge că ce rău e în străinătate. Că era o scrisoare lungă, alambicată, în care spunea tot soiul de chestii care n-aveau de ce să fie puse cap la cap, și care sunau de parcă ar fi fumat 3 joint-uri înainte de a pune mâna pe tastatură.
M-a atins puțin faza cu de ce nu ne luăm Moldova înapoi, da` mi-a trecut repede. Că nu prea-mi pasă nici de Moldova, nici de moldoveni, nici de România mare. Mi-ar păsa, într-adevăr, dacă ar alerga un kamikaze cu bomba în dinți înspre mine, în orice loc aș fi, și nu mi-ar păsa că distruge 10 clădiri, mi-ar păsa că mă face pe mine arșice.
Dar n-am timp s-o contrazic efectiv. Pentru că nu-mi prea pasă de ce crede ea, la fel cum nu-mi pasă nici de ce crede Vadim, nici de meniul lui Becali.

Mă urc zilele trecute într-un taxi. Șoferul, un tip cam de-aceeași vârstă cu mine. Îi zic unde să mă ducă, nu intru nici în discuții, nici în polemici cu el și, când s-ajung la destinație, îi indic frumos și politicos:
- Puțin mai în față, pe dreapta, te rog.
Pentru că, de obicei, mă lasă ori prea înainte, ori mult după. ”Te rog”, pentru că-s eu politicoasă și cred că e mai frumos să-l rog decât să-i dau ordin ca unui simplu valerică. Moment în care valerică se înfoaie ca curcanu` când îi fugărești curca și-mi aruncă un:
- Poți să fii ”tu” cu oricine vrei, da` nu cu mine.
Noroc că nu trebuia să plătesc taxi-ul. Noroc că m-a lăsat atât de mască c-am coborât în timp ce restul din taxi îmi urau ”noapte bună”. Norocul meu, că altfel riscam să am a doua zi un oblon de toată frumusețea, pentru că de obicei nu știu să tac.
Pentru cititorii religioși: a fost ca și cum Dumnezeu și-a pogorât aripile îngerilor tăcerii asupra mea ca să nu ajung mâncare la pești tura următoare când mă urcam în același taxi.
Pentru restul: m-a lovit în moalele capului că mi-a zis să nu-l tutuiesc, tutuindu-mă.

L-am trecut prin toate: că părea mai tânăr, de asta mi-am permis. Că nu simt nevoia să folosesc persoana a doua plural, pentru că nu pare a fi însărcinat. Că-n momentul în care o să-mi prezinte diploma de doctor honoris causa în loc de legitimația de taximetrist, atunci poate o să-i spun dumneavoastră. Că nu-nțeleg de ce se isterizează ca o femeie la ciclu, când n-am făcut decât să-l rog frumos.
Și-apoi mi-a picat fisa. El nu știe ce-i aia ”te rog”. N-a auzit, n-a folosit nimeni pe el, o fi zis că-l înjur. Că-n grota din care a ieșit nimeni nu roagă pe nimeni. Se dau ordine, ordinele nu se discută, se execută. Normal că l-am lezat rugându-l, în loc să-i ordon. Cum am putut fi atât de insensibilă la sentimentele bietului băiat? Cum am putut să-l rănesc atât de groaznic? Data viitoare când mai dau de el, să știu să-i spun: ”loază, fără să comentezi dracu`, lasă-mă  dracu` acum pe dreapta, și pas alert, marș!”

Bașca, mai am și-un junghi pe partea dreaptă, pe motiv de aer condiționat, nu de vârstă, din cele 30 de semne că mă apropii de 30 de ani m-am recunoscut în destule, mă enervează că vara nu mai ține măcar 3 luni, mi-aș dori o bere rece și-un concediu de câteva săptămâni și nu cunosc pe nimeni care să mă salute cu dumnezeu în gură.

D`asta n-am eu timp de aia și de filosofiile ei de adolescentă care de-abia a făcut trecerea de la absorbante la tampoane interne, și se plânge c-o jenează, că nu știe să le bage ca lumea.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Meid in Galați - p.1

Nu știu despre alte popoare, da` gălățenii îs dughiți rău. Spurcați din tată-n fiu și, mai ales din mamă-n fiică, gălățenii își apără cu dinții dreptul de a se exprima colorat. Cât mai colorat cu putință. Eu ar trebui să știu, pentru că cele mai dughite expresii le-am adunat de pe la bunici; au trecut cu drept de copyright la Doamna Mamă și-au ajuns curate ca lacrima la mine.
Când spun de colorit, nu mă refer la clasicele expresii de mamă și organe genitale pe care le poți auzi la orice colț de stradă, care-s atât de obișnuit de obscene că nu mai șochează nici dacă le auzi la puradelul de 3 ani. Nu, eu vorbesc aici despre arta penelului colorat, despre stimulul imaginației și triumful ideilor asupra conținutului.

Cum să nu te minunezi de mintea ăluia care a creat expresia ”te doare-n cur măseaua”? Cum să nu-ncerci să vezi anatomic expresia și să-ți dai seama că ești doar un rahat cu ochi pe lângă ăla care a reușit să facă din câcat bici și să și pocnească? Te-ntrebi cine-i autorul? Sulea Spătarul! Cauți să aprofundezi, lula și căciula, că n-ai de unde ști. Și te-nvârți ca un coi într-o căldare, scobind câcatul cu polonicul. N-o mai da atâta de gard, că n-o să afli mai multe. Și mai dă-te-n spirt, omul lui dumnezeu, că mi-ai făcut capul calendar. Mare brânză nu faci, vai de sufletul Maichii Dobriți, c-a-nceput să mă doară la lingurică, of, Boji Boji!
Dacă o faci lată, aia cu du-te-n nu-i de ajuns pentru că trebuie să-ncerci să vizualizezi pizda pizdelor pizdelor pizdelor, ca să-ți dai seama de ce ăla de la colț de stradă e ageamiu, și gălățeanul e tata lor. 
Sufletul lui Avram Iancu e ăla de care-ți aduci aminte atunci când nu mai știi de sufletele cui să mai vorbești. Cădelnița, grijania și anafura se folosesc neapărat pe lângă nervii cu care scoți peri albi altora.
Copilul e copil până nu face ceva de rău și atunci poți să-i spui din tot sufletul câca-m-aș în capul tău de plod cretin.

”Bou, căcănar, alcoolic pedofil și curvar” - neapărat în toată ordinea și fără a omite vreun element -  e aportul meu personal la moștenirea lingvistică și a început deja să prindă rădăcini în conștiința națională. Sper în timp să-mi depășesc strămoșii și să adaug un plus de savoare dulcii limbi dezmierdătoare gălățene.

Pân` la următoarea revelație, pula calului în vârful dealului!

Monarhia punctelor negre

Hai să zicem c-am ajuns să tolerez faptul că și femeile au păr pe picioare, că tre` să petreci o grămadă de timp ca să ajungi la nivelul ăla de picior catifelat și pufos ca pielea de bebeluș, că am găsit explicații ancestrale, genetice și foarte științifice pentru existența lui total inutilă și nesuferită. Să zicem.

Da` care e explicația și utilitatea punctelor ălora, care se creează în porii dilați? Alea care-ți apar pe nas, pe care trebuie să le supui la băi de aburi și dup-aia să le mătrășești manual, rezultatul pentru următoarele ore fiind o figură tumefiată și un nas cât un cartof din Cernobâl?

Sunt de acord cu coșurile, că alea cică apar uneori ca semn de infecție în organism. Te doare măseaua? Clar you`re gonna have a bad time, că durerea vine însoțită de coșuri exact pe partea cu măseaua. Intră-n paranoia, gândește-te că ai contactat cine știe ce microb care o să te transforme-n regina coșurilor, n-ai avut acnee în adolescență, când cică era timpul și momentul, salută acneea, ia-ți soluții și tratamente, dispare durerea de măsea, dispar coșurile, ai supraviețuit și de data asta unei epidemii de acnee acută. Sau. Iei antibiotice, ghici ce: în loc să-și facă efectul acolo unde pentru ce le iei tu, antibioticele alea se manifestă și prin coșuri. Mai mici, mai mari, pătrate sau triunghiulare, sunt acolo să-ți aducă aminte că corpul tău se luptă cu o infecție. Și, ca să nu mori, infecția-ți iese prin toți porii. Literalmente.

Dar punctele? Care-i scopul lor în viață? N-am auzit de nici unul care să se gândească: a, uite, semn de infecție, hai să-ți populăm nasul, să te prinzi că e momentul pentru antibiotice. Sau: vai, stilul tău de viață e nesănătos, bei, fumezi și nu faci sport, hai să se vadă chestia asta pe nasul tău, ca să-ți schimbi cât mai ai timp regimul alimentar. Nu.
Alea apar că așa li se scoală lor. La propriu. Îți invadează porii tăi imaculați, curățați și exfoliați periodic, se instalează și-ncep să se-ngrașe. Îi văd ca pe niște obezi care, oricât ar fi de obezi, tot nu se pot opri din mâncat. Și-ți mănâncă ție fața. Sau spațiul de pe față.
Le aplici o baie de aburi, îi măcelărești, crezi c-ai scăpat, mai gândește-te o dată. Peste o săptămână rudele lor le-au luat locul. Au moștenit aria defunctelor puncte și s-au mutat cu toată familia. Și-s prolifici, frate, nu folosesc metode de contracepție și se-nmulțesc mai ceva ca Avraam.

Practic sunt niște paraziți. Nu folosesc nimănui, nu fac nimic util nici pentru tine, nici pentru societate, îs enervante și inestetice, îs cumva așa ca și cum ai avea mii de apendici. Apendicul e total nefolositor și poate deveni letal. Existența lui e un mister pentru mine. Dar îl poți scoate chirurgical, și-ai scăpat de complicații. Punctele, în schimb, n-au conștiință și nu-s la fel de binecrescute ca apendicul care știe că, dacă l-ai scos o dată, nu mai are voie să crească la loc. Preferam să am doi apendici. Ba chiar trei, dacă stau și mă gândesc bine. Scăpam de toți 3 și gata. Astea nu se-nvață minte nici dacă-mi dau fața prin răzătoare săptămânal. Cresc de parcă misiunea lor în viață e să moștenească pământul. În stilul ăsta, nu m-ar mira dacă peste milioane de ani pământul va fi populat de puncte negre și de apendici nescoși la timp.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!