De ce să nu mănânci eco

Cică să mănânci vegan și eco. Să-ți faci tocăniță de gutui și friptură de soia și să ai grijă, eventual, să fie cartoful eco, uleiul eco și, dacă se poate, și farfuria.
Mie-mi place să-mi ascult instinctele barbare și alea-mi spun că, dacă nu vânez o șaorma, cu carne de pui crescut cât mai nenatural cu putință, cu cartofi crescuți pe câmpuri pe care zburdă-n libertate pesticidele și puricidele, mă transform într-o legumă. Mă sting încet și mor, la fel ca strămoșul care, atunci când nu prindea gazela, se retrăgea în păduri, își punea mâinile pe piept și murea. De foame.

Îmi place, atunci când se pune de câte un grătar, să-mi imaginez că-s în sălbăticie și sfâșii cu dinții mei puternici carnea fragedă de animal de-abia ucis și am încă fantezii de neîmplinit cu ficatul crud de bizon, mâncat direct din bizonul de-abia doborât. Sunt un barbar ascuns sub hainele omului modern și civilizat și nu mi-e teamă s-o recunosc.

Da` îi înțeleg și pe ăia care se-ncăpățânează să mestece snob și cu ghionturi mâncare cât mai naturală, pe care e aplicată verde și ostentativ eticheta ”eco”.
Cartofii eco sunt 7 lei kilogramul. Că-s eco. Aproape cât o șaorma. Sau cât cartofii mei prăjiți de-a lungul unei săptămâni. Doar că eu, timp de-o săptămână, nu mănânc un singur kil. Da, nu-s eco, îs cartofi drogați, da` timp de 30 de ani m-am hrănit cu mâncare drogată. Atât de mult încât, să mănânc eco, m-aș simți ca la dezintoxicare. Și mi-aș mai da și două palme, că salariul meu nu-i eco, e salariu la fel de toxic ca mâncarea pe care mi-o permit.

Ce știu să facă cartofii ăia de 7 lei? Dansează în tigaie și cântă oda aia cu ”o, cartofule de aur, noi pe tine te iubim”? Li se spune câte o poveste în fiecare seară, înainte de a adormi? Bălegarul care se pune peste ei e eco, pentru că provine de la o vacă crescută cu iarbă eco, care se cacă mai verde ca alte vaci și răspândește-n jurul ei miros de iasomie?
Pentru mine e simplu: cartoful crește în pământ. Dacă crește în pământ, e eco. Dacă mi-ai spune că a crescut în strat de plastic în care i se injecta în fiecare seară acid sulfuric, aș avea dubii să-l mănânc. Da` atât timp cât crește natural în pământ, nu văd de ce aș plăti de câteva ori mai mult doar pentru eticheta aia verde. Care nici măcar nu e atât de frumoasă. E aproape toxică de naturală ce vrea să pară.

Și-i vezi pe ăștia care se laudă că cumpără doar eco și, eventual, nu mănâncă decât găini pe care le cresc la ei în grădină, le hrănesc cu grâu crescut tot în grădină, udat cu apă de ploaie și îngrășat cu găinaț de la aceleași găini, mă rog, un cerc vicios pe care și-l întrețin, fugind de îngrășăminte și protestând în fața magazinelor, furioși că tu cumperi puiul stresat, din galantar.
Eu nu văd diferența între ăștia care cumpără eco, ăia care se roagă să pice mărul și-i cer iertare înainte de a-l mânca, și ăilalți, care protestau în fața clinicilor de avort și spărgeau furioși prezervativele, pentru că încalcă voia domnului.
Voia domnului a fost să se nască puiul pe care-l mănânc eu, care m-am născut tot din voia domnului, și tot din voia domnului s-au născut și îngrășămintele alea, mai puțin naturale. Ce vină au ele? De ce să discriminăm îngrășămintele și pesticidele? De ce să spunem că cartoful eco e superior cartofului obișnuit? Și Hitler susținea că rasa ariană e superioară. Ne îndreptăm oare spre un nou holocaust, spre o dictatură a produselor eco, spre un măcel în masă a tot ce a fost bun până acum, doar pentru că unii au descoperit eticheta verde?

Spun NU acestui holocaust și, aidoma unui nou Mesia, spun lăsați șaorma cu pui stresat și cartofi de rând să vină la mine. Voi iubiți-vă mult și comandați o pizza după, că-n ea stă și fericirea, și savoarea, și viața. Și prețuiți orice creatură, indiferent cu ce a fost hrănită. Ar trebui să fim egali în galantare, indiferent de etichetă.

La mulți ani, Mihai, not

E ziua fericită în care toate babele crăcănate și moșii care abia-ș mai târâie pârțul lăcrimează melodramatic și comemorativ, și-nchină un pahar de secărică pentru vremurile demult apuse, urându-i La mulți ani regelui.
Cum adică nu știi cărui rege? Ăla, mă, incultule, care a abdicat în `47.
Normal că nu-l știi, că dacă a abdicat, nu mai e rege, e un cutare căruia îi place să țină Peleșul închis când își face concediul în România, da` unora le place să fie slugi la doi stăpâni: un președinte de care se plâng că nu face nimic toată ziua și-un pensionar fără pensie, care iubește să fie pupat în cur c-un titlu la care a renunțat.
Unora le place să stea cu spinarea aplecată și să-i lingă pantofii.

Că nu contează că și-a pus palma-n cur și-a plecat, renunțând atunci la drepturile lui la tron, c-a revenit peste ani și-a început să revendice chestii în baza analizelor la sânge, că-și numește rubedeniile cu titluri pompoase, că n-a muncit o zi în viața lui, că se lăfăie da` lăcrimează patetic în fața camerelor pentru soarta poporului și pentru sărăcia pe care n-o știe decât din ziare, că-și bagă picioarele că tu n-ajungi decât rar să vezi Peleșul și atunci n-ai voie să-l vizitezi că e familia regală, și să nu carecumva s-o deranjezi, că nu mai are nici un drept pentru c-a demisionat, fraiere. Da, a demisionat, abdicat, a fost silit să renunțe, zi-i cum vrei, rezultatul e același: nu mai e decât Mihai, fost rege de România.

O icoană la care se-nchină încă mulți, or să-l plângă la fel cum unii l-au plâns pe Stalin, alții pe Gheorghiu-Dej, că nu aveau pe cine altcineva să plângă. Un nene care și-a întreținut legenda și și-a însușit titluri care nu-i mai aparțineau, un bătrânel care crede în continuare că are dreptul să-și numească succesorul la tron.

Pe el îl înțeleg. La 92 de ani nu mai faci foarte bine diferența între imaginație și realitate. Și-i înțeleg, într-un fel, și pe cei de-o vârstă cu el, care se roagă pentru momentul glorios în care vor retrăi în monarhie. Senilitatea nu te lasă să mai gândești limpede.
Nu-i înțeleg însă pe ăștia leat cu mine care se bat cu pumnul în piept și se dau monarhiști. Care-l numesc rege legitim și se dau cu curul de pământ că el e rege, și trebuie să-l întâmpinăm cu pâine și sare, să-i dăm înapoi lucrurile la care a renunțat acu` juma` de secol, să-i spunem La mulți ani cu titlul întreg, să batem din nou monedă cu moaca lui și să punem statusuri patetice despre Casa Regală a României. Să urmărim cu sufletul la gură dacă regele se cacă-n Peleș sau așteaptă să ajungă acasă, pentru că e timid în locuri străine, să-i susținem rudele la alegeri, ba poate chiar nici să nu mai existe alegeri, că au drept divin.

Mori, mă. Mori cu monarhia de gât. Că fostul rege nu-ți redă nici valorile creștine, nici patriotismul, nici demnitatea. E un om, nu făcător de minuni. Un bunic bun să depene povești la gura sobei, în nici un caz un conducător, așa cum îți place să crezi. Și nici o Românie n-o să devină peste noapte mai bună, mai frumoasă și mai umană dacă-i aduci la conducere o relicvă. Un rege de paie. Un fost os domnesc.
O să fie la fel de plină de idioți ca tine, care cred că un titlu îți conferă puteri miraculoase, și de alți idioți care trăiesc cu impresia că înainte era mai bine. Oricare înainte.

De ce să-i spun La mulți ani lu` Mihai? Milioane de alți cutare s-au născut azi, și nici lor nu le zic La mulți ani. Că nu-i cunosc, nu-mi pasă, și poate că și ei se cred regi în cocioaba lor.

Cum mi-am luat iar interdicție

- Și o Poiana, vă rog.
Eventual, o ciocolată Poiana.
Restul lumii.
Noi:
- Șopoiana, vrog!

Nu că n-aș ști cum e să vorbești claar, cu gura deschisă pe fieecaaree voocalăă, siimpluu șii cuuraat, săă see-nțeeleeaagăă toot ce spuun, să nu mai fiu oprită din juma`n juma` de frază de cutare care nu prinde ideea din prima, dar îmi ia din viteză. Așa fac economie de timp, îngrămădesc cuvintele, literele, sar peste unele, le-nghit pe altele, cine prinde, prinde. Cine nu, să-și ia dicționar româno-gălățean.

Recunosc sincer că persoanele care vorbesc lent mă plictisesc. Mă plictisesc să aștept până scoate toate cuvintele, să treacă 5 minute să zică ceva ce eu reduc la 30 de secunde. Îmi vine să casc, să m-așez pe-un scaun și s-adorm. Din politețe, nu fac asta, dar mă văd adormind în gând.
 
- Câte-o sută de mușchiuleț, două beri, mai bine făcut mușchiulețul, ș-oscrumieră, vă rog.

Poate d`asta a găsit necesar chelnerul să aducă cele două sute de mușchiuleț făcute mai bine, berile, scrumiera, să schimbe scrumiera la intervalul potrivit, să servească impecabil și să treacă pe notă șase sute de mușchiuleț mai bine făcut.
Parol și pe onoarea mea!

Am mâncat mușchiulețul, a fost bun, era proaspăt, n-am făcut trichineloză, în schimb era să-mi stea pulsul când a venit cu nota.
Că, vezi tu, că de fapt bucătarul n-are cum să taie exact câte o sută de căciulă, și că scrie acolo jos în meniu, cu litere mărunte, că gramajul final poate să difere puțin.
M-am uitat atent. Chiar așa scria: poate să difere PUȚIN. 

Puțin la mine înseamnă hai, până-ntr-o sută cinzeci, nu că pe oriunde am fost o sută era egal cu o sută și bucătarii asta fac: tranșează la gramaj. Dar, treacă de la mine, o fi un bucătar nou și încă nu-și cunoaște cuțitul. Da` de la 100 la 300 mi se pare că până și eu aș face diferența, și eu nu stau bine nici cu matematica, nici cu cantitățile.

Am încercat să-i explic, vorbind rar de astă dată, și punând accent pe toate vocalele, că nu-i plătesc nota aia. S-o refacă, să recalculeze, să facă ce-o vrea el, da` eu nu plătesc 600 în loc de două. Că-n stilul ăsta îmi aducea tot porcul, și invoca faza cu poate să difere puțin.
- Nu, că nu aveam cum să vă aduc tot porcul.
Mă, să mori tu, normal că n-aveai cum, era așa, un fel de-a spune, da` te-ai uitat la fața mea și-ai zis că-s d`ăla care plătește nota fără să se uite sau fără să comenteze? Și pe bune că n-au fost 600, au fost 200 în total, că mă știu cât pot mânca și știu cum arată 100 vs 300.
- Da` când vi l-am adus, n-ați văzut că era mai mult?
Oooo, hold your horses. Eu nu lucrez cu gramaje, și sună, te rog, acum pe oricine: patron, poliție, protecția consumatorului, sun-o și pe buna moartă, eu nu-ți plătesc atât, eu-ți plătesc ce am cerut și ce-am consumat. Nu ce-ți imaginezi tu c-aș fi consumat, că, deh, bodega e cam goală, și e posibil să fim singurii clienți toată ziua.

S-a supărat, s-a dus să-și schimbe tamponul, a zis să plătesc cât vreau, dar să nu mai calc în bodega lui. Ș-aș-am și făcut. I-am plătit cinstit cât făcea, da` de nervi am lăsat în urmă juma` de bere. Pe care am plătit-o. Ș-am trecut pe listă încă un loc unde nu mai pot călca never ever.

În stilul ăsta, pân` la 60 de ani îmi deschid local, că nici un altul n-o să mă mai primească. Și-o să-mi oblig chelnerii să cântărească mâncarea sub ochiul clientului, în amintirea locului unde cică am crăpat în mine mai mult de juma` de kil de carne.

Omul sfințește locul

Ieri am văzut o cățea alergând pe stradă, cu țâțele fluturându-i în vânt. O cățea mare, cu pui de-abia făcuți, alergând pe trotuar, traversând strada, întorcându-se, continuându-și alergatul. Urmărind o urmă. Semăna oareșcum cu un cal de curse. Se-ntrecea cu urma.
Cățeaua aia căuta ceva, și nu căuta mâncare. 
Cățeaua aia își căuta puii, sau stăpânul. Nici un câine nu aleargă dezlegat în halul ăla doar pentru mâncare.
Puii pe care poate îi căuta au fost luați de oameni, stăpânul care poate a abandonat-o e om.

Ieri am citit și povestea câinelui căruia un dobitoc i-a tăiat botul. Cu totul. Câinele e acum în afara oricărui pericol, arată ciudat dar e viu, o să se facă bine și are șanse să fie adoptat și ținut departe de idioți care cred că-și demonstrează curajul mutilând un câine.
Câinele e bine acum și totuși există un om care a considerat că e uman să-i facă asta.

Trei pisoi au fost abandonați lângă o stradă foarte circulată. De-abia cu ochi. N-au fost, într-adevăr, nici puși într-un sac în mijlocul străzii, nici nu le-a dat nimeni foc, nici nu i-a înecat. Asta-i partea bună.
Tot parte bună e și că acum au o casă, au crescut și-s pisoi norocoși.
Cine i-a salvat e om. Dar tot om e și cel care i-a lăsat.

S-a mai potolit isteria cu câinii maidanezi. Nu mai aud atâtea argumente violente și nici comparații lacrimogene. Și nu, nu-mi pasă de copiii abandonați în orfelinate, pe stradă, sau la coșul de gunoi. Pentru simplul motiv că ăia care i-au abandonat, tot oameni sunt. Și de copiii abandonați are cine să aibă grijă. Și pentru că mulți dintre copiii ăia abandonați, despre care s-a spus că mai bine ar fi adunați de pe stradă decât să ne pese de câini, nu vor să fie adunați de pe stradă.
Nu mă interesează copiii, mă stresează că se aduce argumentul și se face comparație, când comparația n-ar trebui să existe.

Oamenii abandonează câini, oamenii abandonează pisici, oamenii abandonează oameni.
Și-mi pare rău că nu-s atât de om încât să-i dau un ban lu` ăla care cerșește, dar mă bântuie imaginea cățelei care alerga prin oraș. Că n-avea cum să se oprească și să ceară indicații sau explicații.
Ba nu, nu-mi pare.

Îmi pare rău că oamenii care mutilează, și abandonează și fac rău din lipsă de ocupație au voie să fie numiți în continuare oameni și nu pățesc nimic.
Și tot pe câini îi numiți fiare.

Jurnalul unei pisici de casă - p.4

Sunt pisică și știu că sunt pisică. Și-mi place să stau confortabil în locuri cât mai inconfortabile. Cât mai mici, mai ascunse, mai întunecoase. Humașii râd, fără să-nțeleagă. Dacă humansul meu ar încerca să stea într-o cutie, ar pricepe. Sau într-un sertar, în șifonier, pe calorifer, sub pat, după pat, colț de pat. Dar el refuză și râde de mine, fără să încerce. I-aș explica. Prea multă bătaie de cap. Și humanul meu ar pricepe că s-a înșelat când a spus că-s prostuță.

E mai confortabil să te creadă prostuță. Te mângâie mai lent și mai lung, nu te trage de coadă și-ți iartă orice. Am spart vaza. Ei, e prostuță și împiedicată, ce să-i fac?
Am atacat cașcavalul lăsat pe masă. Ei, e prostuță și pofticioasă, ce să-i fac?
Am dărâmat cărțile, am împrăștiat nisipul din litieră, am mâncat florile, am ros fiecare cablu din casă. Ei, e prostuță și sperioasă, ce să-i fac?
E confortabil și iertabil.

Îmi plac cutiile și-mi plac locurile despre care humansul spune că-s inconfortabile. El n-a încercat, deci părerea lui nu contează.
Și-mi place să mă bag sub pătură, când e patul de-abia făcut. Cerșafuri netede și mirosind a curat, pătura caldă deasupra, întuneric. Liniște. Nimeni care să te-mpingă, să te chinuie, să te pupe zgomotos și violent. Până te descoperă. S-a dus și liniștea, și întunericul. Pentru că orice human are o manie ciudată, de a te trezi din somn exact atunci când visezi mai frumos, ca să te smotocească și să te strângă-n brațe.

I-aș arăta că, dacă vreau, pot să-l sfâșii cu dinții mei puternici. Să-i las urme pe viață cu ghearele pe care le ascut de mobilă, de covor, de perete. Dacă vreau, pot să-l rup. Fără să știe. În somn, în timp ce doarme și scâncește ca un copil. În timp ce-mi caută corpul, să-l mângâie și să-l încălzească.
Dar nu vreau. E ca un pisoi mai mare. Se bucură că mă trezește și-mi place să mă creadă prostuță. Știu că dup-aia va veni cu pliculeț și cu dezmierdări ușoare, mă va-nveli dacă-mi va fi frig și mă va lăsa în pace cât timp nu-i acasă.
E un human de treabă, care nu merită să moară. Îl cruț pentru că e de treabă.

Îl răsplătesc cu aceeași monedă dimineața, când de-abia se trezește. Știu când, pentru că sună cutia aia ciudată, cu care vorbește din când în când. Îl bănuiesc de personalități multiple, pentru că nimeni nu vorbește de unul singur degeaba. Oricum. Sună cutia, humanul scoate o mână din pătură și-o mângâie, să tacă. Și-atunci mă-ndrept hotărâtă. Capete-n gură, întors pe toate părțile, mângâiat, tors, tot tacâmul. E prea adormit să riposteze și nu vrea să se dea jos din pat. Continui. Cel mai mult l-am pârâit, fornăit, morcotit vreo jumătate de oră.
Mă-mpinge, mă dă la o parte, dar nu-ncetez. Ce, el încetează când vreau eu să stau sub pătură? Ochi pentru ochi. A, da, și-i ling ochiul. Nu știu de ce. E bine. E relaxant. Se supără și se trezește.

Iar când pleacă, și lipsește ore-ntregi, pot finalmente să mă bucur de liniște sub pătură.
Cald. Întuneric. Liniște.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Cum să ții o dietă forțată

Și inevitabilul s-a întâmplat din nou. Au plecat ai mei și m-au lăsat stăpân pe moșie. Cu un câine, niscaiva găini și două mâțe crăcănate.
Viața e frumoasă când ești moșier, stăpân pe fermă și ai un întreg regat la picioare. Așa mă simt.
Păi, ce se-ntâmplă dacă nu binevoiesc eu să le hrănesc? Se sting de foame! Sau se sălbăticesc și o să vadă toată lumea la știrile de la ora 5 cum o gașcă de găini, păzite de-un câine nu tocmai maidanez și nu tocmai mic și conduse de două pisici violente au început să atace întregul Galați, în căutare de sânge, victime și, mai ales, mâncare.
Dar nu sunt eu aia. Eu îmi hrănesc și-mi tratez regește supușii, nu din milă pentru societate, din dragoste pentru supușii mei. Ce-ar fi un monarh detestat? Un monarh fără monarhie. Și mie-mi place să am gloata nerăbdătoare, care mă ovaționează când vin cu mâncare, care se gudură pentru că mă vede, care mă apreaciază și care n-ar putea supraviețui decât violent fără mine.

Buuun. Și-au lăsat ai mei haleu pentru populație. Să nu le lipsească nimic. Meniu diversificat. Să nu se plictisească.
Așa că mi-am închipuit că, fiind găinar șef și monarh din os regesc, învestit cu puteri depline asupra întregii moșii, se vor fi îngrijind și de mine. Pe bune acum, când pui pe cineva să muncească în locul tău, îi dai simbrie și mâncare. Eu așa știu. Simbrie n-am cerut, pe motiv de legături de sânge, dar deja îmi imaginam cum ajung eu la 12 noaptea acasă, deschid frigiderul, și acolo mă așteaptă cuminți niște șnițele, amabilă o salată de vinete, zâmbitoare o salată boeuf, răzvrătite antreurile de rigoare, bașca un tort cu cremă diplomat, cum știe doamna mamă că-mi place mie.

Ajung la 12 acasă. Deschid frigiderul. Nu, n-am văzut bine. Îl închid și-l deschid din nou, în speranța că ce-am văzut e doar un vis urât. Deci, îl deschid din nou. Gol. Gol cum l-a făcut mă-sa, gol cum l-au adus din fabrică, gol cum numai un frigider gol poate fi. Bine, recunosc pân` la capăt, era un borcan de castraveți la oțet, încă unul cu ceva gen bulion, un sfert de pachet de unt și 2 roșii. DOUĂ ROȘII!!
Știam de existența lor pentru că, în momentul în care am întrebat angelic dacă există cumva sfeclă roșie la borcan, doamna mamă mi-a răspuns nonșalant: Nu, dar sunt două roșii. Straight face, no comment.

Bun, și-acum mă-ntreb eu, frigiderul meu fiind atât de gol, animalele bine hrănite, ce se presupune că tre` să fac? Să atentez la haleul lor, sau să sacrific un supus, pentru șnițelele alea la care visez? Norocul lor e că nu-mi plac șnițelele din carne de supuși. Doar alea din carne de găini pe care nu le-am cunoscut și nu le-am hrănit înainte.
Mi-e foame.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Pisica - p.8

O pisică o să semene mereu cu stăpânul ei.
Nu. O pisică o să semene mereu cu persoana care o mângâie, îi cumpără mâncare și-i înțelege maniile.
Nu. O pisică o să semene mereu cu sclavul ei.

O pisică al cărei sclav sunt e lungă, subțire și independentă.
Nu uită c-am încercat s-o țin doar în casă, nu iartă că nu-i aduc ceva bun în fiecare seară, nu acceptă vara să doarmă-n același pat cu mine.
Se alintă lung și moale doar când vrea ea. Și nu iartă dacă, atunci când vrea ea, n-am timpul s-o alint cum și cât vrea.
Mi-aduce cadouri vii și mișcătoare și se supără cu săptămânile când darul nu e apreciat pe măsură.
Îi place să știe exact ce mănânc, fără să poftească la masa mea și-i place să toarcă gros și tare în timp ce mă urmărește, semi adormită.
Mă așteaptă până se plictisește de așteptat și-n seara următoare nu mă mai așteaptă.
Nu-i pasă de nervii mei, mă ignoră când n-are chef de mine, colindă rapid și brav întregul cartier, mă conduce până la taxi fără să-mi deschidă sau închidă portiera, mă părăsește pentru locuri mai interesante, cu mai multă mâncare sau cu pat mai mare, se-ntoarce să-și facă inspecția, mă ignoră, trece mai departe și toarce gros și tare doar dacă am stat îndeajuns de mult timp cu ea, încât să-și aducă aminte că-s sclavul ei.

O pisică se-mprietenește cu tine nu pentru că n-are alți prieteni.
O pisică se-mprietenește cu tine când crede că e singurul prieten de care ai nevoie.
O pisică-ți dă unfriend dacă măcar bănuiește contrariul.

O pisică seamănă mereu cu sclavul ei.
Eu nu uit, iert și-mi place să doarmă vara-n pat cu mine. Nu mă alint, nu vânez, nu torc, aștept, îmi fac nervi, nu ignor și nu mă-mprietenesc.
Cu cine seamănă pisica al cărei sclav sunt?

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Vineri 13

Mie-mi place vineri 13, pentru că sunt rea, puțin satanistă și-aș planta pisici negre în fața tuturor celor care cred că aduc ghinion. Îmi place pentru că fiecare se așteaptă să se-ntâmple ceva rău și dacă se-ntâmplă să traversezi beat mort o autostradă la o oră intens circulată, și te lovește tirul și te face pilaf, clar a fost din cauză de vineri 13. Sau dacă mori de supradoză, la fel. Sau dacă-ți iei amendă c-ai mers fără bilet. Te-ai lovit, ai pierdut bani, te-a părăsit, ai găsit-o-n pat cu altul, în orice altă zi ar fi vina ta, a lui, a lu` ăla care ți-a înfipt amenda; așa, e vina zilei.

Îmi place vineri 13 de când m-am născut, cu toate că era luni 13 când m-am născut eu. A fost o zi norocoasă pentru întreaga planetă. Toată lumea, la unison, s-a simțit mai fericită, chiar dacă nu știa de ce. Nașterea mea a adus zâmbetul pe fața a miliarde de oameni și toți s-au simțit plini de speranță. Pentru că era luni 13 și m-am născut eu.
Ce n-a bănuit nimeni a fost că răul pur a coborât pe pământ.
Peste câteva săptămâni, când s-a întâmplat prima vineri 13 de după nașterea mea, forța deja crescuse. Lumea a început să simtă cum maleficul îi cuprindea. Întunericul se întindea asupra lumii. Răutatea începuse să se dezlănțuie...

Presupun că ai mei au dat vina pe ziua malefică, fără să se gândească că domnia răului e pe cale să-nceapă, în momentul în care am murdărit scutec după scutec, fără să-mi pese că fusese schimbat cu 10 minute în urmă. La fel când am început să rod cablurile pentru că îmi ieșeau dinții. Când am vomitat ca-n Exorcistul pentru că nu-mi plăcea mâncarea, când plângeam dacă nu mă legănau pe picioare, când m-am rostogolit de pe picioarele lu` taică-meu tocmai sub pat, când am spart vaza sau când m-am ars cu drotul aproape de axilă. Toate astea și multe altele au fost puse în cârca lu` 13. Deja nu mai conta că e luni sau vineri, ziua nefastă îmi sporea puterea.
Când l-au creat pe Jason, deja aveau modelul meu în minte. Au exagerat puțin, ca să dea bine la încasări, dar inițiații cunosc adevărul și originea.

Pentru că da, e rău să fii rău în vineri 13. Și e de bon ton să te dai rău. Și satanist. Și cumva violent, și periculos și extremist. Chiar dacă îmi fac păcate cu tinerețile tale dacă-ți dau un ghiont între coaste. Chiar dacă ai un fizic de radieră și mai degrabă prinzi musca și-o dai afară decât să-i dai un papuc în cap, cum fac eu pentru că-s rea și violentă. Și m-ai omorî cu pietre în vorbe, te cred, doar că s-ar putea să leșini adunând atâtea pietre cât să mă omoare cu mine. Și-n locurile cu practici din astea, ai fi îngrijitor la cămilele altuia.

Dar. E vineri 13. Simt cum maleficul îmi curge-n vene, mai rapid ca-n alte dăți. Că vine week-end-ul, și-n week-end până și răul își ia concediu, și stă și se relaxează la o bere și-o vorbă bună, mângâind pisici negre, tărcate, tigrate, mușcând nasuri umede și râzând fericit că-i gâdilat de mustăți mult prea lungi.
Încă e vineri. Ai grijă cum te-mpiedici. S-ar putea să fie din cauza răutății mele.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Lagăre antiprostie

Da, știu, subiectul în vogă e meciul de fotbal. Nu-mi pasă de fotbal. Oricum mi se pare puțin stupid să alergi după o minge, în grup. Sportul organizat mi se pare stupid, în general.
Stupizi mi se par 99% din oamenii prezenți. Nu-mi pasă de ce-or să creadă nepoții. Nu-mi pasă de nepoți. De nepoții nimănui, adică. N-au decât să-și filtreze apa ca ăla din Waterworld, see if I care.

Oamenii prezenți, în schimb, mă enervează. Că-s stupizi și proști. Că-s lachei și nu știu să aibă o părere. Că nu pot să argumenteze nici măcar o părere împrumutată. Că nu știu de ce adoptă o părere și, dacă-i iei la bani mărunți, ori vor ridica din umeri și vor da înapoi, ori vor arunca cu câcat. Exact, nu cu noroi, cum zic domnișoarele simandicoase, ei vor arunca direct cu câcat, să-ți astupe argumentul logic. Să-ți arate că, dacă ai argumente, meriți să mori, mă, sufocat. Că ai argumente.

N-o să vorbesc despre câini. N-o să spun nimic despre violență. N-o să spun nimic de roșii, pentru că nu-mi pasă de ele decât în salată.
Dar îmi pare rău.
Îmi pare rău pentru că am crezut, ani de-a rândul, că oamenii pot fi schimbați dacă vorbești frumos cu ei. Dacă le explici. Dacă te bazezi pe argumente și nu pe pumni.
Îmi pare rău că am crezut că toți oamenii sunt egali și că nu există oameni proști, ci doar oameni dezinformați.
Îmi pare rău că am crezut în supremația rațiunii în fața instinctelor.
Îmi pare rău că am văzut oameni umani striviți de ce se poate întâmpla dacă sunt alții proști, dar mulți. Și-mi pare rău că nu l-am înțeles atunci pe Lăpușneanu. Pentru că mulți sunt, și proști sunt încă.

Și-mi surâde din ce în ce mai mult ideea cu lagărul în care să-i adunăm pe toți. Dar mi-e că, în urma unei selecțiie obiective, n-am mai rămâne decât prea puțini care să merităm să trăim.
Sau nu, nu mi-ar părea rău. Pentru că, nu-i așa, epurarea trebuie făcută ca să putem să mergem liniștiți pe stradă, fără să ne fie frică. Pentru că suntem pe teritoriul nostru, nu al lor.

Iar dacă prostia nu poate fi eradicată decât cu ajutorul lagărelor, atunci să facem lagăre antiprostie. Care să nu coste prea mult, pentru că proștii nu sunt de ajutor nimănui și mai au și mania de a se împuia fără limită. Și nu mușcă; doar te-mpiedică să trăiești liniștit, și te calcă pe ficați, și-ți provoacă ulcer pentru că-ți fac nervi și n-ai cum să-ți reglezi conturile cu ei altfel decât prin lagăre, pentru că altfel ești pasibil de închisoare. Și ești prea deștept ca să-ți strici viața pentru fiecare prost care-ți iese dezlegat în cale.

Problema e că pentru antiprostie nu se vor strânge niciodată peste 10000 de protestatari. Și nimeni nu-ți va da foc doar pentru că ești prost.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

De ce sunt eu pro eutanasie

Sunt de acord cu eutanasierea câinilor vagabonzi violenți și sau bolnavi. Pentru că da, există specimene violente, trec și eu pe partea cealaltă de stradă ca să-i evit și nu, n-o să merg după 9 seara prin cimitir, pentru că nu-s bătută-n cap și nici nu-mi doresc să ajung mâncare de câini. Dar nu țin minte să mă fi lăsat ai mei dezlegată pe lângă câini cu potențial violent. Pentru că ai mei nu erau dobitoci. Și my mamma raised no fool.

Toată lumea are câte o părere. În momentul ăsta, fiecare încearcă să ți-o bage pe gât pe a lui. Ăia care-l plâng pe bietul copil și fiarele alea vai, ce-au putut să facă. Ăia care spun că câinii își apărau teritoriul și bunica e la fel de vinovată pentru că nu și-a supravegheat nepoții. Ăia care vin cu furci și topoare, să omorâm toți câinii, indiferent dacă mușcă sau nu, pentru că sunt un pericol public și oricând poți fi tu următoarea victimă. Ăia care țipă că și câinii au drepturi, unde s-au dus banii de sterilizări? N-avem destule adăposturi, să ne adunăm mai întâi aurolacii de pe stradă, de ce să ne pese de câini când orfelinatele sunt pline, de ce să nu electrocutăm și bunica.

Cum nu se ajunge la nici un consens, eu zic să ne batem între noi. Facem două tabere, una pro câini și una pro copii și să ne luăm jugulara unul altuia, ne mușcăm între noi, ba chiar punem copiii să muște câini și invers ca să dovedim care-i mai rău și care face mai multe victime. Și dup-aia ne certăm și pe pedofili, pe dobitocii care nu-și castrează câinii, dar îi duc să facă sex cu cățele maidaneze de prin parcuri, pe mamele care-și aruncă copiii la gunoi, pe ăia de la garaje care cresc viței, nu câini, ca să le păzească mașina, pe ăia care-și lasă plozii cu aragazul deschis și dup-aia se-ntreabă cum de le-a luat casa foc și le-au murit toți copiii, mă rog, pe chestii din astea care pot fi aduse drept argumente într-o ceartă liniștită în care ne linșăm unii pe ceilalți pentru că avem păreri diferite și ne place mai mult să scriem decât chiar să facem ceva. Gen să ne castrăm câinele din casă și să-i tăiem biluțele lu` ăla care-și violează plodul. Să ducem câinii fără stăpân în adăposturi sau să-i adoptăm și să pedepsim - măcar conform legii prezente - părinții neglijenți. Sau. Sau. Sau.

Iar ăia care se plâng că nu există destul loc în adăposturi sunt foarte dezinformați. Am dus vreo 5 câini la adăpost, doi au fost adoptați într-o săptămână și, dacă ar exista formalități mai puține, care să nu presupună autorizație de la primărie, probabil că și ăia care se-nvârt în jurul locului unde lucrez ar fi ajuns la același adăpost. Locuri sunt. Hârțogăraia te omoară.

O să fiu de acord cu omorârea tuturor câinilor maidanezi, indiferent dacă sunt violenți sau nu, de-abia într-un anumit moment: când  să se aprobe hai nu, pedeapsa capitală, că cică suntem totuși oameni, dar măcar castrarea celor care ajută la creșterea populației de maidanezi și a celor care își omoară copiii voit sau din neglijență. Că suntem oameni, și cică ar trebui să gândim mai mult.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

De unde vine puiul din șnițel?

Problema mea nu sunt veganii. N-au decât să mănânce ce vor, să se roage la pom să pice nuca și să țină porcul drept animal de casă. E dreptul lor să facă asta, dreptul meu să nu fiu vegan, e o lume liberă, fiecare face ce vrea, atât timp cât nu-i deranjează pe ceilalți.
În ordinea asta de idei, problema mea nu sunt veganii, ci veganii care-ncearcă să-ți bage pe gât regimul lor de viață. Că e mai sănătos, mai puțin barbar, mai uman.
Da` de unde știi tu, mă, ce-i sănătos pentru mine? Ai mâncat tu doar orez timp de două luni și-ai ajuns la 50 de kile în locul meu? Ai renunțat tu la carne timp de 6 ani și dup-aia ai realizat că ai mari carențe de multiple elemente în locul meu?
Mai puțin barbar n-are cum să fie, pentru că se apropie cumva de zilele alea în care lumea se închina la pomi și nu mi se pare evoluție să faci asta.
Iar mai uman... ia-te de ăla care-și bate nevasta, își violează copilul, își omoară vecinii sau se autoexplodează în piața publică, ca să vezi care dintre noi e mai uman.

Ultima găselniță care mi-a picat sub ochi: pieptul ăla de pui la caserolă, din supermarket-uri, vine de la pui crescuți cu sutele pe metru pătrat, crescuți în condiții ca vai de pana lor și-apoi condamnați la moarte, ca să ai tu ce mânca proaspăt și comod. Și vai, bieții, pui, ce bestie ești tu că cumperi caserola de la magazin, zi nu masacrării și condițiilor inumane pentru puii de șnițele. Înainte a fost vorba de porciii de la fermele de carne și de vacile de la fermele de lapte. Acum au ajuns la pui.

Da, nici mie nu-mi face mare plăcere să mă uit la puiii ăia gălbiori, înghesuiți unul în celălalt și îndopați cu nu știu ce chestii ca să se dezvolte mai rapid și mai gustos. Dar îmi plac șnițelele. De asta nu mă uit la pui. Dacă e să cumpăr carne, nu mă gândesc că ăla a zburdat odată pe păsuni verzi, pentru că nici când îmi cumpăr pâine nu mă gândesc că făina aia a fost obținută din boabe care la un moment dat alcătuiau un spic viu, o familie, și-acum au fost despărțite, torturate și coapte pentru ca eu să nu mor de foame.

Ești vegan sau pur și simplu un suflet mare, care mănâncă carne, dar te-au impresionat fermele alea de pui și acum militezi împotriva lor pentru că nu e normal să tratezi puiii așa. Zi și mie care e diferența între puiul ăla, înghesuit și îndopat și puiul crescut la curte, alergând liber și mâncând doar boabe foarte naturale? Vai, impresionează-mă: unul are o viață de câcat, nu vede lumina zilei și nu se bucură de ciripitul păsărelelor și de lumina soarelui, în timp ce celălalt cunoaște libertatea și natura.
Newsflash: amândoi ajung în oală! Oricum ar fi crescuți, ambii pui au același destin. Ies din ou, piuie de câteva ori și hârști! cineva le ia glanda. Ajung ciorbă, șnițel sau pilaf, după gustul și dorința celui care-l gătește.

Și nu știu ce e mai crud: să îi crești la fermă și să nu-i vizualizezi decât ca pe mâncare, exact cum te uiți la un pom și-l vezi fructe, sau să-l crești la tine în ogradă, să-l mai și mângâi din când în când, să și vorbești cu el în timp ce-l hrănești și dup-aia să-l asasinezi? Să omori pui fără personalitate, sau să omori pui cărora poate nepoții tăi i-au dat un nume?

Vrei să fii vegan, fii. Dar nu-ncerca să convingi întreaga planetă că șnițelul e rău. E ca și cum ai încerca să convingi leul că nu e normal să mănânce antilopa. Fiecare supraviețuiește cum poate. Și tare-aș vrea să văd un vegan din ăsta că refuză să mănânce carne, în condițiile unui zombie apocalipse. Pentru că e împotriva convingerilor lui morale.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

”Țigan”, ”jidan”, ”homalău”

S-au isterizat găinile că nu mai au voie să spună unui rrom ”țigan”, că-și iau amendă majoră. S-au isterizat, au adus argumente cum că de ce n-ai voie, și cum să-i mai spui de acum încolo, ba chiar am văzut unu` care se dădea cocoșel direct pe wall pe facebook, băgând sinonime urâte și dezvelindu-și pieptul martir, mai ceva ca Mel Gibson în toate filmele dramatice, cerând amendă. Ce rău a fost și ce rebel. Ce n-a luat cocoșelul în calcul e că îți iei amendă dacă îi spui țigan lu` unu` în față, nu dacă te dai tu coios pe fb, printre prieteni.

În genere, pe ăia pe care-i știu eu, nu-i faci țigani decât dacă ai o dorință totală de a muri. Că dacă li se pare că i-ai jignit, te taie. Atât de simplu. În rest, de ce ai merge prin oraș și te-ai lua de om, făcându-l țigan? Ce ți-a făcut? Ți-a furat caii? Dacă ți i-a furat, și tu te aperi făcându-l țigan, am eu vaga impresie că o să primeze fapta lui, și nu-ți mai dă nimeni amendă. Dacă nu, știind că există legea, cred că ești retardat dacă-i zici așa.

Ține puțin de bun-simț să nu folosești injurii rasiale. E o lege la fel de normală ca aia care spune că evreul te poate da în judecată dacă-l faci jidan. Sau ungurul, dacă-i zici bozgor. Sau gay-ul, dacă-l faci poponar sau curlangiu. Negrul - cioară. Persoana cu deficiențe - handicapată.  Ține de dreptul la demnitatea personală. Ține de legea antidiscriminare. E, din nou, vorba de faptul că întâi suntem oameni, și dup-aia avem sex, apartenență rasială, orientări sexuale, politice, blablabla.

Da` nu, că e vorba de țigani. Așa, și? Am cunoscut oameni care spun că urăsc țiganii, fără ca ăștia să le fi făcut nimic. Doar c-au auzit povești, sau au avut ei o cumnată, a unei bunici din partea vărului de-al treilea al cărui portofel a fost furat de-un țigan. Și eu am cunoscut români care fură, da` asta nu înseamnă că urăsc toți românii. Sau că-i urăsc pe ăia care i-au furat pe alții. Am alte criterii după care urăsc și, de fiecare dată, tre` să-mi fi făcut mie ceva. Nu că am auzit că i-a făcut lu` Cutare. Și nici unui evreu n-o să-i spun ”jidan” pentru că spunea bunică-mea că erau nașpa, și trăgeau la cântar și miroseau a usturoi. N-am cunoscut nici un evreu, sau dacă am cunoscut nu se încadra descrierii. Deci, nu mă afectează.

Doar că găinile tind să ia personal orice găinaț în care n-au călcat. De parcă până acum, până să existe legea, ar fi mers pe stradă împrăștiind ”țigan” în stânga și-n dreapta. De parcă ăsta era singurul cuvânt pe care-l știau și-l foloseau. De parcă le-ai luat demnitatea, interzicându-le să atenteze la demnitatea altora.

Simplu: mi se pare normal să-ți iei amendă dacă spui unui copil la școală că nu vrei ca plodul tău să stea cu el în bancă, că-i țigan. Sau pentru că-i refuzi unuia job-ul, pe motivul ăsta. Că și mie mi-ar plăcea să-și ia amendă ăla care mă face homalău. Simplu și frumos. Că ne naștem egali, chiar dacă mie nu-mi convine că am drepturi egale cu găina care mi le încalcă.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Despre transportul în comun, lamentări, Facebook și săpun

Acum s-au mai liniștit. Aparent. Sper că total. Da` ce hau-hau, ce scăndălău, câte păreri, teorii ale conspirației, vaiete, pumni ridicați în aer, că primăria reduce numărul de autobuze. Și nici măcar nu are de gând să le reducă pe alea de la orele de vârf, ca să zici că afecta atât de multă lume. Adică dimineața și după-amiaza, când se duce tot omul liniștit la școală/serviciu vor fi tot atâtea mașini. Nu impactează decât populația care are de gând să stea la 10 din noapte să aștepte autobuzul.

Da` nu, că vezi tu, că s-au panicat găinile, că or să fie nevoite să stea ca păstăile în conservă, că n-or să mai aibă loc, c-o să miroasă mai tare a transpirație și a picioare nespălate, că și-așa sunt prea mulți pensionari în autobuze, unde să mai încapă și studentul silitor, care ține musai să ajungă la curs, că primăria vrea de fapt să scoată mai mulți bani pe spinarea omului de rând, obligându-l - repet OBLIGÂNDU-l - să ia un maxi-taxi, și câte și mai câte.

E simplu: nu vrei să stai înghesuit, ia alt autobuz. Sau un maxi-taxi. Sau un taxi. Sau mergi, în pana mea pe jos, dacă te știi cu probleme la inimă.
De mirosit miroase oricum, și nu e vina primăriei că românul nu se spală și pute a de toate, e vina fiecăruia, că e nesimțit și-i place să înoate în zeama și aroma proprie. Și nu te-am văzut împărțind săpun prin autobuze, ca să sugerezi subtil că nivelul de poluare mirosibil e mult peste limitele admise de bun-simț. Și nici în Constituție n-a propus nimeni să fie spălatul obligatoriu.
Pensionarii în autobuze or să fie constant, că e musai să se ducă în fiecare dimineață în piață să-și ia câte o ceapă. Dacă și-ar lua un kil de ceapă la-nceput de lună, n-ar mai popula autobuzele. Da` ei au chef de plimbare și de socializare și până nu pune cineva în practică ideea cu autobuze speciale pentru pensionarii care-și târâie pârțul dintr-o parte în cealaltă a orașului, n-o să fie altfel. Că nici să le interzici să iasă din casă n-ai cum, că lovești direct în dreptul omului de a fi liber, senil și plimbăreț.
Iar dacă primăria vrea să facă mai mulți bani, într-adevăr, atunci e dreptul ei. Ia-ți și tu o primărie și fă bani, dacă nu-ți convine că alții se îmbogățesc în timp ce tu stai cu degetul în gură și te plângi.

Vreo două zile facebook-ul meu a fost plin de lamentări. Câte un articol revoltat dezvolta teoria conspirației, mulți în loc să vină cu informații puneau paie pe foc și dilema mea majoră e: de ce nu iei dracu`taxi-ul dacă nu-ți convine autobuzul? Că ai abonament gratis. Dacă e gratis, te mulțumești cu ce ți se dă. Nu poți cere cameră de 5 stele și să mai ai și pretenția să fie gratuită. Că e mai ieftin cu autobuzul. E mai ieftin, nu e de calitate. Citește partea cu camera. Că n-ai bani de taxi. Păi, poate ai avea dacă n-ai sta cu curu`-n mână, plângându-te de nedreptatea transportului în comun. Și, cel mai important, dacă n-ai bani, nu vrei să iei autobuzul și te dezgustă municipalitatea, trezește-te cu juma` de oră mai devreme, ia-o la pas alert și ajungi rapid, confortabil și sănătos la destinație. Și eviți și riscul de atac cerebral și atac cardiovascular care te paște dacă te mai agiți în jurul cozii. Aviz lătrăilor.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Primăria și parcul de căței

Îmi plac câinii și nu-mi plac copiii. Da` eu n-am văzut nimic greșit în hotărârea primăriei de a organiza nu știu ce activități festive week-end-ul ăsta pe faleză, cu ocazia zilei copilului. Și nici în faptul că activitățile alea sunt exact pe-o porțiune de faleză unde se adună lumea să-și lase câinele dezlegat, să alerge în voie. Pentru că faleza e a primăriei și poate să facă ce vrea în ea. Și pentru că nu scrie nicăieri că ăla e parc de câini. Nu e amenajat, nu e îngrădit, nu curăță nimeni, nu plătește nimeni impozit sau taxă de folosire, ergo e loc public. Că eu dacă mă duc cu mâța-n lesă la păscut, și se mai găsesc încă 10 ca mine, asta nu-l transformă în parc de pisici.

Acum vreo 10 ani exista un parc în care-ți puteai duce câinele să socializeze cu alți câini. Și, evident, stăpânii să socializeze între ei. Undeva în centru, în fața blocurilor. A dispărut, pentru că câinele e câine, și stăpânul e stăpân. Nu adună după el, ba-și mai aduce și aportul personal de gunoi. Plus că nu era tocmai plăcut să vezi  un câine cât un vițel alergând spre tine, senzația de cutremur, viziunea că oricând poate să-ți ia jugulara, oricât de mult ar fi strigat stăpânul că e pașnic. Tot cât un vițel era.

De ceva timp parcul de socializare s-a mutat pe faleză. O bucată de teren, câini alergând cu alți câini, stăpâni stând la o șuetă. N-am văzut nici un stăpân cu punga și cu fărașul, ca să adune rahatul după patrupedul propriu, în schimb am văzut stăpâni aruncând nonșalant mucuri de țigară, peturi goale și doze de orice, în condițiile în care coșul era alături.
O bucată de faleză plină de gunoi și de oameni care, cel mai probabil, ar fi strâmbat din nas dacă mi-aș fi adus eu câinele fără pedigree și nevaccinat de vreo 2 ani. Dar care susțin sus și tare că ăla e parcul lor și că primăria e tâmpită să facă petrecere pentru plozi exact în locul ăla.

Exact cum primăria ar fi putut să facă petrecere pentru plozi oriunde în altă parte, la fel poți să-ți plimbi și tu câinele oriunde în altă parte. Diferența între tine și primărie e că primăria are locul în grijă și poa` să facă ce vrea cu el. Diferența între câini și plozi e că n-o să vezi răhăței de plozi tronând în iarbă. Diferența între stăpânii de câini și părinții de plozi, e că părinții își țin plozii în lesă și nu cred c-o să mă muște nici unul. Iar dacă mă mușcă, n-o să sângerez după.

N-am nimic nici cu câinii, nici cu stăpânii lor. Da` mă enervează că se dau cu curul de pământ de parcă le-a mâncat cineva pensia. Că nu se putea în altă parte? Că de ce nu se face acolo legal parc de câini? Că ce ți-e și cu politicienii ăștia, niște retardați bătuți în cap, cum au putut să facă așa ceva? Ce-au făcut, frate?

Înțelegeam să te isterizezi dacă ar fi fost parc amenajat pentru câini și ți l-ar fi luat în week-end, că așa li s-a sculat lor. Deocamdată e doar o bucată de loc public. N-ai drept asupra ei, pentru că n-ai făcut nimic ca să ai dreptul. Vrei petiție. Fă petiție. De-abia după ce petiția e băgată-n seamă, aprobată și parafată, de-abia atunci să faci gât. Acum faci gât degeaba. Există unele persoane care nu pot trăi decât dacă au constant o cauză pentru care să lupte. Chit că e valabilă, sau nu. Dar să se revolte, să fie împotrivă, să fie ei Gică Contra, că alfel s-ar sufoca și-ar muri ca pițigoiul. Cu gheara în gât.

Plus că faza cu plozii e pentru 2 zile. De ce? Pentru că e ziua copilului, d`aia! De ce nu în altă parte? Din același motiv pentru care nici tu nu te duci cu câinele undeva pe unde trec mașini. Pentru că și plozii și câinii sunt retardați, și nu știu să se ferească de mașini.
Și dacă mai aud odată sintagma ”parc de căței” cred că explodez. NU E PARC DE CĂȚEI! E o nenorocită de bucată de pământ pe care au denumit-o așa pompos niște oameni cu interese comune. Când o să fie parc de căței, m-aștept să fie îngrădit, curățat constant și să nu văd câinele fără lesă decât în interiorul gardului. C-așa știu eu că trebuie să arate un parc.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

De ce nu sunt gospodină

Nu-mi plac complimentele. Decât să-mi faci un compliment, mai bine-mi dai cu o cărămidă-n cap. Și nici o cărămidă-n cap nu-mi place să primesc, nu că aș fi încercat vreodată senzația, dar prefer cărămida. Plus laudele. Nu suport laudele. Oricât ar fi ele de sincere, sau de bine intenționate. Mereu mi se par false. Chit că-s sincere. Nu mă complimenta, nu mă lăuda.

Dacă ar fi să mă autopsihanalizez - pentru că Freud e mic copil pe lângă mine, sau și-ar fi luat lumea în cap dacă ar fi fost cazul să mă aibă pe post de client - aș zice că mi se trage din copilărie. De când părinții noștri se adunau frumos la o parolă, un remi, o carte, totul inundat în mod bizar în litri de vin și tone de fum de țigară. Și n-am mai pățit nimic. Din câte știu eu, Doamna Mamă a fumat cu mine-n burtă, a băut și-un pahar de vin, plus că și-a băut cuminte cafeaua de dimineață, menită s-o trezească și pe ea, și pe mine, dar fără să exagereze; nu și-a refuzat nici o plăcere. Și mai bine de atât nu cred că puteam ieși.

Revenind la sechele. De când părinții noștri se adunau frumos la o parolă, un remi, o carte, totul inundat în mod bizar în litri de vin și tone de fum de țigară.Și-ncepeau să-și laude progeniturile, cu ele de față. Care e mai deștept, care știe ce să facă, care poate să-și atingă urechea cu limba, sau care poate să recite toate statele în ordine alfabetică. Nu știam să fac nici una din chestiile astea, dar eram singurul care știa să citească și să scrie de la 4 ani. Normal că eram mândră. Dar, când venea vorba de lăudat în public, preferam să fiu sub canapea, în frigider sau la mii de kilometri depărtare. Și asta a continuat încă câțiva ani. Cât de bine învață, cum nu face Camelia nici o problemă, cum a luat premiu, cum blaolimpiadăblanoteblascrisblablabla.

Dar cel mai urât dintre toate mi-a fost cuvântul ”gospodină”. Nu că eram eu așa. Nu-mi făceam ordine în cameră, nu ajutam mult și miraculos la spălat vase sau la alte tâmpenii de genul ăsta. Practic, nu făceam nimic. Dar, când ajungeam în grădină la bunică-mea, copil crescut la etajul 9 de la bloc comunist, primul lucru pe care-l făceam era să scot iarba rea dintre roșii și să adun gândacii de Colorado de pe cartofi. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Și-atunci se trezea oricare să spună că-s gospodină. Mai bine m-ai fi lovit c-o cărămidă în cap.

De când eram mică, gospodină era de rău. Bunică-mea era gospodină. Bunică-mea cealaltă era gospodină. Nu voiam să fiu ca nici una dintre bunicile mele. Plus că aveam viziuni cu negresa aia fără față din Tom și Jerry. Aia era gospodină. Eu eram cineva care aduna iarba și gândacii. În nici un caz bunică-mea, bunică-mea cealaltă, sau negresa din Tom și Jerry. Deci nu mă face gospodină!

Am crescut, și gospodină a căpătat conotații din ce în ce mai negative. Gospodina spală șosete, gătește, face curat în casă de cel puțin 2 ori pe săptămână, gospodina e o femeie tristă, pentru care menajul înseamnă fericirea. Mie nu-mi place menajul. Eu sunt o leneșă care n-are idealuri de spălat șosete de soț și nici de schimbat scutece și nici de șters praful în fiecare zi. Eu nu sunt gospodină.

De ani de zile nimeni n-a mai avut curaj să folosească cuvântul pe mine. Nici motiv, pentru că n-am mai scos iarbă, nici n-am mai adunat gândaci de pe cartofi. Năpasta a venit azi-dimineață. Hrăneam găini. Și m-a prins vecina. ”Ce gospodină ești tu!” Mi-a căzut fața. Am mormăit un ”aham” și-am plecat fără să discut. În tricoul meu negru. Am vaga impresie că-mi uitasem pantalonii în casă. Nu contează. Nici o gospodină respectabilă n-ar hrăni găini în tricou negru, și fără pantaloni. Să se-nvețe minte vecinii mei să se mai uite peste gard!

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Gipsy bride

Ne intrigă, ne enervează, ne răscolește și ne doare cumplit că nu știu ce femei, din nu știu care îndepărtată Africă, încă mai sunt supuse ritualului barbar de circumcizie. La o vârstă fragedă, fără posibilitatea de a alege, sunt transformate în ”birth machines”. Sincer, mă doare numai cât mă gândesc și așa am ajuns să-nțeleg reacția bărbaților când văd pe altul lovit între picioare. Dar se întâmplă la ei acolo. Că sunt bunga-bunga și tre` să mai treacă mult timp până când va fi peste tot ilegală mutilarea genitală feminină. Dar întreaga lume organizează proteste, se burzuluiește și se agită pentru ceva care pe mine, în Galați, România, nu mă afectează decât ca idee.

La fel de multe valuri se fac pentru aia care și-a expus sânii pe facebook și-a fost condamnată. Că cică să fie legale busturile goale la femei. Nu mă afectează. Fie acolo, eu n-am de gând să mă dezbrac în public și să umblu fără sutien pe stradă. Dar se organizează proteste. Că ține de demnitatea femeii, de drepturile ei, că femeia e călcată în picioare și încă considerată obiect.

Și e ciudat că se atacă români cu idei, pentru ceva ce se întâmplă la ”mii de ani lumină”, da` nimeni nu zice nimic despre ce se-ntâmplă lângă ei. N-am auzit să se facă protest pentru că încă se mai vând plodoaice de 3-4 ani, pe zeci de mii de euro și-s transformate în mirese, fără să le-ntrebe nimeni dacă vor, fără să aștepte să nu se mai gândească la dulciuri și jucării. Vândute, transformate-n birth machines, exact lângă tine. Care nu zici nimic despre asta, da` te doare castrarea feminină, pentru că miresele-s copii de țigan. Și țiganii noștri nu ne interesează, ne interesează cutare negresă din cutare colț de lume. Că-s țigani și n-ar trebui să aibă drepturi.
Bat pariu că parte din ăștia de s-au agitat pentru africani au fost întrucâtva de acord cu ideea lui Vadim de acu` vreo 10 ani de a-i aduna pe toți pe-un stadion și de a le da foc.

Știu, e tradiție. Dar tot drepturi umane încălcate sunt. Tot vânzare de om se cheamă. Tot un soi de sclavagism. Probabil că n-ai cum să-i schimbi. Că tradiția la ei e la fel de adânc inoculată ca la africanii la care te implici cu pancarte și cu hau-hau. Dar ăștia sunt prea aproape de tine. Și-i știi prea bine. Cum să lupți pentru drepturile țiganilor? Păi, țiganii sunt hoți, și miros, și nu poți să-i consideri egali cu tine.
Newsflash: și africanul ăla poate fură. Și miroase urât, nu pentru că nu se spală, ci pentru că așa e el. Și din punctul lui de vedere, albii put. Și poate nici pe ei nu-i consideri egali, că-s necultivați, și barbari și puțin sălbatici. Dar mai degrabă țipi pentru o cauză mondială decât pentru una care-i atât de aproape c-o poți pipăi.

Eu, una, n-aș ieși cu pancarte pentru nici una din cauzele de mai sus. Da` m-a atins oarecum că ploadă de 14 ani a fost măritată și trimisă departe. Plodoaică care, la 14 ani, era mai cuminte decât oricare plodoaică româncă, cultivată și emancipată. Și mai timidă, și mai cu bun simț. Și care încă se gândea ce joc să mai joace.
Și nu pentru că-s eu un suflet mare, că nu-s. Pentru c-o știam și mă obișnuisem oareșcum cu prezența ei.
Și creierul meu nu poate să conceapă cum, în 2013, poți s-o măriți fără să vrea, cu cineva pe care nu-l cunoaște, și cum poți să treci pe lângă, să afli ce și cum și să râzi batjocoritor, că ei sunt țigani, și e normal să facă asta.

La ei e normal. Normalul lor. Reacția ta nu e normală. Normalul de bun simț. Și nu-nțeleg cum nu ți se ridică părul, și poți să și râzi. Nu e tot un om, mă? Nu e tot un copil? Ce-ai zice dacă ai avea 14 ani și-ai fi vândut? Nu cred că ți-ar pica tocmai bine sau c-ai mai râde atunci. Dar e lumea lor. Să ne amestecăm în tradiția africanilor, că e mai de bon ton și să râdem de ce se-ntâmplă sub ochii noștri. Că suntem români cultivați, emancipați, și-n nici un caz egali cu ei.
Și să aruncăm cu pietre în ăla care sugerează că și țiganii au suflet, și simt durerea la fel ca și tine, pentru că așa ceva e imposibil și tu ești un eretic, fără pic de naționalism în vene și-ți pasă mai mult de ei decât de Sabina aia, care s-a decorat cu tricolorul, ba mai mult chiar decât de cutare cu Eurovisionul, că n-am văzut să fi scris nimic de el.
UUUĂĂĂĂ!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Spun da avortului și da vieții

Dacă mă-ntrebi dacă sunt de acord cu pedeapsa cu moartea, o să-ți răspund că nu. Da, clar există tot soiul de indivizi, care au făcut tot soiul de chestii groaznice, pentru care 500 de ani de închisoare nu sunt de ajuns, cărora ar fi trebuit probabil să li se aplice letala din fașă dar, per ansamblu, nu sunt de acord cu pedeapsa cu moartea. Pentru că din motive foarte simple: nu poți să faci distincția între răul ăla suprem, gratuit, și răul făcut la nevoie/neintenționat, dar cu același rezultat. Și, atât timp cât legea pe glob n-a picat de acord, și în state diferite se dau pedepse diferite pentru furtul unei pâini, mi se pare inumană pedeapsa cu moartea.

Dacă nu ești bătut în cap și susții pedeapsa capitală, vezi The life of David Gale sau interviurile reale cu Aileen Wuornos, dup-aia uită-te cum a trăit fără probleme și a murit de bătrânețe Mengele, pune în balanță și trage concluziile. Dacă nu ești bătut în cap. Dacă ești, ia o pancartă din aia mare și du-te-n continuare să țipi după letală.

Pe mine nu mă enervează foarte tare ăștia de vor letala. Poate au motivele lor. Poate unii merită să moară. Poate alții nu. Pentru 1 care e nevinovat și moare ca prostu`, eu aș interzice letala la nivel mondial.
Dar nu ăștia mă enervează. Mă enervează toate balabustele care protestează împortiva avortului. Pe alea le-aș bate non-stop și dup-aia le-aș înscrie într-un program intensiv de violare. Rămân însărcinate, trec 9 luni, nasc. Din nou. Toată viața.

Avortul nu ar trebui să fie un drept. Ar trebui să fie o alegere. Pentru că poate nu ești pregătită să ai un copil. Pentru că poate ți s-a rupt prezervativul. Poate ai luat și anticoncepționale, și-au dat chix. Și pastila de a doua zi. Totul e garantat 99%.  Poate ai fost violată. Poate n-ai cu ce să-l crești. Poate să iasă handicapat. Poate pur și simplu nu vrei, nu poți, n-ai avut în plan, pana mea, dacă tu ești ok cu un avort, care e problema celorlalți să ți-l bage pe gât pe Isus și să-ți spună că micuța viața care crește în tine are, chiar și la 3 săptămâni, unghii? Și să te amenințe cu flăcările tuturor iadurilor pentru că refuzi să schimbi scutece?

Nici mie nu-mi place ideea de a folosi alegerea unui avort de 24 de ori într-un an. Pentru că trăim într-o epocă în care există atâtea metode de a nu face un plod, dar nici de a apela la avort. Dar, la fel de bine, e alegerea ta. Pe mine, personal, nu mă impactează decât ca discuție de bere. Fă avort până îți stă pulsul. Corpul tău, alegerile tale. N-o să mă vezi nici împărțindu-ți prezervative în fața clinicii, nici trăgându-te de fustă, să te răzgândești.

Da` nu, că vezi tu, că unora le pasă de sufletul tău nemuritor mai mult decât îți pasă ție. Și de mica floare care chiar respiră între mațele tale. Și vor să te convingă să nu avortezi, sau să devină din nou ilegal avortul. De ce? N-ai treabă acasă? N-ai rufe de spălat, mâncare de gătit, copii de făcut? Ce pana mea cauți cu pancarta în mână, militând pentru o cauză care nu te afectează decât pentru că ești bătută-n cap și crezi că te afectează? Crești tu plodul ăleia de vrea să-l avorteze? Îi dai tu de mâncare? Ai bani de cărucioare, scutece, rechizite, colegiu? Ai fost în pantofii ei? Nu! Și-atunci taci dracu` din gură și vezi-ți de ovulele tale, nu te mai da găină pe ouăle altora.

Și dacă ar fi să aleg între perioda în care mii de femei au murit din cauză că nu aveau dreptul legal de a face avort, în condiții umane, cu instrumente sterile și cu medici care nu le lăsau să sângereze în voie, în care foloseau andrele, clești, sârmă, în care nu aveau anestezie sau făceau închisoare - dacă supraviețuiau - pentru că nu voiau să spună cine le-a făcut avortul și azi, când unele fac avort în ritmul în care se spală pe dinți, o să aleg azi.

Pentru că da, poate ți se ridică părul și suferi cumplit când auzi că embrionul în devenire are deja membrele formate. Are unghii. Simte și aude ce-i spui. Îl doare când îl scoți de acolo. Țipă. Containere cu avortoni, oameni în devenire. Copilul tău, ăla care crește în tine, poate are gânduri, și speranțe, și sentimente.
Dar parcă mai tare doare când auzi că a fost născut și aruncat la gunoi. Sau lăsat la orfelinat. Sau bătut, pentru că era un copil nedorit. Sau abuzat. Sau că n-are ce mânca, și-mparte un corn cu alți 5 frați. Sau că n-are bani de medicamente. Sau că e handicapat și așa o să fie toată viața. Și-i chinuie și pe alții. Sau că, oricum ar fi, i-ar fi fost mai bine dacă nu s-ar fi născut. Și lui, și celei care a ales să-l nască.

Pentru că nașterea și avortul sunt alegeri personale. N-ar trebui să țină de persoane care n-au ce face acasă, pictează pancarte și-ncearcă să-ți intre-n suflet cu alegerea lor de viață.

Pedeapsa capitală omoară oameni. Avortul poate că dă unora șansa să aibă o viață.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Vânzătoare - noua colecție

Am zis eu de ceva vreme încoace că se ridică o nouă clasă socială: cea a vânzătoarelor. Premoniția mea s-a dovedit și de astă dată reală pentru că da, după zeci de ani în care vânzătoarele au fost tanti de la pâine, tanti care vindea carne sau tanti aia care trebuia să te servească serviabil și supus când voiai o anumită pereche de chiloți, mai nou vânzătoarele sunt doamne. Și nu doamne din alea, cu alură de l`ancienne bourgeoisie, ci doamne care-s în stare să-ți dea dracu`cu pantofu`n cap dacă pantoful ăla nu-ți vine sau nu vrei neapărat să-l cumperi.

Și-ncepem cu începutul.
În primul rând vânzătoarea, prin definiție, denumire în cartea de muncă și, cel mai probabil, studii, e acolo să mă servească. Dacă eu vreau mărimea 45 la pantof, ea trebuie să se ducă, să caute printre cutii sau pe unde îi indică procedura ei de vânzătoare să caute, și să-mi aducă numărul 45. Sau să-mi spună că n-are. Nu să-și dea cu părerea că ar trebui să încerc un număr mai mic. Dacă voiam un număr mai mic, ceream unul mai mic, că nu-s nici retardată, nici gura nu mă doare. Dacă cer 45, înseamnă că atâta port, că numărul ăla vreau să-l cumpăr, că vreau să mi-l pun în vitrină pe post de bibelou sau să merg cu el pe stradă, agățat de gât pe post de bling-bling. Oricare variantă ar fi, nu-i treaba ei să-și pună întrebări. Treaba ei e să vândă, nu să gândească, că nu de asta e plătită. Dacă era plătită să gândească, atunci probabil lucra în învățământ. Sau studia fizica cuantică.

Și nici în fișa postului nu cred că intră să strâmbe din nas când îi cer 45. Nici să se zburlească când, dacă-mi spune că la modelul ăla n-are 45, eu îi arăt încă 15 modele la care vreau același număr. Dacă îi arăt 15 modele, atunci tre` să se ducă ca titirezul, să caute la fiecare-n parte și să vadă dacă are 45.

Și dacă-i cer să caute la fiecare model, de la fiecare nenorocit de pantof din tot nenorocitul de magazin în care-și face nenorocita ei de meserie de nenorocită vânzătoare numărul 45, atunci e în fișa postului ei să vină-n dinți cu toți pantofii 45 pe care-i găsește, ca să-i probez. Că eu sunt clientul. Dacă nu-i convine, atunci să-și dea demisia. Sau să-nvețe mai mult, să-și ia alt nenorocit de job la care nu vin nenorociți ca mine cu pretenții. Și să nu mai depindă de portofelul meu.

În al doilea rând, vânzătoarea, prin definiție, denumire în cartea de muncă și, cel mai probabil, studii, e acolo să mă servească. Așa că dacă eu mă uit la articole bărbătești, e în job-ul ei să tacă din gură, nu să-mi indice ca la retardați că pantofii-blugii-cămășile-șosetele sunt bărbătești. Nu am nici câine ajutător după mine, nici semnalmente de trisomia 21, nici nu cred că par foarte cuty-blinky-pufi-girly, ca să caut rochițe roz și pantofi cu toc. Și chiar dacă. Poate caut ceva pentru frate-meu, taică-meu, my long lost boyfriend, sau poate caut ceva ca să pun în vitrină. Repet: nu e treaba ta să mă anunți. Văd și singură, știu ce caut, știu ce vreau să cumpăr, și dacă vreau să cumpăr o cămașă mărimea 44, cu imprimeu de cowboy și cu țințe maneliste, tot vânzare se cheamă că ți-am făcut. Așa că vezi-ți de treaba ta, dragă vânzătoare. Nu e nici timpul, nici momentul, și n-ai nici figura să-ți dai cu părerea.

Bașca, alea de se miră cum poa` să-ți fie mic cutare costum de baie. Imposibil! Ea, cu ochiul ei de vânzătoare, îți spune că nu se poate așa ceva. Uuuuu, oare cine știe mai bine ce-mi vine, și ce nu? Tu care vezi sau eu care probez? Liniștește-te, cucoană, nu vreau să intru într-un 34, când știu că port 38, și n-am nevoie să mă flatezi. Mă flatează o chestie care stă bine, nu 2 numere în minus...

Revenind: vânzătoarele are the devil. Au impresii de parcă lucrează la Parlamentul European și, cele mai multe dintre ele, nu știu dacă au 8 clase. Scuzele mele vânzătoarelor ok care au și facultate, dar n-au găsit alt loc de muncă. Să știți că există specimene care ar trebui împușcate. Intern, ca să nu se lase cu scandal...

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Mi-e rușine cu Isus

Mie mi-era rușine să spun c-adevărat a înviat Hristos. De când eram mică. M-au învățat ai mei că așa e politicos, religios și frumos să răspund când, zeci de zile după înviere, când nu mai vezi picior de ou sau de cozonac, unii țin morțiș încă să te mai anunțe că a înviat. Și bălmăjeam un ”adevărat” rahitic, de-abia auzit, zâmbeam tâmp și făceam pierdut restul frazei. Nu știu cât de retardată puteam să par, da` mi-era rușine.

Aș putea să spun că mamă, ce copil deștept eram încă de pe atunci, ce de întrebări fără răspuns aveam, cum căutam la 6 ani sensul vieții și cum creștea în mine sămânța ateismului, dar ar fi bullshit. Nu eram nici atât de deșteaptă, nici atât de deep. Doar că mi-era peste mână. Bine, mie mi-era peste mână să răspund frumos și când îmi ura cineva ”la mulți ani”, dar era mai acceptabil decât faza cu adevăratul.

Și-acum fac la fel. Mormăi un adevărat și-mi arăt fasolile. Sau mă fac că plouă, și-mi arăt fasolile. Am văzut eu că merge faza cu zâmbitul tâmp. Toată lumea o să creadă că sunt atât de pătrunsă de măreția evenimentului, că explodez de bucurie și că mi-am pierdut cuvintele. Eu nu pot să spun că adevărat a-nviat. Că nu cred neapărat că a înviat. Și chiar dacă, să-i fie de bine. De ce trebuie să mă pună pe mine într-o postură dificilă, 2000 de ani mai târziu?

Păi, nu trebuia el să te facă să te simți bine? Auzi, mă, pe mine nu mă faci să mă simt bine. Mă faci să mă simt ciudat. Până și când spărgeam cuminte ouă, tot nu scăpam de fraza asta. Și-mi plăcea să sparg ouă. Să-l aleg pe ăla care avea să spargă toate celelalte ouă, să ies peste toți ceilalți care credeau că e doar un joc, și le spărgeau doar ca să le mănânce. Spartul de ouă nu e un joc! E o competiție! Iar mie-mi strici competiția dacă mă pui să amestec religia cu războiul ouălelor.

Și, apropo de asta, mie-mi place salata de ouă. O ador. Și nu-mi pasă dacă e din ouă eco, sau din ouă de la găini stresate. Pentru că de asta există găini. Să facă ouă pentru salata mea. Și dacă-mi militezi pentru drepturile găinilor, n-o să faci decât să-mi doresc o salată din 40 de ouă stresate, ca mine timp de 40 de zile după Înviere. Veganii mă stresează la fel de tare ca Isus care ține neapărat să răspund la salut. Despre ei, altădată.

Mi-era rușine să spun c-adevărat, și mă amuză la culme faza aia cu ”îl primești pe Isus în tine?” În Mexic, asta e invitație la sex. Deviez. Pe bune că nu din cauză de masa de Paști. De-abia dacă am mâncat 2 ouă-ntr-o salată. Deviez pentru că mi-e groază, la propriu, că ăștia încă mai respectă tradiția și înc-o lună de acum încolo o să trebuiască să evit salutul ăla. Cu grație și retardare.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Burtică de mămică

Am mai spus că nu-mi plac borțoasele exhibiționiste. Cu restul n-am treabă. Cineva trebuie să mai și nască pân` la urmă, că nu ne-om naște cu toții în eprubetă.

Îmi plac borțoasele decente, care își asumă faptul c-au făcut sex și asta poate duce la naștere, care-și fac planuri drăguțe, cu familia lor drăguță, cu pozele lor foare decente și foarte îmbrăcate, care nu spamează pe toată lumea cu viitoarea minune de parcă n-a mai văzut omenirea naștere de la nașterea lu` Ioan Botezătorul, care se mențin în limita aia de ”nu mă zgâria pe retină”.
Nu mă pot opri să nu le vizualizez explodând ca o păstaie când ajung la momentul X, dar nici nu le port pică pentru asta.

Dar cum partea cu pozele alea cu mâna protector ținută sub marsupiu nu putea fi de ajuns, mai nou poți fi mândră cu ”burtica de mămică”. Și, dacă ești mândră, trebuie s-o arăți lumii întregi. Pentru că ce poate fi mai estetic și mai apetisant decât o burtă în care crește ceva? O burtă în care crește un pitic! Da, piticul tău!
Shit, that`s freeky! Imaginea unui pitic - eventual ăla din Twin Peaks - crescând în interiorul tău. Poți să-l înlocuiești și cu Chucky, același efect obții.

De ce ai vrea să ai un pitic în burtă? Un copil normal nu te satisface, vrei neapărat un pitic. Ca să fii tu mai specială. Păi, și dacă iese, într-adevăr, un pitic, ce te faci? Ajungi la cazuri sociale c-ai fost îndeajuns de stupidă încât să-ți dorești asta.

Deviez. Revenind la burta de mămică. Ce naiba e așa mare brânză c-ai rămas borțoasă? Femeile fac sex de când lumea. De când lumea rămân borțoase și fac plozi. Pe bune. Dacă n-ar fi fost așa, nu cred că ajungeai să-ți pozezi burta, pentru că nu existai. Deci e ceva banal. E ca și cum ți-ai pune poză că respiri. Uitați-vă la mine, ce specială sunt, respir!

Ce te face să crezi că burta ta e mai specială decât miliardele de alte burți în care crește un copil - nu un pitic - și de ce crezi că ești așa specială pentru c-o să naști? Toate mamiferele nasc, da`eu n-am văzut nici o pisică să-și pozeze burta cât e pregnantă și să mai facă și concurs pe faza asta. Nici o vacă. Nici o balenă. La naiba, ești singurul mamifer care se dă mare cu o chestie banală!

Cu ce e burta ta de sex mai specială decâ burta de bere a lu` Dorel? Și nu am văzut nici un Dorel făcând concurs cu care dintre Doreli are o burtă de bere mai frumoasă.

O să-mi spui că micuța viață care crește în tine e o minune, nu ceva trivial, ca burta lu` Dorel. Da` ce, mă, Dorel nu-și iubește burta? Nu are grijă de ea? Nu o îmbuibă, apreciază, mângâie, dezmiardă? Nu o hrănește de fiecare dată cu bere rece și acidulată? Nu e Dorel un tată bun? Plus că burta lui e chiar mai specială ca a ta: nu se dezumflă după 9 luni, e eternă. Doar dacă Dorel nu se decide să facă avort, trăgând de fiare la sală. Și-atunci toți Dorelii vor suspina îndurerați și vor bea o bere in memoriam.

Concluzia? Ești o lăudăroasă și-o exhibiționistă, madam viitoare mamă de pitic. Și-ai putea lua cursuri de modestie de la Dorel. Sau de la oricare alt mamifer care nu-și dă în stambă doar  pentru că probabil a avut orgasm cu consecințe pe termen lung.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!