De ce nu sunt gospodină

Nu-mi plac complimentele. Decât să-mi faci un compliment, mai bine-mi dai cu o cărămidă-n cap. Și nici o cărămidă-n cap nu-mi place să primesc, nu că aș fi încercat vreodată senzația, dar prefer cărămida. Plus laudele. Nu suport laudele. Oricât ar fi ele de sincere, sau de bine intenționate. Mereu mi se par false. Chit că-s sincere. Nu mă complimenta, nu mă lăuda.

Dacă ar fi să mă autopsihanalizez - pentru că Freud e mic copil pe lângă mine, sau și-ar fi luat lumea în cap dacă ar fi fost cazul să mă aibă pe post de client - aș zice că mi se trage din copilărie. De când părinții noștri se adunau frumos la o parolă, un remi, o carte, totul inundat în mod bizar în litri de vin și tone de fum de țigară. Și n-am mai pățit nimic. Din câte știu eu, Doamna Mamă a fumat cu mine-n burtă, a băut și-un pahar de vin, plus că și-a băut cuminte cafeaua de dimineață, menită s-o trezească și pe ea, și pe mine, dar fără să exagereze; nu și-a refuzat nici o plăcere. Și mai bine de atât nu cred că puteam ieși.

Revenind la sechele. De când părinții noștri se adunau frumos la o parolă, un remi, o carte, totul inundat în mod bizar în litri de vin și tone de fum de țigară.Și-ncepeau să-și laude progeniturile, cu ele de față. Care e mai deștept, care știe ce să facă, care poate să-și atingă urechea cu limba, sau care poate să recite toate statele în ordine alfabetică. Nu știam să fac nici una din chestiile astea, dar eram singurul care știa să citească și să scrie de la 4 ani. Normal că eram mândră. Dar, când venea vorba de lăudat în public, preferam să fiu sub canapea, în frigider sau la mii de kilometri depărtare. Și asta a continuat încă câțiva ani. Cât de bine învață, cum nu face Camelia nici o problemă, cum a luat premiu, cum blaolimpiadăblanoteblascrisblablabla.

Dar cel mai urât dintre toate mi-a fost cuvântul ”gospodină”. Nu că eram eu așa. Nu-mi făceam ordine în cameră, nu ajutam mult și miraculos la spălat vase sau la alte tâmpenii de genul ăsta. Practic, nu făceam nimic. Dar, când ajungeam în grădină la bunică-mea, copil crescut la etajul 9 de la bloc comunist, primul lucru pe care-l făceam era să scot iarba rea dintre roșii și să adun gândacii de Colorado de pe cartofi. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Și-atunci se trezea oricare să spună că-s gospodină. Mai bine m-ai fi lovit c-o cărămidă în cap.

De când eram mică, gospodină era de rău. Bunică-mea era gospodină. Bunică-mea cealaltă era gospodină. Nu voiam să fiu ca nici una dintre bunicile mele. Plus că aveam viziuni cu negresa aia fără față din Tom și Jerry. Aia era gospodină. Eu eram cineva care aduna iarba și gândacii. În nici un caz bunică-mea, bunică-mea cealaltă, sau negresa din Tom și Jerry. Deci nu mă face gospodină!

Am crescut, și gospodină a căpătat conotații din ce în ce mai negative. Gospodina spală șosete, gătește, face curat în casă de cel puțin 2 ori pe săptămână, gospodina e o femeie tristă, pentru care menajul înseamnă fericirea. Mie nu-mi place menajul. Eu sunt o leneșă care n-are idealuri de spălat șosete de soț și nici de schimbat scutece și nici de șters praful în fiecare zi. Eu nu sunt gospodină.

De ani de zile nimeni n-a mai avut curaj să folosească cuvântul pe mine. Nici motiv, pentru că n-am mai scos iarbă, nici n-am mai adunat gândaci de pe cartofi. Năpasta a venit azi-dimineață. Hrăneam găini. Și m-a prins vecina. ”Ce gospodină ești tu!” Mi-a căzut fața. Am mormăit un ”aham” și-am plecat fără să discut. În tricoul meu negru. Am vaga impresie că-mi uitasem pantalonii în casă. Nu contează. Nici o gospodină respectabilă n-ar hrăni găini în tricou negru, și fără pantaloni. Să se-nvețe minte vecinii mei să se mai uite peste gard!

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!