.

luni, 31 ianuarie 2011

Ave Satani?

Pe la 12 ani am auzit eu de satanişti. Frate, şi era teroare. Cică profanau morminte, omorau pisici, beau sânge şi da, se adunau la Zidul Mic, pe Faleză, unde făceau tot felul de blestemăţii, invocând forţele întunericului şi strigând în gura mare după un Satan care să-i ajute. A fost aşa, un val care a ţinut câţiva ani. Babele scuipau în sân şi-şi făceau cruce, copiii avea coşmaruri dureroase şi pline de sânge, preacinstitele mame de familie îşi împrospătau provizia de aghiazmă ca să aibă cu ce-l alunga pe ăl rău. Mă rog, panică-ntre găini...

Câţiva ani mai târziu, încă mai apărea câte unul care se lăuda în gura mare cu câte pisici a omorât el şi cum face litanii în miez de noapte, şi cum i s-a arătat vreo umbră sau vreun mesager al diavolului, şi i-a transmis că el e cel ales. Ţinând cont de faptul că respectivii aveau de obicei animale de casă pe care le iubeau şi le preţuiau, cu care se duceau la medic oridecâte ori erau bolnave şi tremurau lângă ele la operaţie, tind să cred că era aşa, un fel de "muamă, ce rău sunt, cu toate că plâng la Lassie". Părerea mea. Şi da, prea mult alcool poate da naştere unor viziuni.

Încă vreo 2 ani trecuţi, şi fioroşii satanişti sunt puşi la 4 ace şi-un bold. Loc de muncă, spilcuiţi din cap până-n picioare, eventual cu un copil în braţe şi cu al doilea pe drum. Da' vezi tu, că la 16 ani era mişto să ţipi că eşti satanist şi să crezi că inspiri teroare.

Repet, nu sunt genul religios. În ordinea asta de idei tre' să recunosc, cu lăbuţa pe inimă, că m-a incitat Anton LaVey. Şi tot cu lăbuţa pe inimă spun că mi-a plăcut cum arată. Adică, lasă filozofia, lasă chestiile pe care le susţinea; până acolo a fost cale lungă. Da', frate, arăta bine. Da, ştiu, acu' văd vreo două sprâncene ridicate; nu, nu m-am reprofilat, da' pot aprecia ce-i frumos, nu? Frumos, zic? Hmm... nu cred că e cuvântul potrivit. Să-i zicem ciudat; în măsura în care ciudat, pentru mine, e de bine.

(de pe: http://www.nndb.com/people/772/000027691/)

Şi pornind de la figura lui LaVey am aflat eu că satanismul care a zburlit Galaţiul cu mult timp în urmă era orice, numai satanism nu. Adică, era aşa, un fel de hai să ne jucăm, hai să fim răi, şi muamă, ce tare e să spui că mentorul tău e Satan. Teribilism pur, copilării, chestii de care pot eu să mă amuz după mulţi ani.

Şi mi-am băgat nasul, şi-am citit, şi-am cercetat. Aşa, pentru toi cei care cred că sataniştii mănâncă noi-născuţi şi taie, şi jupoaie, şi spintecă doar pentru mai multă putere. Ei, cu riscul de a vă dezamăgi, nu-i chiar aşa. Ba chiar sună bine ca filozofie, pentru cei care cred că pot să-şi asume responsabilitatea pentru tot ceea ce fac, cred, gândesc. Pentru ăia care sunt destul de puternici să nu dea vina pe nimeni pentru ceea ce li se întâmplă, pentru ăi de cred că pot să nu creadă în nimic decât în ei înşişi. Faza cu "hail, Satan" e cu totul altceva.

Eu una spun cinstit: cum să nu fac eu legături alambicate între un genunchi julit şi karma pătată? Da' karma aia n-are oricum legătură cu mine? Dacă şi camelianismul e o formă de satanism? Aoleu, dacă fără să ştiu am inventat o nouă religie soră cu una existentă deja? Ce facem? Ne panicăm? Sânge pe pereţi, asta nu se poate întâmpla! Încerc să-mi potolesc bătăile inimii şi să-mi controlez respiraţia; da, o pungă ar fi ideală dar, ca de obicei, nici o pungă prin preajmă...

Evident că nu, nu vorbesc serios. Partea serioasă era aia cu Anton LaVey chiar avea idei interesante. Unde vreau să ajung până la urmă? E simplu: "sataniştii" în creştere, care cred că dacă au rupt o cruce deja vor da mâna cu prinţul întunericului, ar trebui să se informeze înainte despre ce e vorba. Pentru că e cam aceeaşi imagine cu neonaziştii de 18 ani, care se-ncălţau cu fesul şi mergeau în picioare pe sub pat acu' vreo doi ani, da' care cred că dacă au o zvastică tatuată-n frunte urmează ideologia lui Hitler. E simplu să te autoproclami adept al unei chestii despre care n-ai nici cea mai vagă idee, doar pentru că e cool şi şmecher, şi de-a dreptul fencitrendi; dar dacă eşti luat la bani mărunţi să nu ştii decât că Hitler voia rasă pură, iar Satan sânge.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

duminică, 30 ianuarie 2011

Ne place, da, ne place - p.44

Aceeaşi melodie, aceeaşi stare, două voci diferite. În perioade diferite.




Nena - Ich werde dich lieben - MyVideo

Ich werde Dich Lieben,
werd' Dich lieben bis zum Tod.

Enjoy!

Versatil sau perfid?

Să fi avut vreo 5-6 ani când i-am făcut prima dată pe ai mei să regrete că mi-au băgat în cap să spun mereu ceea ce gândesc. Evident că aveau musafiri, şi evident că una din cucoane s-a gândit c-ar vrea să mă smotocească. Am fost mereu copil politicos, atât timp cât nu deveneai insistent. Aşa că i-am spus "nu". Nu voiam să mă smotocească, şi-aveam un motiv bun pentru chestia asta. A insistat să-l afle, aşa că i-am spus candid "nu-mi place de tine; eşti urâtă". Şi-aşa a început totul.

Da, ştiu, unele chestii nu-i frumos să le spui, altele e mai bine să nu. Da' pe bune că nu pot. Nu pot să te duc cu zăhărelul, nu pot să te mint, nu pot pretinde că-mi placi sau că mă interesează viaţa ta dacă nu-i aşa. Poate că nu e un lucru tocmai bun; adică, au existat situaţii când ar fi fost recomandat să zic ca tine şi să fac după cum mă taie capul, da' nici asta nu-mi iese. Defect de fabricaţie, aş fi tentată să spun...

Dar nu despre ce am pierdut sau ce aş fi putut avea va fi vorba azi. Azi va fi aşa:
Cică trăim în societate. Şi, ca fiinţe sociabile ce ne aflăm, ar trebui să adoptăm şi să afişăm masca aia de politeţe, interes, bunăvoinţă. Eventual zâmbetul ăla care ar trebui să spună "îmi pare bine să te văd", cu toate că în interior fierbi, pentru că nu-i tocmai aşa. Bullshit, zic! Dacă nu faci chestia asta, te trezeşti cu eticheta de "creatură", "sălbatică" şi câte şi mai câte. Da' poţi să-mi baţi un cui în cap şi tot n-o să mă convingi să-ţi zâmbesc inocent dacă eu te văd trecut prin maşina de tocat, şi-apoi pus frumos în cutiuţe de tablă, cu cheiţă şi etichetă.

Eu nu pot. Alţii se pare că da. Pentru că - ghici ce? - e de-a dreptul antrenant şi amuzant şi teribil de incitant să mă întrebi de sănătate, eventual să scoţi două trei amănunte suculente, şi-apoi să le discuţi între alţi 4-6-8 ochi. Ba chiar să mai pui ceva şi de la tine, pentru a ieşi povestea mai cu moţ. E de-a dreptul peste stângul să te dai bine pe lângă cineva pentru că te roade curiozitatea, şi-apoi să-l faci arşice pe orice fărâmiţă de propoziţie. N-ai scos nimic? Nu-i bai; ce n-ai scos poţi presupune, sau crea, sau cârpi din gesturi şi intonaţie. E fun, pe bune.

Urmează faza aia: zâmbeşti mieros în timp ce gândeşti modalităţi de tortură din Evul Mediu. Vorbeşti calm, chit că ai vrea să mă strângi de gât. Îmi oferi o bomboană, sperând că mă voi îneca cu ea; de tot.

Păi, stai aşa, că nu-i chiar aşa. Cu lăbuţa pe inimă spun că vizualizez măştile din teatrul antic. Adică ai aşa, o serie infinită, adânc îndesată în buzunare şi-n geantă, şi scoţi câte una în funcţie de persoana din faţă. Cu mine zâmbeşti empatic, peste juma' de oră o ai pe aia ironică pentru că, de, ce-am putut spune şi, peste alte câteva ore, cu alte persoane, o ai pe aia nervoasă de-a dreptul pentru că nu ţi-a ieşit pasienţa. How f***ed up is that?

Şi încă o chestie şi mă retrag: îţi pică masca, îţi dai arama pe faţă, te iei de guler cu cutare, spui tot ce aveai pe suflet şi-ţi arăţi toţi dinţii pe care-i aveai contra lui; şi-apoi sunteţi din nou prieteni la cataramă, pentru că aţi găsit un front comun? Asta-mi sună a căţeluşul şchiop; şi-acum vine şi-mi dă zahăr... Păi, dacă tot ai reuşit performanţa de a te dezlănţui pentru un moment, de ce e musai să-ţi pui masca la loc? Ţi-e teamă că n-o să mai ai cu cine chicoti în lungi pauze pe seama lu' cutare? Care-i faza pân' la urmă? Ţine de cald masca aia, sau ce? Pentru că eu ştiu una şi bună: unde-am scuipat nu mă duc dup-aia şi fac curat. Dar da, reluăm, trăim în societate, şi cică-n societate se poartă făcutul de curat. Îmi dau căciula mai pe spate şi spun că bâlciul ăsta mă depăşeşte.

Şi aşa, ca de duminică, un video în completarea celor spuse de mine; sau o exemplificare animată a unei chestii care mă calcă pe ficaţi atât de tare, încât uneori îmi vine să strig de durere...



Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Blog de blog 2010

Cică e leapşa anului; cică toată lumea poate să spună ce-i place, şi pe cine place; cică orice e permis. În Blog de Blog 2010, adică. Aşa că, de ce să nu-mi dau şi eu cu părerea?

Cu lăbuţa pe inimă spun că a fost greu să întocmesc lista. Da' m-am descurcat pân' la urmă... Ca să nu vă mai ţin în suspans, TADAAAAMMMM! Nominalizările mele:

1. Marele premiu - Pentru că-mi place - Grapefruits şi - dacă tot se poartă autonominalizările - Erase Rewind.

2. Blog literar (cu trei secţiuni: critică, jurnal, creaţie) - Joacadeamine, My coffe cups, Călin Hera
şi oleacădemov.

3. Blogul cu cel mai mult umor - Hazlii, Blue Nights şi, din nou, Erase Rewind.

4. Cel mai bun cititor/comentator - Miss Sunshine şi Blue Nights.

5. Cel mai bun blog de păstrarea memoriei - Evergreen.

6. Cel mai bun Blog politic/Blog economic -

7. Cel mai informat blogger - Gigelitatea.

8. Cel mai simpatic blogger/bloggeriţă - Rebel Yell.

9. Cel mai bun blog al unui ziarist - Cati Lupaşcu.

10. Cel mai bun blog de discuţii/dezbateri - Gigelitatea.

11. Cel mai bun blog vizual (foto, grafică) - Nucu photography.

12. Cel mai bun blog de sport -

13. Cel mai bun blog de muzică - Teo Negură.

14. Cel mai combativ blog - Erase Rewind, indubitabil.

15. Cel mai activ blogger - Grapefruits şi FetiţaJunglei13.

16. Cel mai bun pamfletar dintre bloggeri - Umograf.

17. Blogul pasiunii - Diary of a beauty addict.

18. Premiul de popularitate - Terra.

Frate, a fost greu, dar am reuşit... Oricum, topul e pe bază de leapşă, deci cine doreşte îşi poate face singur-singurel topul propriu şi personal. Pe bază de autoservire, ca de obicei.

The ten steps

Am avut o perioadă - destul de lungă, recunosc - în care mi-a fost frică de întuneric. Frică, spun? Teroare, frate, de-a dreptul. Pe la 5 ani aveam veioză din aia de perete, care nu făcea ea prea multă lumină, da' tot era bună, pentru că nu era întuneric total; nu din ăla din care poate apărea orice.

Da' ce poate să apară din întuneric? Ei, şi cu tine acu'... Ce nu poate să apară ar fi mai uşor de enumerat. Nu poate să apară, de exemplu, un unicorn; nici Moş Crăciun, nici o gagică ultramegabestială, care să bată frumos din gene şi să-ţi şoptească dulci cuvinte; neadevărate, poate, dar dulci. De fapt, aici mă înşel; poate să apară o gagică din asta, dar condiţia principală e că, în următoarele minute, clar se transformă într-o creatură care-ţi vrea sângele, şi inima şi tiroida, da' nu oricum, ci direct la grătar...

Deci din întuneric apar doar chestii naşpa; nu, nu balauri, nici zmei, nici piranha însetaţi de sânge. Chestii mai... spirituale să spunem. Nu pricep de ce în toate poveştile religioase e aşaaa, o bucurie să-ţi apar îngerul care să-ţi povestească nu ştiu ce. Cu lăbuţa pe inimă spun: mie să-mi apară un înger d'asta, în toiul nopţii, în mijlocul camerei, cel mai posibil fac infarct direct, înainte de a apuca el să-şi livreze regescul mesaj. Deci şi ăstia se exclud total.

Dar ce-i în întuneric? Hmm... tăcere. Tăcerea e pedeapsa supremă. Şi-apoi, deodată, auzi ditai zgomotul; exagerez, pentru că nu e atât de sonor. De obicei un suspin. Sau o voce de copil care recită o poezioară, sau un cor de copii care cântă, cu vocile lor diafane, cine ştie ce cântecel de genul "All we go to hell". Spooky, frate, spooky de-a dreptul.

Aşa că trage, Camelia, pătura mai peste cap. Acoperă bine toate locurile prin care ar putea intra aerul, fă-te ghem, covrigeşte-te mai aproape de pernă, eventual lipeşte-te cu spatele de perete, pentru că cel mai sigur e să ai spatele asigurat, închide ochii şi astupă-ţi urechile. Dacă tu nu-i vezi, nici ei nu te văd. A, da, şi dacă cumva apare bunica, care te invită să mergi cu ea, nu da curs invitaţiei, pentru că bunica a murit, hăt, demult, şi-n nici un caz nu-i a bună că s-a gândit să-ţi împingă o vizită în toiul nopţii, cu lumina stinsă. Îi lucesc ochii? Waa... mega efect, da' nu apuca mâna aia întinsă decât dacă vrei neapărat să-ţi lucească şi ţie ochii aşa. Şi nu, nu vrei, crede-mă pe cuvânt.

Dar ce problemă, ce temeri, ce tremur! Înainte de a te culca, uită-te sub pat. Cine ştie dacă nu s-a pitit acolo cineva care aşteaptă să dormi ca să te apuce de picioare şi să te tragă într-un loc din care nu mai ai scăpare! Întotdeauna există varianta de a aprinde lumina, da' pân' la-ntrerupător e cale lungă, şi cine ştie dacă mergi, mergi, mergi şi nu mai ajungi la ea, cu toate că, în timpul zilei, ai putea jura că nu-s mai mult de 2 metri pân' la el. Un fel de întuneric continuu; coşmarul total: să înaintezi în ceva ce nu se termină.

După cum spuneam, am avut o perioadă. După asta am fost învăţată că întunericul nu-ţi poate face nimic; sau, dacă vrea să-ţi facă, atunci nu te poţi ascunde. La ce bun să tremuri toată viaţă?

Pentru cei care aţi trecut prin asta şi-aţi scăpat cu viaţă, dar şi pentru cei care cred că nu e decât o mare vrăjeală, un filmuleţ special. Recomandat a se privi până la capăt. Vorbim după...



Pân' la următoarea teroare, la bună vedere!

vineri, 28 ianuarie 2011

Cutia care m-a iubit

Dacă am văzut un fir de păr în mâncare, m-ai terminat. S-ar putea să mă înverzesc total şi să-mi crească aripi; sau nu, depinde de stare. Dar, în principiu, vizual vorbind, cam asta e chestia care mă chinuie. Acu', că am recunoscut, s-ar putea să-mi treacă şi asta; n-aş vrea să-mi fie cunoscute punctele slabe... Dacă îmi povesteşti despre batalioane de şobolani, capete tăiate şi munţi de puroi, cea mai sigură reacţie va fi aceea de a-ţi continua povestea. N-am probleme, nu mă deranjează, ba chiar mă amuză teribil să văd feţe albindu-se, figuri dezgustate, ficaţi deranjaţi.

În ordinea asta de idei, spun aşa:
Am auzit despre persoane care nu comandă pizza pentru că n-au de unde şti unde şi în ce condiţii au stat cutiile în care e livrată. Sprânceana mi-e ridicată, sper că se observă. Mă scarpin româneşte-n cap pentru că, din câte ştiu, bei bere fără măsură. Şi-n timp ce bei berea aia, presupun că nici nu-ţi trece prin cap că, până să ajungă în sticle, batalioanele de şobolani sus-amintite îşi fac lejer de cap prin ea. Că da, acidulata licoare presupune, până să i se pună dopul, că a trecut şi pe lângă familii întregi de viermi şi că - de ce să nu ducem povestea mai departe? - e posibil să fi picat vreun angajat mult prea ameţit printr-un butoi, şi dacă n-a fost uitat pe acolo, măcar cu o baie bună tot s-a ales. Dar nu, când bei berea, cu spuma de două degete, rece şi gustoasă într-o zi toridă de vară, nu-ţi trec prin cap asemenea gânduri. Şi-atunci ce-ai cu cutiile de pizza?

Că, vezi tu, nu e igienic... Aha, zic... Da' când iei shaorma direct de la fast-food eşti sută-n mie sigur că ăla de ţi-o împachetează frumos s-a spălat pe mâini înainte? Ca idee, nici măcar plasă de păr nu foloseşte, darămite să se spele pe mâini după fiecare pacheţel pe care-l face. Şi mă-ndoiesc de faptul că stă într-un mediu steril, cu spray care pulverizezază soluţie dezinfectantă o dată la 5 minute, astfel încât să fie o certitudine igiena aia pe care o ceri unei cutii de pizza.

Da' când găseai bucata de sfoară în biscuiţi de Brăila? O scoteai finuţ, nici nu te mai amuzai, pentru că era la ordinea zilei şi-ţi continuai delicat biscuitul. Dar hai să nu mergem atât de mult în trecut. Să vedem prezent...

Brânza aia de-o cumperi de la ţărani, din piaţă... Cu aia cum stă treaba? Eu n-am văzut-o luată direct de la vacă, împachetată în folie de către ţăranul care purta mască şi mănuşi de unică folosinţă, şi apoi adusă direct pe taraba care luceşte de curăţenie pentru că tot el, ţăranul, a avut grijă s-o dezinfectezo-deparaziteze cu soluţii special create şi 100% ecologice.

Şi halca aia de carne pe care o cumperi mândru la salariu, tot direct din piaţă, n-a fost cumva bâzâită de tot felul de insecte până să ajungă în galantar? A, da, şi după, pentru că nu scrie în fişa postului de vânzătoare să stea să alunge muştele de pe marfă. Şi dacă te mai gândeşti puţin, s-ar putea să recreezi firul vieţii animalului pe care-l găteşti, şi să-ţi dai seama că n-a mâncat toată viaţa lui din boluri de cristal, că a atacat tot ce mişca prin preajmă fără să ţină seama că tu, cu stomacul tău fragil cu tot, ai întoarce oripilat privirea dacă ai şti ce şi cum.

Cremvuşti - pastă de gheare, gâturi, capete; asta am aflat-o şi eu destul de recent, da' pe bune că nu-i bai. Şunca presată? Cam tot pe acolo. Brânza topită? Resturi de tot felul de alte brânzeturi, nedorite la timpul lor. Salamul de Sibiu? Carne de cal. Asta doar la felul întâi. Totalitatea chestiilor pe care le mănânci au, într-un moment sau altul, contact cu tot felul de "germşi". Că stau claie peste grămadă, că n-au avut norocul să se nască direct în ţiplă, că ăla de le-a transportat nu s-a spălat pe mâini, sau poate că a tuşit direct peste hamburgerul pe care-l devorezi satisfăcut; că un clan de muşte, că o lingură folosită şi pentru ketchup şi pentru maioneză şi pentru muştar, că feii de pâine tăiate cu acelşi cuţit cu care a tăiat muşchiuleţul anterior, că orice... Şi, repet, tu te legi de-o cutie de pizza?

Cu lăbuţa pe inimă spun: n-am murit până acu'. Cu toate fructele de-a dreptul nespălate pe care le-am întâlnit; cu toate roşiile stropite cu insecticid pe care n-am avut bunăvoinţa de a le curăţa cu apă şi săpun înainte de a le prezenta regescului meu stomac; cu toate eugeniile transportate de-a valma în saci. Şi mă gândesc eu că, în virtutea acestor chestii, încă nu s-a născut ambalajul care să mă omoare.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

joi, 27 ianuarie 2011

Psalmul 1569

Eu şi divinitatea avem aşa, o relaţie mai specială: ne acceptăm reciproc şi, din când în când, ne mai luăm una de cealaltă. Diferite motive, păreri diametral opuse, nelămuriri, şuturi în fund pentru că am rămas împotmolită, mă rog, chestii din astea specifice oricărei relaţii. Am spus cu fiecare ocazie pe care am prins-o că nu, nu cred în bătrânelul blajin şi cu ceata lui de îngeri care cântă diafan la harpă, cocoţaţi pe norişori pufoşi; aia deja e o metaforă cam prea metaforică pentru a o înghiţi. Din punct de vedere religioso-cinematografic mi-au plăcut trei imagini: Isus-ul lui Zeffirelli, Gabriel din Constantine şi diavolul lui Mel Gibson.

Dar nu despre manii, filozofie, argumente şi contra-argumente va fi vorba azi. Azi va fi o datorie mai veche. Şi zic aşa: nu-mi place să aştept, şi totuşi aştept o anumită chestie la fel cum alţii aşteaptă, rozându-şi unghiile până-n carne şi plimbându-se dintr-o parte în cealaltă a camerei, pogorârea sfântului duh. Deci, opreşte-te! "Pogorârea"? Şi, repet, pogorârea??? De ce nu coborârea? De ce nu alunecarea lină pe o sfoară imaginară? De ce nu orice altceva? Pogorârea? Asta-i din categoria cuvintelor care sună ciudat, gen zbicit, smârcuri şi zdrelitură. Da' dacă ortodoxu' vrea să folosească pogorârea, cine sunt eu să-l opresc? Ce nu pricep e de ce te-ai lega de ceva care sună ciudat, care a fost, da, folosit secole de-a rândul, dar ar putea fi schimbat, pentru că dacă popa a ajuns să folosească boxe în biserică, se poate schimba şi vocabularul; cât de cât, zic eu...

"Măicuţa Domnului, miluieşte-ne pe noi..." Ce nu-i în regulă aici? Păi, să vedem... Măicuţa??? Mai alintaţi şi mai slavi de atât putem fi? Ok, nu mai întreb asta, pentru că s-ar putea să ajungem la "măiculiţa", pentru că e şi mai diminutiv, şi mai alintat. Şi s-ar putea să mi se aducă aminte că încă mai există persoane care folosesc "pruncuşorul", cu referire la acelaşi domn. Da' miluieşte-ne? Ai milă, fie-ţi milă, da' de ce ne autoproclamăm milogi, când - pe bune acu' - e doar chestie de vocabular?

La catolici există sfânta Cristina. La ortodocşi, Hristina şi Hrisant. Nu zgârie puţin timpanul? Nu e vorba de aceeaşi persoană? Mă simt ca-n romanele ruseşti, unde la tot pasul nu dai peste nume normale; ori îi ditai nume, prenume, eventual poreclă, ori e atât de alintat că nu mai ştii de la ce a pornit totul. Şi, să fim serioşi, dacă arunci juma' de ochi într-un calendar îţi pui mâinile-n cap şi te-ntrebi ce-au gândit ăia de l-au tipărit.

Înalt Prea Sfinţitul şi Mult Prea Fericitul şi Total Ultra Blagoslovitul... Aoleeeeeuu!!! Nu ţi se limbă plimba-n gură în timp ce reciţi toate chestiile astea? Toţi îs preafericiţi, toţi au câte două trei ranguri înalte, toţi îs ori prea-prea, ori foarte-foarte. Şi presupun că e aşa: cu cât mai multe cuvinte îţi preced numele, cu atât eşti mai tare. Da' cu lăbuţa pe inimă spun: n-ar fi mai simplu să ai un rang pe care chiar să-l ţină minte lumea? Să nu mai încurce preafericitul cu preaînaltul şi măria sa cu multpreasfinţenia sa? Deja-mi seamănă cu un tort cu prea multe blaturi; la un moment dat, există posibilitatea să pice. Şi s-a zis şi cu sfinţenia, şi cu fericirea.

Încă o chestie şi închei: dacă încerci să asculţi sau să citeşti o chestie foarte ortodoxă, ar fi bine să ai paracetamolul aproape. Nu de alta, da' sunt atâtea cuvinte inutile că până să ajungi la sfârşitul frazei ai uitat începutul. Să ne înţelegem că nu "propovăduiesc" (?!?) un contra-ortoxosism. Departe de mine gândul... Da' sânge pe pereţi! Peste 50 de ani tot o să mi se amintească faptul că măicuţa domnului stă în genunchi şi plânge lacrimi amare de sânge, pentru mine, păcătosul, care nu vreau să aleg calea cea adevărată şi dreaptă şi insist în păcatul meu cel fără de margini, fiind condamnată la chinurile iadului celui fără de fund şi fără de lumină pentru că sunt ceea ce sunt?

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

miercuri, 26 ianuarie 2011

Andrea Dworkin se răsuceşte în mormânt

Acu' vreo zece ani am trecut prin pasa mea "feministă". Feminist-extremistă, ca să fiu mai exactă. Adică, se lăsa cu sânge dacă încercai să mă convingi că femeile nu-s mai bune decât bărbaţii. Nu, nu ajungeam până la "bărbaţii este porci", da' nici mult nu mai aveam. În timp... să spunem că am mai crescut. Nu mai sunt atât de extremistă. Am ajuns să cred că da, femeile şi bărbaţii sunt egali între ei. Că depinde ce femeie, lângă ce bărbat pui. Că nu ţine neapărat de sex, ci de om în sine. Normal că mi se zburleşte codiţa când aud că femeile sunt bleah, iar bărbaţii sunt ave; dar cel puţin nu mai am drujba ascunsa la spate, pentru a-mi susţine punctul de vedere...

Dar nu despre visele mele Andrea Dworkin inspired va fi vorba azi. Azi va fi aşa... un cocktail; puţin acidulat, puţin amar, puţin despre femei şi bărbaţi.

În prim plan vedeta de azi, cartea de căpătâi a oricărei femei care se respectă, ghidul ei în viaţă, a doua biblie, fântâna nesecată de înţelepciune din care ar trebui să bea de fiecare dată când este însetată... mă rog, toate chestiile inspiraţionale şi motivaţionale; citiţi şi plângeţi.



Recunosc cu lăbuţa pe inimă că mie mi s-a ridicat sprânceana. Într-un mod atât de vizibil, că mai avea puţin şi-mi ajungea la ceafă. Deci, să ne înţelegem: l-ai luat de bărbat, el e domnul dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei în afară de el. Hmm... spun, şi o mai spun o dată: hmmmm. Mai că recunosc câteva specimene actuale, pe care am avut "onoarea şi plăcerea" de a le cunoaşte. În traducere liberă: misiunea femeii în viaţă e să gătească, să spele salopete, să coase ciorapi şi, mai pe seară aşa, să stea. Nu, nu să se împiedice sau să mimeze că fuge, ci să stea. 5, 10, 15 minute şi-apoi să-i vegheze somnul bărbătesc şi împlinit. Şi da, ştiu că e un ghid valabil acu' vreo 50 de ani dar - DAR - lumea era mai fericită şi mai liniştită atunci??? Aţi văzut vreodată o pisică făcută arc pentru că a nimerit nas în nas cu un câine? Ei, aşa arăt eu, citind asta.

Păi, frate, la un calcul simplu, mie-mi dă că nepoţii ălora de credeau şi propovăduiau chestia asta au undeva la 20 de ani; şi că e şi posibil, şi probabil să fi crescut crezând cu toată inima în legile respectate de bunici. Deci, cred şi ei şi caută aceeaşi chestie. Nu, nu vorbesc din cărţi, cunosc şi asemenea exemplare. Normal că feminist-extremistul din mine se simte zgândărit. Normal că văd roşu. Sânge pe pereţi! Pentru că da, cred cu toată tăria că femeile nu-s făcute să stea sub carâmbul bărbatului; şi da, probabil că cele care acceptă încă acest lucru îşi merită soarta. Şi totuşi... Chiar în halul ăsta? Dacă ar fi fost ceva de genul "uite ce retardaţi erau în trecut", probabil că m-aş fi amuzat. Aşa mi s-au ridicat toate sprâncenele; am toate lăbuţele pe inimă şi tot nu mă pot opri să nu mă enervez. Pentru că e mai mult decât biata mea inimă poate suporta. Başca, toţi neuronii ăia care-mi suflă că femeile îs făcute să fie iubite, nu folosite pe post de păpuşi gonflabile şi/sau ordonanţe.

Mă opresc aici, pentru că deja mi s-a umflat vizibil o venă în mijlocul frunţii; a doua chestie, care m-a... amuzat?



Şi-i avem aşa, pe o parte, masculii feroci şi virili de altă dată; în trecut, cică. Ok, recunosc, aveau şarmul lor. Da' de ce trebuie să pui Marlboro man din anii '50, pe lângă emo-gay de anii 2000? Comparaţia mă depăşeşte. Pe bune acu', bărbaţi gay erau şi atunci, şi Marlboro man găseşti şi azi. De ce compari două categorii diametral opuse? De ce prezinţi bărbaţi total diferiţi ca reprezentanţi ai unei epoci? Eu zic că bărbaţii de azi nu's mai puţin spilcuiţi decât cei de atunci; că ăia care nu se rad la subraţ sunt şi azi, la fel de mulţi ca atunci; fumători de trabuc, aşişderea; drag queens, nu mai vorbesc... Marlon Brando, icon-ul masculinităţii totale a recunoscut exaperienţe gay, fără ca acest lucru să-i altereze imaginea. C'mon! Cât de încuiaţi putem fi în continuare? Comparaţia cu pricina mi se pare la fel de reuşită ca aia între o ceapă şi-o bibliotecă... Şi tocmai când spusesem că renunţ la nervi, în favoarea amuzatului...

În final, o chestie care m-a făcut să zic ceva ce nu credeam că voi spune vreodată: românii, cu toate tarele lor, sunt puţin mai destupaţi decât alţii; sau măcar n-au legi atât de... ARGHHH!!! Nu în privinţa sexului, cel puţin. Lectură plăcută!

http://www.stellasmagazine.com/bizarre-sex-laws-from-around-the-world/

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

marți, 25 ianuarie 2011

Angajăm bocitoare

Nu ştiu eu cele mari chestii politice. Sincer, nu mă prea interesează. Dacă mă iei la bani mărunţi, nici nu ştiu exact cine-i prim-ministru. Sau din ce partid face parte Băsescu, sau vrăjeli de genul ăsta care pentru alţii reprezintă subiecte constante de discuţie. Mă lasă rece, pentru că nu cred în schimbarea aia radicală şi peste noapte a unui sistem care din start nu funcţionează aşa cum ar trebui. Mă lasă rece pentru că eu, personal, n-am simţit nici o schimbare, oricine ar fi fost la guvernare. Da, probabil că dacă aş fi întărit rândurile celor din învăţământ, aş fi avut un motiv să mă intereseze; da' aşa... whatever. Nu mă atinge, nu mă "concernează", nu mă afectează.

Şi nu sunt de acord nici cu faza aia conform căreia "ăia de la putere" sunt de vină pentru toate chestiile naşpa care se întâmplă în "biata nostră Românie". C'mon! Că toţi fură şi trag pe turta lor... Păi, ia-l pe baciul Vasile, fă-l preşedinte, şi acelaşi lucru o să-l facă. Şi dacă n-o să ştie cum, o să înveţe, pentru că normal că te gândeşti în primul rând la tine şi dup-aia, dacă-ţi mai rămâne timp, la restul populaţiei.

Cu toată ignoranţa mea în materie de politică, ştiu una şi bună: dacă vrei să schimbi ceva, schimbi toată clasa politică, nu unul sau doi oameni; pentru că da - şi aici o să folosesc un clişeu care-mi strepezeşte dinţii - cu o floare nu se face primăvară.

În ordinea asta de idei, există o frază leit-motiv care da, mă calcă pe ficaţi. "Noi l-am ales; ne merităm soarta". Spusă aşa, pe-un ton victimizat, şi plin de durere, şi încărcat de emoţie, şi-un strop de revoltă, mai că-mi dă o lacrimă în colţul stâng al ochiului drept. Mai că mă emoţionez... Da' pentru că n-am pachetul de şerveţele după mine îmi revin instantaneu...

Deci... (da, ştiu, profa' de literatură universală se răsuceşte pe canapea pentru că nu începi o frază cu "deci", da' asta e...) Înţeleg în felul următor: fraza asta spusă de - repet - cadrele didactice; de orice fel, pentru că, pe bune acu', îs din ce în ce mai prost plătiţi, stau măcar patru ore să-şi bată capul cu tot felul de "flori ale societăţii", stres, nervi, realitatea aia care-i loveşte şi care le spune că nu, n-o să fie niciodată ca-n "To sir, with love" sau "Dead poet's society". De către pensionari - da, o zic şi pe asta - pentru că unii dintre ei chiar au o pensie infimă; să ne înţelegem că vorbesc despre categoria de pensionari care chiar are de ce să se plângă, nu de aia care se plânge pentru că obiceiul vine o dată cu statutul. De către restul bugetarilor care se văd ba concediaţi, ba puşi pe stand by; de către ăia care tre' să caute cu lupa suma de pe fluturaşul de salariu, de către cei care chiar se chinuie să supravieţuiască. Şi da, îi exclud pe cei care şi-ai făcut rate ca înecaţii şi vin cu argumentul suprem "tre' să plătim banca"; pentru că nu te-am pus eu să-ţi faci rată, şi nici n-a venit banca să te roage chestia asta. Ţi-ai făcut-o cu mâna ta, suferă consecinţele. O înţeleg deci, folosită de către cei care au motiv s-o folosească.

Da' când tu stai frumuşel cu fundu'n mână în apartamentul cumpărat de mami şi tati care fac "Italea", când nu te-au afectat nici reducerile de personal, nici scăderile de salariu, când recunoşti că munceşti pentru că altfel nu te-ar mai finanţa părinţii, atunci de ce faci pe victima? Sânge pe pereţi! Să fie oare cam acelaşi motiv pentru care foloseşti "noi" în loc de "eu"? Să fie oare plăcerea aia de a te da victimizat? Sau pur şi simplu ai auzit o frază, sună bine şi... de ce să n-o foloseşti? Oricum o foloseşte toată lumea. Hai să ne plângem în cor, că dă bine. Ba chiar poţi propune înfiinţarea unui cor de bocitoare profesioniste, care să-ţi plângă de milă.

Cu lăbuţa pe inimă spun: n-am priceput niciodată de ce simt unii nevoia să se plângă dacă n-au de ce. Lasă, frate, să ai motiv; sau nu, mai bine doreşte-ţi să n-ai motiv, pentru că motivele reale dor ca naiba. Să te plângi doar de dragul de a te plânge e aşa... un fel de două feluri... Şi pe bune că-ţi forţezi norocul; se satură şi el la un moment dat să stea pe lângă cineva care preferă să verse lacrimi de crocodil în loc să profite de el. Părerea mea.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

luni, 24 ianuarie 2011

Nasol dă dragoste - p.2

Pe la 15 ani e musai să ai o broken heart. Chit că ai motiv, chit că nu. Adică, să ne înţelegem, motiv pe moment, să spunem că există. Ba chiar pare unul al nabii de serios. E din ăla, de te rupe, de-ţi vine să-ţi iei lumea-n cap şi să n-o mai dai jos; vrei să spargi paharele în dinţi, să dai cu pumnul în perete, să-l doară şi pe el cât te doare pe tine, nu mai ieşi din playlist-ul ăla deprimant nici cu ordinul procuraturii, mă rog, chestii din astea la care, dacă te uiţi peste câţiva ani, ridici din umeri şi zâmbeşti nostalgic.

Acu', fiecare în funcţie de noroc, mai are câte o broken heart de-a lungul timpului; ba chiar şi două, şi trei, în funcţie de cât îl ţine corazonul. Şi da, ridic din umeri şi zâmbesc nostalgic cu gândul la vremurile alea când îmi construiam minuţios povestea, când da, era senzaţional să te gândeşti că doare da' o să treacă, şi când mă trezeam a doua zi şi-mi dădeam seama că, până la urmă, dracu' nu-i atât de negru şi orice poate fi rezolvat.

Dar nu despre inima mea va fi vorba azi. Azi va fi despre două chestii din "înţelepciunea bătrânilor". Bătrânilor? Vorba vine, pentru că le-am auzit zilele trecute şi nu, nu erau din gura bătrânilor cu barbă lungă şi hăinuţe albe, care şedeau liniştiţi în jurul focului. Neee... ăia tăceau mâlc. Astea-s aşa... mai lumeşti să spunem şi, cu toată tenta lor premonitorie, nu ştiu de ce îmi vine cam greu să le iau drept bune.

Şi se întâmplă cam aşa:
1. Cică pentru a trece peste o despărţire, ai nevoie de exact jumătate din timpul petrecut cu persoana cu pricina.
Ooookk, zic, şi-mi dau cuşma mai pe spate. A, da, mă şi scarpin nedumerită-n cap, îmi ridic sprânceana, alea-alea şi nu, nu uit să duc lăbuţa la inimă şi să spun: Înţeleg faza şi, până la un punct, e de-a dreptul digerabilă. Adică da, stai 2 luni cu o persoană, îţi ia o lună să treci mai departe; hai, fă-le 6 luni, cu trei; accept şi faza aia cu doi ani, în care v-aţi făcut planuri, aţi stat şi o bucată de timp în acelaşi apartament, hmm... un an de recuperare e uman şi acceptabil. Nu spun acum că intensitatea unei relaţii ţine doar de timp; departe de mine gândul, pentru că-n două luni poţi iubi cât alţi-n 580. Daaaar, mă refer strict la înjumătăţirea perioadei critice.

Şi-aici vine partea dureroasă: dacă ai stat 10 ani cu o persoană, asta înseamnă că vei fi din nou pe picioarele tale în alţi 5? Ufff... asta doare. O simt direct în stomac. Da' dacă ai stat 50, şi acu' ai 70, înseamnă că-ţi revii de-abia la 95? Sânge pe pereţi! Păi, ai putea la fel de bine să spui "niciodată", pentru că ar fi mai aproape de adevăr.

De când până şi chestia asta, care era atât de umană, a ajuns să fie redusă la o formulă matematică? Nu mai depinde de la persoană la persoană, în funcţie de chestiile pe care le-a trăit, pe care şi le aduce aminte, peste care nu poate trece, în baza cărora are insomnii şi e zombie non-stop? Păi, în stilul ăsta o să aud în curând că dragostea în sine e ceva de genul radical pătrat din numărul orelor pe care le-aţi vorbit, de-nmulţit cu suma cadourilor, astea toate în paranteză pătrată, adunate cu amintirile frumoase, totul împărţit la numărul de certuri din perioada respectiva. Scuzaţi dacă matematica mea scârţâie pe alocuri, da' cam aşa îmi imaginez; să complici o chestie deja complicată prin definiţie... Nu pricep şi pace bună.

2. Dacă vrei să te măriţi şi să fii fericită, reţeta e aşa: te măriţi de două ori; prima dată din dragoste, şi a doua oară pentru bani. Ei, tre' să recunosc că asta m-a băgat total în ceaţă. Două căsătorii... înţeleg. O dată din dragoste şi o dată pentru bani, diger; cam greu, dar diger. Ce nu pricep e ordinea. Adică eşti cu cineva pentru ăl big love, de bine de rău vă decurcaţi, e the thing, the strălucire, the love of a lifetime, şi renunţi la asta în favoarea unei chestii pur materiale?

Mă depăşeşte pentru că, dacă tot eşti axată pe 2 chestii mari şi late, başca un divorţ baban, n-ar fi mai logic să fie întâi pentru bani, faci buzunarul gros, şi-apoi trăieşti Happily Ever After cu the love of your life? Da, aici poate devin prea matematică, da' de ce ai vrea să-ţi petreci tot restul vieţii înconjurat de bani, ştiind că nu vei mai zâmbi niciodată? Oricum ai încerca s-o-ntorci tot e al nabii de deprimant. Şi, repet, sânge pe pereţi! Practic ai toată viaţa aranjată, cu certitudinea că n-o să zâmbeşti niciodată somnoros fericită, dar o să îţi permiţi să cumperi un lanţ de cafenele...

Mă opresc aici. Nu de alta, da' dacă nu le-am priceput prima dată, nu le-am priceput nici acum şi, nu, n-o să le pricep niciodată, înseamnă că nu-s reţetele pentru mine. Pentru cei care cred că le pot găti urmând cu sfinţenie instrucţiunile, ce să zic? Mult noroc???

Pân' la următoarele "înţelepciuni" nedigerate, la bună vedere!

duminică, 23 ianuarie 2011

Ne place, da, ne place - p.43

The story of my life =))))



Enjoy!

Bolognese

Recunosc cu lăbuţa pe inimă că de-abia am aşteptat să termin facultatea. Bine, bine, recunosc din nou, în primă fază de-abia am aşteptat să termin liceul. Am un singur motiv pentru care mi-aş fi dorit să dureze o veşnicie, dar n-are nici o legătură cu învăţat, lucrări, teze; nici măcar cu "cei mai frumoşi ani" ca vârstă. Dar asta deja e altă poveste. În principiu da, de-abia am aşteptat să se termine. Dup-aia, de-abia am aşteptat să termin facultatea. Norocul meu că n-a fost stresantă; adică - cel puţin din punctul meu de vedere - nexam cursuri, nema seminarii, examene şi-atât. Da' tot am aşteptat finalul cum aşteaptă unii pogorârea sfântului duh. Paranteză: de ce pogorârea şi nu coborârea? În ce limbaj p = c ? Mă rog, discuţii interminabile şi pe acest subiect, dar închid paranteza. Rămâne pe altă dată.

Ei, şi-n ordinea asta de idei, cu toate că am avut onoarea şi plăcerea de a termina "pe sistem Bologna", am zis "stop!". Da, mi s-au adus zeci de argumente din zeci de părţi. Că n-ai ce face doar cu diploma de licenţă, că vezi tu, ar trebui să ai măcar şi-un master la activ, că ai învăţat 3 ani degeaba, că bla, bla, bla. Mi s-a ridicat sprânceana. Măcar de-aş fi-nvăţat... Da' Jurnalismul de Galaţi n-a făcut decât să-mi spună chestii pe care le ştiam deja; din liceu. Deci n-a fost cel mare efort, n-am asudat nopţi întregi peste cursuri kilometrice, da, l-am făcut fluierând.

De ce să-mi bat capul cu încă doi ani de master, în condiţiile în care nici unul nu mă atrage? Dacă aş găsi ceva care să mă fascineze, probabil că m-aş sacrifica şi l-aş face. Da' aşa, din punctul meu de vedere, e doar pierdere de timp. Chapeau pentru cei care îl fac, respect pentru ăia de-l fac din convingere, da' nu, pentru mine, nu, mersi.

Chestia pe care n-o pricep e în felul următor: ai terminat o facultate. Şi te-ai decis să dai şi la master, sau să mai faci încă una. Până aici, toate bune şi frumoase. Dreptul tău, alegerea ta, neuronii tăi. Da' de ce, dacă tot ai ales chestia asta şi nu ţi-a băgat-o nimeni pe gât cu de-a sila, de ce trebuie să te plângi? Sau să te victimizezi? Că e greu, că nu mai poţi, că mai bine nu dădeai, că e programul infernal, că e greu să şi munceşti şi să faci şi master, că nu mai poţi, nu mai duci, mori, crăpi, ţi-a ajuns cuţitul la os, explodezi, dead, over, kaput, конец...

Păi, şi când erai la facultate (aia de dinainte de master, sau aia de dinainte de a doua) erai în aceeaşi situaţie, da' nu te plângeai. Ba chiar mergeai aşa, mai nu ştiu cum, cu pieptul înainte şi puţin umflat în pene, că faci facultă. Că eşti "ştudent". Acu', dacă tot ai ales să fii în continuare, care-i scopul şi motivul şi finalitatea plângerii continue? Păi, dacă nu mai poţi, renunţă. Dacă nu mai duci, retrage-te. Dacă ai totala impresie că ai făcut o greşeală, caută altceva, şi gata. Problemă rezolvată. Da' nu, că vezi tu, că e aşa, în trend să te plângi, şi când te-ntreabă cutare, care nu ştie povestea, ce s-a întâmplat, să ofetzi prelung, să dai ochii peste cap şi să răspunzi chinuit: "ei, master-ul ăsta..."

Înţeleg că e greu; că e plicticos; că simţi nevoia să te ai cu capul de masă, uneori. Da' deja să te plângi în fiecare zi e cam mult. Şi nu oricum, ci ca şi cum ai face cine ştie ce sacrificiu pentru omenire, nu pentru tine. A, da, şi să nu uităm: clar e altcineva de vină pentru chestia asta, nu tu care te-ai dus frumuşel şi ţi-ai depus dosarul. Nu, nu dai nume, pentru că un vinovat real chiar nu există; da' te comporţi de parcă întreaga lume poartă stigmatul pentru că da, tu ai vrut încă o diplomă. Sânge pe pereţi! Asta n-o s-o înţeleg nici dacă-mi baţi un cui în cap.

Mă opresc aici. A, ba nu... Mă mai iau în braţe o dată pentru că nu mi-a venit ideea sinucigaşă de a învăţa încă vreo 2 ani degeaba. Şi încă o dată pentru că nu stresez pe nimeni pentru că aş avea un program infernal. Şi încă o dată pentru că am timp să dorm cât vrea muşchiul meu, să fac ce vrea muşchiul meu, să citesc doar ce vrea muşchiul sus-numit. Şi dacă mă mai îmbrăţişez mult s-ar putea să fac o pasiune nebună şi mistuitoare pentru mine însămi, aşa că mă opresc de tot.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

Citeşte-mi în stele

Nu e nici un secret faptul că da, am o oareşcare manie legată de zodii. Asta pe lângă maniile deja tradiţionale, recunoscute şi cultivate-n timp, başca alea pe care nu le cunosc decât eu şi care e mai bine să rămână doar între cele două urechi proprii şi personale. Dar da, cu zodiile e o întreagă aventură. Nu, nu spun că îmi place o anumită persoană necondiţionat, doar pentru că aparţine unei zodii; cu toate că e demonstrat faptul că da, mă înţeleg teribil cu peşti, săgetători, raci şi vărsători. La fel, nu-mi displace instantaneu o persoană doar pentru că a avut neşansa să nimerească într-o zodie nu tocmai compatibilă cu mine; cu toate că da, am banat una din zodii total şi iremediabil. Aia e excepţia care întăreşte regula.

Cartea de căpătâi, guru-ul în materie de horoscop, fântâna nesecată de înţelepciune, ghidul astral, dalai lama al zodiilor e, din punctul meu de vedere, Urania. Frate, tot ce spune e cam foarte corect şi adevărat. Am încercat şi faza aia: să ascult horoscopul pe săptămâna trecută, pentru a nu exista ideea că subconştientul a acţionat după cum spune Urania; şi pe bune că aşa fusese. Da', mă rog, nu tre' să mă credeţi pe cuvânt. La urma urmei, fiecare cu maniile lui...

În ordinea asta de idei, ajung aseară acasă. Mă instalez lejer în jilţ, îmi aprind celebra ţigară, îmi caut o poziţie mai de doamne-ajută şi fix pe site-ul cu horoscopul 22-28 ianuarie dau să aterizez. Stupoare! Nexam horoscop! Mă-nvârt, mă sucesc, decid să mai aştept puţin. Juma' de oră mai târziu, nema horoscop! Încep să mă panichez. Respiraţia-mi devine sacadată. Nici o pungă-n jur pentru a mă calma. Încă o juma' de oră de chin...

Într-un final... citesc. Horoscopul nu a fost actualizat. Pentru o fracţiune de secundă mi-a stat pulsul. Ce fac acum? Mă panichez? Mă uit iar după o pungă, pentru că nu mai respir cum trebuie... Nici o pungă, evident. Mâna-mi tremură pe brichetă; evit la mustaţă să-mi aprind ţigara invers... Sânge pe pereţi! Mă şi vizualizez alergând dintr-un colţ în celălalt al camerei, smulgându-mi părul din cap. Şi-aşa nu-i prea mult, măcar aş avea motiv să mă rad în cap după... Daaaa... Şi să-mi tatuez ceva funky pe chelie; ar fi ocazia perfectă... Gândesc la asta. Juma' de minut, pentru că-mi aduc aminte din nou. Nu e nici un horoscop!!!

Şi eu ce fac acum? Cum aflu dacă e nu'ş ce trigon în casa a şaptea; sau în a doişpea? Trigon? Trigoane cu brânză; mii şi milioane de trigoane cu brânză. Nu, Camelia, concentrează-te. Trigoane regale. Şi planete care se învârt, da' nu ştii tu nici în ce direcţie, nici spre ce catastrofă. Văleeeuuu! Asta-i crimă curată! Dacă trebuia să mă calce maşina săptămâna asta şi eu nu ştiu? Şi mai şi ratez evenimentul? Sau dacă trebuiau să se rezolve cele mii şi milioane de probleme, şi nu le rezolv pentru că, de, n-am auzit horoscopul, şi habar n-am c-ar fi trebuit să se rezolve tocmai săptămâna asta?

Da' dacă n-o să mai fie actualizat never ever? Aoleu! Dacă a murit Urania? Nu, că ar fi trebuit să scrie în astre şi să ştie să evite lovitura. Da' dacă? Eu ce mă fac atunci? Cine mai îmi spune mie frumos, cu voce suavă, ce-mi pregătesc stelele? Cine mă mai ghidează? După ce mă mai iau eu când sunt down? Cine mai îmi dă speranţă? Cine mă mai anunţă că o să mă îmbolnăvesc, sau că nu fac nimic interesant, sau că, da, mă aşteaptă o mare catastrofă? Ă? Cine?

Două palme şi-un ceai mai târziu, îmi revin. Şi da, îmi aduc aminte că o ascult de vreo două luni; şi n-am murit până atunci, ba chiar am supravieţuit destul de decent... Mda, sunt iar pe picioarele mele. Metaforic vorbind, pentru că practic stau în jilţ. Da, recunosc, mă ajută într-un fel ce zice ea acolo; da' dacă săptămâna asta n-a mai vrut, n-o fi capăt de lume, nu? Asta nu mă împiedică să dau refresh din oră- n oră, să văd dacă nu... carecumva... poate... totuşi... încă mai sper... Da' promit să-mi iau un trigon cu brânză doar aşa, de nervi; şi să-mi imaginez că e trigonul regal despre care nu, nu mai ştiu nimic. Aşa se întâmplă când nu te anunţă nimeni că maniile-s amuzante până-n momentul în care devin de nervi dătătoare; şi nu neapărat celorlalţi, pentru că asta n-ar fi o problemă, ci şi propriei persoane.

Bineînţeles că asta nu înseamnă că voi scăpa de ea, ci doar că o voi pune pe stand by. E mai sigur.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

vineri, 21 ianuarie 2011

...dar mulţi, răspunse Lăpuşneanul

Nu mi-a plăcut niciodată spiritul de turmă. N-am făcut ceva doar pentru că făceau şi alţii şi nu, n-a ţinut niciodată faza aia cu "hai şi tu; mergem cu toţii". Aş putea să spun că ăsta e unul dintre motivele pentru care n-am fost la banchet într-a 12-a, dar ar fi doar pe jumătate adevărat. Întregul e că n-aveam chef să fac promisiuni de veşnică ţinere de minte sau să dau fericită de mânuţe cu persoane cu care timp de patru ani n-am prea avut tangenţe. Deci, semievitare a spiritului de turmă.

Am făcut după cum m-a tăiat capul şi da, de multe ori împotriva curentului. Şi-mi place chestia asta. Să-i spunem... individualitate. Nu, n-o să mă faci să spun ca tine dacă nu cred chestia asta; nu, n-o să fac o chestie doar pentru că "aşa se face"; nu, n-o să tac şi nici n-o să plec capul pentru că ar fi mai comod.

Dar nu despre principii şi chestii alambicate va fi vorba azi. Azi va fi despre o chestie care mă calcă pe ficaţi de fiecare dată când o aud; şi da, am tot auzit-o, şi e din ce în ce mai des folosită.

În ordinea asta de idei, se-ntâmplă aşa: într-un "colectiv", Cutare vrea ceva. Orice. Să spunem că vrea alt program; sau mai multă lumină, sau mai multă căldură, sau orice chestie care i-ar impacta, într-un fel sau altul, şi pe ceilalţi. Ei, şi Cutare n-o să spună "EU vreau". Neee.... departe de el gândul, cu toate că el vrea; adică doar el. O să spună "NOI vrem". Sprânceana mi se ridică instantaneu, codiţa mi-e deja zburlită în mai multe locuri şi, cu lăbuţa la inimă zic: care NOI? Nu există nici un NOI. Fiecare poate vorbi în numele propriu şi personal, da' nu încerca să vorbeşti în numele meu, pentru că deja simt o durere nu tocmai plăcută în zona ficaţilor. E cam acelaşi sentiment ca atunci când zgârii tabla cu unghia sau când strângi mohair între dinţi.

Păi, stai aşa, că nu-i chiar aşa... Niciodată - şi repet, NICIODATĂ - nu mi-a plăcut să vorbească alţii în numele meu. Când am ceva de spus, spun, şi mai am şi grija şi bunul simţ să precizez că e vorba de părerea mea proprie şi personală. Dacă se găsesc şi alţii să fie de acord cu mine, e numai şi numai problema lor, şi au şi ei şi creier, şi limbă pentru a-şi articula şi susţine punctul de vedere. Nu mă plăteşte nimeni să fiu purtător de cuvânt, nu plătesc pe nimeni pentru funcţia asta. Şi-atunci de ce să mă bagi în aceeaşi oală, mai ales că, de obicei, ceea ce vreau eu e exact la polul diametral opus? De ce insişti să mă scoţi din starea mea zen ca să-ţi demonstrez că nu, nu NOI, ci TU vrei chestia asta?

Sincer înţeleg că e mai comod să te ascunzi în spatele mulţimii create de acest "noi", chiar dacă, în esenţă, te reprezintă numai pe tine. Dar mi se strepezesc dinţii când îl aud. Îmi vine să iau ca la clasa I tabla, şi să te învăţ diferenţa între singular şi plural. Da' cred c-ar trebui să merg mai mult în trecut, pentru a desena coloana aia vertebrală despre care tot vorbesc şi care e proprie şi personală. Dacă ai de gând s-o deţii la comun, asta e deja altă mâncare de peşte; da' nu încerca să faci coloană vertebrală comună cu mine; sunt mai egoistă, şi nu-mi place s-o împart.

La fel şi faza aia cu "noi credem că"... Deja văd bomba, sticluţa cu otravă, agheul, ghilotina, instrumentele de tortură, mă rog, întreg arsenalul care ar reuşi să-ţi provoace dacă nu durere, măcar panică din aia totală şi iremediabilă. Nu credem noi; tu crezi. E punctul tău de vedere; sunt ideile şi credinţele tale; nu mă face să mă simt ca un morcov într-o ciorbă de legume.

Repet: ştiu că e mai comod să ai impresia măcar că ai o armată-n spate care te susţine, da' parcă e mai fain sentimentul că ai cojones să susţii ceva ce crezi doar tu. Deci da, mă stresează acest "noi" care apare măcar o dată-n zi. Aş bana "noi"-ul. L-aş desfiinţa, l-aş face bucăţele, l-aş tranşa în fărâmiţe, ce mai, l-aş da prin mixer sau prin maşina de tocat carne. Da' nu ştiu de ce mă îndoiesc de faptul că n-ar mai fi folosit; că nu s-ar găsi cineva sau mai mulţi de cineva care să-l refacă din bucăţele, care să-l lipească şi să-l meşterească frumos, pentru a-şi recrea coarda de siguranţă...

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

joi, 20 ianuarie 2011

Sha-la-la-la-la!

Cică dacă eşti fan adevărat, e musai să ştii pe de rost toate albumele formaţiei cu pricina. În ce an au fost scoase, ce melodii sunt pe fiecare în parte, toate versurile, ba chiar şi la ce casă de discuri au scos respectivul album. Tre' să fii aşa, ca o enciclopedie ambulantă despre respectivii, să le ştii şi datele de naştere, şi pasiunile, ba chiar şi felul preferat de mâncare. Să ai tone de poze cu ei, să le urmăreşti constant activitatea, să nu mişte un fir de păr fără ştirea ta.

În ordinea asta de idei recunosc, cu lăbuţa la inimă, că nu sunt fan adevărat. Adică da, îmi plac de mor anumite formaţii, anumite melodii, am pata pusă pe multe chestii, dar nu într-atât încât să ajung la rangul de enciclopedie. Ba chiar mi se întâmplă să-mi placă melodii şi habar să n-am cine le cântă. Pur şi simplu nu dau mare atenţie la detalii de genul ăsta. Ce reţin, reţin, ce nu... nu; asta nu înseamnă că-mi place mai puţin, ci doar că altele sunt chestiile care-mi ocupă memoria internă.

Şi nu, nu despre fani va fi vorba azi. Azi e iar zi de nervi. Moderaţi, ce-i drept, şi amuzaţi în acelaşi timp.

Există melodii între melodii. Melodii care plac tuturor, melodii gustate doar de unii, mă rog, de gustibus... Şi aici intervin două chestii:

1. Cel mai energant, agasant, stresant, de nervi dătător lucru cu putinţă e să te trezeşti dimineaţa cu o melodie în cap. Da' nu cu orice fel de melodie, ci cu una cu care n-ai nici în clin, nici în mânecă. Genul de melodie pe care n-ai asculta-o nici în ruptul capului, nici mort, nici dacă te ia cineva la căsăpit mărunt şi-apoi se decide să mai arunce şi cu sare pe rănile proaspăt făcute. Eventual una pe care n-ai auzit-o decât de vreo două ori, când ai avut ghinionul şi nenorocul şi bad karma de a te urca într-un taxi mai... ciudăţel.

Şi mai scapă, Camelia, de poţi, de refrenul agasant care ţi se învârte prin minte. Pune orice; dă drumu' la winamp; toarnă şi nişte youtube pe deasupra. Schimbă melodie după melodie, poate poate înlături mania. Da' de unde! Că mania nu e manie dacă nu se ţine scai de tine. Cum opreşti winamp-ul, cum revine refrenul. Gândeşte-te la elefanţi roz, şi tot nu ţine, că deja dansează toţi pe refrenul agasant, şi se-nvârt în cerc, şi-şi dau mânuţele fericiţi pe nefericirea neuronilor din dotare. Şi da, toată chestia nu se potoleşte până seara târziu, când reuşeşti să adormi, şi ai siguranţa că a doua zi va fi un cu totul alt cântec ăla de ţi se va învârti prin cap. Da' o zi întreagă e compromisă. Total...

2. Dacă-mi place un cântec, teoretic îi ştiu versurile. Nu de alta, dar îl am pe repeat mult timp, şi-mi intră frumuşel pe ambele urechi, şi se fixează acolo, şi da, îl ştiu pe de rost. Când am chef de el şi n-am cum asculta muzică, îi dau "play" şi-mi cântă doar mie, pentru a mă face să mă simt bine.

Ei, da vezi tu, că nu toată lumea face aşa. Unii ţin minte doar o anumită bucată, un anumit vers. Şi dacă se întâmplă să fii oriunde... la concert, la o petrecere sau pur şi simplu într-un bar şi e melodia cu pricina, toate persoanele care nu ştiu întreaga poezie se vor trezi în cor să cânte o anumită chestie. Una singură, aia de i-a marcat mai abitir. În ordinea asta de idei ar fi cam aşa:
Zombie - ...since nineteen-sixteen...
Hearts of steel - ...fight/say what you feel/...heart of steel...
We will rock you - aici e simplu; doar refrenul...
Du hast - ghici ce, tot refrenul...
Another Brick in the Wall - Hey! Teachers! Leave them kids alone!

Şi da, lista poate continua nestingherită, pentru că melodii sunt multe, şi e cam greu aşa să ştii toate versurile, da' să te dai rotund că ştii melodia, pentru că ţi-au rămas agăţate câteva cuvinte de-o mitocondrie. Cum adică să nu ştii Zombie? Păi, toată lumea îl ştie! E ăla cu aia care cântă acolo frumos, şi se unduieşte, şi dă din mâini, şi mai sunt şi nişte bombe, nu ştiu exact despre ce plânge ea acolo, da' ăla, frate, ăla e versul ăl mai tare; când spune ea acolo " since nineteen-sixteen", acolo mă atinge aşa, direct la corazon, şi-mi dă un fior şi-un tremur, şi simt impulsul să ţip din interiorul rărunchilor o dată cu ea. Să ştie lumea că ştiu melodia, şi să aprecieze că-mi place aia bună, nu vrăjeli din astea scoase acum, pe bandă rulantă, muzică comercială adică... Da, aia melodie, frate...

Evident că mi se ridică sprânceana. Repet, nu-s eu ăl mare fan. Dacă mă iei la bani mărunţi, s-ar putea să fii uimit de cât de puţine ştiu în materie de muzică. Da' pe bune că ştiu mai mult de-un vers care să dea impresia că ştiu tot. Şi dacă nu ştiu, apăi tac, cu toate că se-nvârte-n mine rotiţa aia care spune "o ştiu, o ştiu, da' n-o ştiu pe toată..." Nu de alta, da' parcă n-are nici un farmec dacă o bucăţeleşti, şi-o schimonoseşti, doar de dragul de a te da rotund...

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

miercuri, 19 ianuarie 2011

Insomnia

Rareori mi se întâmplă să adorm pur şi simplu. Ca bolostânca, adică. Să fac toate chestiile alea pe care le fac înainte de a mă culca, să mă împachetez în pătură şi să adorm. Scurt, frumos, curat, şi-apoi să nu mai ştiu de mine până a doua zi dimineaţă când aflu de la telefon că "Dies ist der Morgen danach"...

Neee... de-ar fi aşa de simplu poate aş prinde şi eu ceva ore de somn în plus, poate le-aş recupera pe alea pierdute şi da, poate că nu mi-ar veni să pun perna peste telefon dimineaţa. Da' vezi tu, că nu-i chiar aşa uşor. Dacă te-ai molipsit măcar c-un pui de insomnie, nu mai ai scăpare. Şi puiul ăla creşte, şi creşte, de parcă l-ai fi pus la îngrăşat.

Cică dacă vrei să adormi rapid, tre' să te gândeşti la chestii frumoase, faine, roz, bleu, mov, mă rog, orice culoare care te face să zâmbeşti. Am încercat; pe bune c-am încercat. Ochii strânşi, perna aproape, chestii pufoase. Ha! Ştiam eu că n-are cum să meargă, pentru că încurcate-s căile minţii mele. Ceva fain? Na, de-aici, bonus şi chestiile naşpa care au venit după ele. Nu scapi aşa uşor de răzbunarea neuronilor, şi dacă mai ai şi mania de a face conexiuni ciudate, ia-ţi adio de la somn. E dead, over, kaput, конец.

Pentru asta s-a inventat şi a doua variantă: să numeri oi. Da' nimeni nu spune de care oi. Albe, negre, d'alea cu părul lung, gata tunse, de care oi? Mă rog, să spunem că stabileşti rasa oilor, şi tiparul, şi decizi să fie aşa, câte o oaie reprezentativă pentru fiecare rasă. Da' vin alternativ, sau se-nghesuie după cum le taie capul? Adică, pot fi două oi negre, urmate îndeaproape de 4 albe şi 2 cu părul lung? Ei, să le lăsăm să vină după cum le pofteşte inimioara. Pân' la urmă nu trebuie decât să le număr. Cât poate fi de greu? Hmmm... greu de tot. Ăla de-a venit cu ideea asta bat pariu că n-a încercat niciodată. Altminteri ar fi ştiut că oile-s tot oi, şi se bulucesc, şi nu vor să vină cum le vezi în desene animate, regulamentar încolonate, pentru a reuşi să le numeri mai cu spor. În nici un caz! Au chef de întrecere, se bagă una-n faţa celeilalte, şi dacă ai ghinionul să vezi şi câte un miel, apoi ăla sare, şi zburdă, şi nu-l mai poţi urmări nici dacă ai trei ochi, nu doar ochiul minţii. Ca să fie totul complet, se pare că ar trebui să sară gardul. Da' unele nu vor; se încăpăţânează să stea în faţa gardului şi să mă privească provocator. Cum convingi oaia pe care vrei neapărat s-o numeri să sară nenorocitul ăla de gard? Elimin gardul, şi-ncerc să le număr în stare naturală, da' nu mai ştiu pe care am numărat-o şi pe care nu, aşa că mă las la mâna mea. Desfiinţăm turma de oi; şi-aşa nu-s bune de nimic...

Da' ce se întâmplă cu oile pe care tocmai le-am desfiinţat? Nu carecumva îs trimise direct la abator, şi-acum le am pe conştiinţă? Nu, stai că n-am cum adormi până nu mă asigur că oile-s ok, şi nu le trimit undeva sus, pe munte, într-o stână cu baci bătrân şi câini ciobăneşti care să le păzească. A, da, şi să nu uit să elimin lupii din preajmă, nu de alta da' n-am chef să moară vreuna pentru că lupului îi era foame. Gata, oile-s ok, da' eu tot nu pot adormi...

Dacă oile au dat greş, se pare că mai există o variantă: să numeri pur şi simplu, până adormi. Să numeri ce? Tocmai asta-i faza faină, că nu trebuie să ai ceva de numărat. Numeri pur şi simplu, ca atunci când erai mic şi voiai să vezi cât de mult ştii. Faza nasoală e că nu mai eşti mic, şi deja ştii să numeri cu milioane şi miliarde, deci nu există şanse să te opreşti prea curând. Cel mai mult am ajuns până aproape de milion şi nu, încă nu adormisem; m-am plictisit pur şi simplu, ba chiar m-am şi încurcat la un moment dat, şi mi-a fost prea lene s-o iau de la capăt.

Cum nici una dintre variantele tradiţionale nu pare să ţină şi nici nu deţin pastile de dormit - nu de alta, da' mai am până să ajung Marilyn Monroe - am decis să mă împrietenesc cu insomnia mea. Am ajuns să ne înţelegem destul de bine: ea nu mă lasă să dorm, eu o tolerez, deja ne facem planuri de viitor împreună. Pe bune acu', deja stăm împreună, următorul pas ar fi să ne căsătorim, da' nici una dintre noi nu agrează conceptul, aşa că ne limităm la a trăi în concubinaj. Pân' s-o găsi remediul care să ne despartă...

marți, 18 ianuarie 2011

De grija altuia - p.3

Înţeleg să te intereseze viaţa persoanei pe care o iubeşti. Sau a prietenilor, sau a amicilor; da, a ălora cu care ieşi din când în când la o bere, cu care schimbi impresii despre tendinţe şi motoare şi care e posibil să-ţi devină prieteni în timp. Înţeleg până la un punct şi interesul părinţilor în ceea ce priveşte odrasla proprie şi personală. Până la punctul ăla în care devin prea băgăcioşi, şi tre' să le spui să-nceteze, pentru că deja nu mai e treaba lor. Astea le înţeleg şi da, probabil că le şi practic oareşcum.

Ce nu înţeleg nici dacă-mi baţi un cui în cap e de ce te-ar interesa viaţa cuiva cu care n-ai nici în clin, nici în mânecă. Aha, vorbesc despre persoanele alea care nu pot dormi noaptea dacă nu ştiu exact ce se întâmplă cu tine, în ciuda faptului că, de cele mai multe ori, ignori să le saluţi. Că tu ignori, asta e una; că pe ele le roade curiozitatea, asta e alta.

Ai şi tu o tăietură. Una singură, despre care nu vorbeşti pentru că nu e treaba nimănui cum şi unde ai căpătat-o. Ei, da' vezi tu că e posibil ca, peste ceva timp, să afli pur întâmplător că ai vrut să-ţi zbori venele. Ei, să mori tu! Pe bune? Şi presupun că eram atât de drogată în momentul ăla încât am uitat unde sunt venele, şi am tăiat în partea opusă, nu? Sau, lasă-mă să mă mai gândesc... De fapt eram într-un centru de reeducare şi a fost semn de protest, nu? De aici şi stilul de a merge, şi atitudinea, nu? Şi-uite-aşa mai aflu chestii noi despre mine...

Dacă timp de câteva zile n-ai chef de hai şi hăhăială şi nu, n-ai avut nici un deces în familie pentru că asta s-ar fi aflat din prima, atunci clar vei afla o poveste tragică despre tine. Se vor căuta semne, se va scotoci netul, îţi vor fi puse întrebări pline de subtilitate şi...TADAAAAMMMM! Uite cum afli că treci printr-o depresie majoră, te duci regulat la psiholog şi vitaminele alea de le iei zilnic sunt, de fapt, chestii care să te ajute să nu mori prea curând.

Cu lăbuţa sincer dusă la inimă, cu privirea mea cea mai inocentă şi cu nervii de rigoare, întreb: ce te roade grija? De ce nu poţi respira fără să ştii, sau să presupui că ştii ce e cu mine? N-ai altă viaţă decât aia de ţi-o clădeşti şuşotind pe la colţuri? Mă scarpin româneşte-n cap; de-aş avea căciulă, mi-aş da-o elegant spre ceafă. Pentru că văd că te roade; şi sunt câteva fire acolo, pe care nu le poţi lega nici dacă-ţi inviţi prietenii şi amicii, sâmbătă seara, la o şuetă. Cum ai da-o, ceva tot nu iese, nu se leagă, nu se pupă. Şi nu ştii ce. Aşa că dă-ţi cu presupusul, poate-poate iese pasienţa. Şi dacă nu iese, mai combină, mai scobeşte, mai ciuleşte urechea, doar-doar mai afli ceva.

Şi cred c-aş putea scrie romane despre toate chestiile pe care ar trebui să ţi le spun; ca să desfiinţez sau să întăresc anumite mituri; ca să pricepi, odată pentru totdeauna, că cea mai sigură modalitate de a omorî o pisică e curiozitatea. Da' nici prin gând nu-mi trece să omor; nu pisici. Deci fierbi în sucul propriu. S-ar putea să iasă o ciorbă destul de bună.

În ordinea asta de idei mai spun doar atât: e normal, şi logic, şi firesc să te intereseze chestii care te impactează în mod direct. Dar până la momentul în care chestiile mele te vor impacta o să mai treacă...hăăăăt, ani lumină. Şi nu vreau să mi se spună că se cheamă "socializare" sau "conversaţie", pentru că nu e aşa. E pur şi simplu lipsă de activitate şi-o doză de interes de-a drepul morbid pentru viaţa altcuiva, din simplul motiv că n-ai o viaţă proprie.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

duminică, 16 ianuarie 2011

Ne place, da, ne place - p.42

Same old me.



Enjoy!

Hippocrate, unde eşti?

Nu sunt nici un adept, nici un fan al căsătoriei. După cum am mai spus, mi se pare inutilă. Un act în plus, multă bătaie de cap pentru organizare, neuroni pierduţi degeaba. În plus, să fim serioşi, o despărţire oricum e ciudată, se lasă cu victime şi cu mult sânge, de ce să mai ai şi-un act pentru care trebuie să alergi dezlegat mult timp ca să ajungi la performanţa de a-l rupe? Da, există avantaje legale, să spunem, da' şi-aşa e complicat; de ce să complici lucrurile mai tare?

Din punctul meu de vedere e simplu: n-ai nevoie de-un act care să-ţi legalizeze sentimentele. Da' dacă unii aleg să strice cerneala şi hârtia, e numai şi numai problema lor. A, da, şi mai e o fază: n-o să înţeleg nici dacă-mi baţi un cui în cap faza aia cu "am deja o vârstă, e timpul s-o fac şi pe asta". Mă laşi? E atât de leit-motiv şi-atât de convenţional că mi se strepezesc dinţii, başca măseaua de minte care se chinuie de ceva timp să-şi facă apariţia.

Da' nu, n-am de gând să desfiinţez căsătoria; nu azi. Azi e aşa: dacă nu eşti căsătorit, şi-ai trecut de faimoasa vârstă de 18-20-24 de ani, şi eşti cu cineva, atunci în mod sigur trăieşti "în con-cu-bi-naaaaaj". Să repetăm în cor, băieţei şi fetiţe, con-cu-bi-naaaaj! Cu lăbuţa sincer dusă la inimă spun că mie asta-mi sună a boală. Cuvântul în sine, adică. De parcă e musai să te duci la medic, să-ţi prescrie o reţetă şi să treci cu brio de această maladie în care te complaci.

Ăăăă... newsflash! Nu e o boală; nu se vindecă; nu există reţeta aia magică pe care trebuie s-o respecţi pentru ca, mai apoi, să treci de la stadiul de "concubinaj" la cel de "căsătorit", care ar însemna vindecarea totală. E pur şi simplu o stare de fapt. Şi mie-mi sună a boală pentru că, de obicei, când e vorba despre persoane care trăiesc "în concubinaj", se adoptă un ton din ăla complice, o privire dezaprobatoare şi, eventual, o clătinare din cap plină de substrat. Adică eşti aşa, într-o promiscuitate totală, nu există scăpare pentru sufletul tău păcătos, clar vei arde în focurile iadului celui fără de fund. Bine, exagerez puţin, da' impresia asta mi-o dă cuvântul cu pricina. Repet, aprob total starea, cuvântul mă calcă pe ficaţi.

Şi mai e încă unul: celibatar. Waaa... mi se zburleşte codiţa. Bine, aici trebuie să recunosc că mi se zburleşte pentru că e folosit de obicei pentru bărbaţi. Adică, un bărbat necăsătorit e celibatar; o femeie necăsătorită e fată bătrână. Şi da, auzită din aceleaşi guri care clatină dezaprobator la concubinaj, mi se face şi pielea găină, pe lângă codiţa zburlită anterior.

Că alegi să fii "celibatar" e numai şi numai problema ta; sau... "fată bătrână". Poate celibatarul trăieşte în concubinaj cu fata bătrână. Sau doi celibatari, sau două fete bătrâne. De ce trebuie să vezi feţele alea chinuite, puţin smochinite, privirea aia plină de compasiune şi dezaprobare în acelaşi timp când eşti etichetat? Deci nu-i de ajuns că există cuvinte care parcă-s scoase direct din dicţionarul de termeni medicali, mai trebuie să mai existe şi PRIVIREA? Săraca mea inimă nu mai poate suporta. Sprânceana mi se ridică instantaneu şi iremediabil. Indubitabil mă enervez.

Pentru că da, o fi o problemă pentru restul lumii "normale", care îşi trânteşte verighetă pe inelarul stâng, care alege să păstreze actul ăla în cutia sacră, special creată pentru acte, care cochetează cu ideea de a-şi duce mai departe linia de sânge şi care îşi va învăţa moştenitorii că cele două cuvinte sunt rele sau demne de milă; da' ca orice problemă, eu zic că ar trebui una din două: ori tratată, ori păstrată pentru sine. De lumea "normală", adică. Altminteri riscăm să ne întoarcem la perioada aia cu căsătorii aranjate şi femei vândute ăluia de dă bucata cea mai mare de pământ şi cele mai multe oi. Şi asta da, ar fi patetic.

Leapşa la onor

Triplă leapşă de la Miss Sunshine. De onorat că, de, aşa e frumos.

1.Peste prima trec rapid; nu de alta, dar în primul rând n-aş avea încredere în nici un scriitor să-mi scrie biografia şi cărţile fac prea mult parte din mine ca să le divulg...

2. Un ceva: cafeaua de dimineaţă plus ţigara.
O melodie: numai una? Să spunem că acum... Carla Bruni - Pourtant quelqu'un m'a dit.
Un film pe care vreau să îl văd: The kids are allright.
Mă uit la: monitor. Probabil o să-mi iau M.A.S.H. Nu ştiu.
Vreau să mă uit la: Capcana timpului...
O formaţie: Rammstein.
Un citat: What starts in chaos, ends in chaos.
Îmi doresc: O singură chestie. Da' cum mi-s timidă, n-o să spun care.
Un cuvânt care te face să îl pronunţi de nenumărate ori: Indubitabil.
Dacă ai putea schimba culoarea cerului: N-aş face-o. Îmi place prea mult albastrul.

3. SUNT: acidă, cinică, realistă; vărsător...
AŞ VREA: vezi răspunsul de mai sus.
PĂSTREZ: de obicei toate chestiile care mi se par importante.
NU-MI PLACE: să fiu minţită, să fiu vorbită pe la spate şi să mi se pună-n cârcă lucruri pe care nu le-am făcut.
AUD: tot. Că nu se vede, asta e altă parte a problemei.
ÎMI PARE RĂU: pentru destule chestii.
ÎMI PLACE: să stau la un pahar de vorbă, să ascult muzică; pisici, filme, cărţi; să fac cadouri.
NU SUNT: diplomată, tolerantă, nesinceră.
DANSEZ: nu mai.
CÂNT: fals.
NICIODATĂ: nu mint.
RAR: las pe cineva să mă cunoască.
PLÂNG: nu mai.
SUNT CONFUZĂ: acum? Da. Da' o să treacă.
AM NEVOIE: cine ştie cunoaşte.
AR FI TREBUIT: oricum nu schimb nimic, de ce m-aş gândi?
AŞ PUTEA: tot ce vreau, pot.

Leapşa e pe bază de autoservire, ca de obicei.

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

O mie de cuvinte

Cică un gest face mai mult decât o mie de cuvinte. De acord, dacă gestul ăla nu e interpretabil sau gândit pe toate părţile înainte, tocmai pentru a părea că e mai mult decât este de fapt. Aici, evident, depinde de gradul de paranoia al fiecăruia; al meu, după cum bine se ştie, e destul de ridicat.

Dar nu despre chestii interpretabile sau făcute cu un anumit scop va fi vorba azi. Azi zic aşa:

Primele gesturi care mi-au rămas adânc întipărite-n minte au fost, în mod clar, şi sigur, şi fără echivoc, alea din filme. Pentru că mai rar găseşti gesturi măreţe în viaţa reală când ai 12 ani. Şi s-au mai adunat în timp şi altele.

"Oh captain, my captain." - spusă de-un băiat căţărat pe-un pupitru; şi-apoi ridicându-se cu toţii, pentru "onor". Stiloul depus de către toţi profesorii, în semn de respect, pe biroul celui care pleca. "Goood morning, Vietnam!" Marşul soldaţilor din Cadence. Bucata de pânză scăpată din mână de-abia după moarte din Braveheart Dorinţa unui robot de a deveni uman. Mângâiatul unei cămăşi. "I have been memorizing this room". "Don't ever touch a raptor." Capul sus în faţa pedepsei cu moartea. Şi lista clar poate continua.

Dar bineînţeles că lucrurile astea se întâmplă doar în filme. Realitatea nu e atât de bine conturată. Nici de cuvinte, nici de gesturi. Adică, da, poţi scrie sau spune cuvinte frumoase; poţi face gesturi măreţe. Poţi să te gândeşti la gesturi măreţe pe care nu vei reuşi să le faci, sau pot să ţi se pară the thing pe moment, şi-apoi să-ţi dai seama că e cât se poate de uşor. Doar ideea trebuia să-ţi vină. Depinde mai mult cine, sau pentru cine face gestul cu pricina. Adică, până şi o ciocolată primită poate fi cel mai şmecher gest ever, dacă e dat de cine trebuie.

În ordinea asta de idei, da, am avut parte de gesturile mele majore. Se pune şi că mi-am dat demisisa din principiu? Cred că se pune. Da' atât despre mine. Pentru mine, şi-n general: Căţelul galben care mă păzeşte. Ridicatul de la pământ cu fredonatul unei anume melodii. Cutia pictată manual, special pentru mine. Cineva cu care n-am avut nici o legătură, care a venit în miez de noapte cu taxiul, pentru că eram pe punctul de a lua bătaie. Ascultat când mă plâng. Un buchet virtual de trandafiri, venit pe neaşteptate. Persoane care duc căţei la adăpost, fără să câştige nimic material din chestia asta; ba chiar să iasă în pierdere. Persoane care au grijă de animalele abandonate de alţii. Mieunat în cor pentru a-mi atrage atenţia. Un şut în fund din partea lu' taică-meu, pentru că aşa îşi exprimă el afecţiunea. Gestul de a crea un zâmbet, cu două degete, dintr-o faţă iniţial tristă. Ultima ţigară împărţită atunci când ai cea mai mare nevoie de una. "O să fie bine" mai mult decât spus, aproape garantat. Privirea unei băbuţe când i-ai plătit poza.

Şi da, poate nu par la fel de grandioase ca ceea ce vezi într-un film. Poate n-or să ajungă niciodată la stadiul ăla pentru că, până la urmă, eşti om din carne şi oase, nu un personaj schiţat pe hârtie. Şi poate că fiecare le interpretează după cum vrea, şi poate le interpretează mai mult sau mai puţin decât au fost menite să fie, da' asta nu le face decât cu mult mai reale. Mai acolo.

Cu lăbuţa pe inimă spun: da, mi-ar plăcea să fac chestii ca-n filme. Spontane, neorganizate şi totuşi atât de "sincron". Dar asta nu m-ar transforma într-un personaj? Rămân la stadiul de gesturi mici. Minuscule, milimetrice, microscopice; pân' la urmă pe alea ţi le aduci aminte şi zâmbeşti, pentru că ţi s-au întâmplat ţie.

vineri, 14 ianuarie 2011

Băgarea în seamă

Dacă merg pe stradă, am mai spus, am după mine ochelarii de soare. Fie vară, fie iarnă, fie ploaie, fie ceaţă; i-am purtat şi pe ninsoare şi pe bune că, spre deosebire de restul lumii care nu putea ţine ochii deschişi pentru că, de, fulgii au mania de intra direct în ochi, n-am avut nici o problemă. Mă înţeleg bine cu ei, ne respectăm şi ne preţuim, ce mai, avem o relaţie indestructibilă!

Nu, n-o să revin la replicile expirate pe care le aud de fiecare dată. Asta deja ar fi prea mult. În schimb, nu pricep o chestie: în momentul în care sunt reperată, deja ştiu că, dacă nu e vorba de o replică, în mod clar va fi vorba de o privire d'aia luuuungă, puţin interogativă, puţin ironică, puţin nedumerită. Da' în primul rând lungă. Genul de privire pe care n-aş primi-o dacă n-aş avea ochelari.

Aşa că sare întrebarea: unii au impresia că, dacă am ochelari, nu văd? Pe bune acu'. Din spatele lentilelor se vede tot. Nu e ca şi cum dacă voi nu mă vedeţi, nici eu nu vă văd. Lentilele alea merg într-un singur sens. Neeee... greu de priceput. Deci de fiecare dată mă procopsesc cu câte o privire din aia; aşa că pasul următor va fi să-mi iau ochelari d'ăia, în care te vezi ca-n oglindă, măcar să priceapă şi spectatorii cât de ciudat arată holbându-se la mine. Sau măcar să-şi dea seama că arată la fel de ciudat fără ochelari, pe cât arăt eu cu.

Partea a doua:
Am avut nefericirea de a primi o vizită acu' câteva zile. Spun nefericire, pentru că, din punctul meu de vedere, înainte de a te înfiinţa la uşa cuiva, dai un telefon. Dacă te invită, de bine; dacă nu, nu. Da' nu vii neinvitat, că mi se zburleşte codiţa, şi clar e neplăcere. Poate am chef să stau în pielea goală în casă şi tu-mi strici plăcerea asta; poate meşteresc la cine ştie ce bombă, şi nu vreau să încurc firele între ele; poate îmi decorez pereţii cu bulinuţe sau poate că, a, da, n-am chef de faţa ta. Dacă suni, evităm orice confuzie.

Da' nu, că vezi tu, că unii cred că dacă pe ei nu i-ar deranja să apari neanunţat la uşa lor, reciproca trebuie musai să fie valabilă. Spun cu lăbuţa pe inimă: nu-s cea mai sociabilă persoană; dacă vrei să mă vezi, anunţă-mă înainte. Dacă am fi împărţit aceeaşi felie de pâine, puteai, frate, să vii la mine oricând voia muşchiul tău, şi zâmbetul meu ar fi fost cel mai sincer. Da' dacă n-am făcut asta, întreabă-te dacă am plăcerea şi cheful şi dorinţa de a te vedea.

Reiau, am primit o vizită. Cred că sunt aproape zece ani de când n-am mai văzut persoana cu pricina. Dacă voiam s-o văd, aş fi găsit, în mod logic şi firesc, o cale. Da' n-am vrut. Aşa că mi s-a ridicat sprânceana când am văzut-o, şi mai ales când am văzut că nu se dă dusă. Am spus că am treabă, am spus "nu" ideii de a face o cafea, am refuzat cu desăvârşire să povestesc ce mi s-a mai întâmplat în ultimul timp, cât de "mai evidentă" trebuie să fiu?

Asta e pe acelaşi plan cu persoanele care te opresc pe stradă cu "îţi mai aduci aminte, am fost colege de grădiniţă, ce-ai mai făcut de-atunci?" Nu, nu vreau să stau de vorbă cu tine; dacă aş vrea, te-aş trage eu de mânecă. Dar atât timp cât eu mă limitez la a te saluta insesizabil din cap, nu te gândi că, de fapt, sunt o timidă iremediabilă şi nu ştiu cum să te abordez. Nu e cazul.

Şi mai e şi genul ăla de persoană care te-a reperat, vede că n-o bagi în seamă, şi-ncearcă să-ţi atragă atenţia cu pancarte. Se foieşte, se ridică, se pendulează pe lângă tine şi, într-un final, dacă nu dai nici un semn, te bate pe umăr. "Hei, mi s-a părut mie că eşti tu!" Nu puteam să rămânem la faza cu "părutul"? Nu, nu te-am uitat; da, ştiu cine eşti, de unde să te iau, ce mi-ai zis în fiecare din dăţile în care ne-am văzut, dacă mi-ai greşit cu ceva, sau dacă mi-ai făcut vreun bine. Da' pur şi simplu n-am chef. N-am chef de tine, adică. Nici să depănăm amintiri, nici să facem small-talk, nici măcar să ne băgăm în seamă.

Şi da, nu înţeleg de ce simt unii nevoia să "socializeze" cu forţa. Asta nu mă va face decât să trec pe partea cealaltă a străzii când te voi vedea. În nici un caz să te invit la o cafea.

joi, 13 ianuarie 2011

De dulce

Ciocolată în toate formele şi dimensiunile posibile. Ciocolată în tot felul de combinaţii, despre care nici nu ştiai că sunt posibile. Bomboane care mai de care mai şmechere, mai pline de marţipan, şi alune, şi chestii despre care nici nu ştii prea bine ce nume poartă. Creme şi prăjituri şi torturi, plăcinţele şi fursecuri, desert variat, pentru toate gusturile; e de ajuns să te duci la magazin şi să-ncerci să te decizi. Bine, partea cu decisul devine din ce în ce mai grea, mai ales dacă vrei să guşti din toate, aşa că le iei pe toate şi te-ntorci c-un zâmbet larg pe faţă direct acasă, unde încerci să dovedeşti că n-ai nici cea mai mică şansă de a te intoxica cu prea mult zahăr. Asta-i acum. În prezent adică.

Cu lăbuţa pe inimă spun că îmi plac dulciurile. De când eram mică. Dacă nu era şi nu aveam nimic dulce în casă, improvizam. Două-trei linguriţe de lapte praf, o linguriţă de zahăr, amestecat cu doar o picătură de apă, cât să poată fi "cremuit", şi gata desertul. Mai pune şi nişte nucă, bagă şi ceva cocos, frate, copilăria mea a fost plină de sus-numita invenţie. Mai din trecut, tata-şi "prepara" un altfel de desert: zahăr pe pâine. Că cică aşa se îndulceau ei când erau mici.

Bine, făcea bunică-mea nişte prăjituri de stătea mâţa-n coadă. Maică-mea a fost dintotdeauna persoana căreia nici un desert nu-i ieşea "tradiţional", da' nu te puteai opri din mâncat. Numai că... avându-le în casă, parcă mai apetisante erau alea direct de la cofetărie.

Siret... Siret e şi acu', da' nu se compară. În copilărie era mereu puţin vechi. Cam tare, îţi mai rămânea câte un colţ din vreun dinte de lapte în el, da' era bun, bun, bun. Acu' parcă e prea proaspăt; cu termen de garanţie şi respectând normele ISO, nu mai are nici un farmec. I-au schimbat ciocolata, l-au îmbunătăţit, l-au upgradat. Da' unde-i Siretul ăla care stătea cu săptămânile la Alimentara, care-ţi făcea din mânuţă, pe care-l iubeai, şi-l preţuiai, şi mâncai juma' de oră din el nu pentru că voiai să-l savurezi, ci pentru că nu puteai decât să-l rozi?

Apoi, bulele de floricele de porumb, date prin miere; mă rog, era aia miere aşa cum mă cheamă pe mine Gheorghe şi nu, nu mă cheamă. Da' alea erau geniale. Colorate, dulci şi da, de nefăcut "în casă". Dacă aveai una din aia, erai şefu' cartierului. Toţi se rugau să le dai măcar o floricică şi, cu ochi critic, cu o privire superioară, alegeai supuşii care să aibă onoarea de a atinge gogoloiul pentru a-şi retrage simbolul graţiei tale, amărâta de floricică îndulcită.

Pe acelaşi principiu, bucăţile de orez expandat, trecute şi ele pe lângă miere. Tot colorate, tot dulci, tot delicioase. Mâncate bob cu bob. Ălora le spunea frate-miu ouă de furnici. Şi l-am crezut mult timp că, de, era mai mare şi clar trebuia să ştie ce spune. Singura problemă era cum reuşeşti să strângi atâtea ouă de furnici, pentru toate dulciurile pe care le vedeam pe raft. Adică, în mod clar era o meserie bine definită şi asta: strângător de ouă de furnici...

Nu mai spun de batoanele "de lapte", verzi, roz sau galbene. Am încercat să regăsesc gustul ăla; am încercat să-l recreez. Nimic. Inutil şi-n van a fost totul. Am căutat reţeta; e mai păzită decât arhivele Vaticanului. Au apărut alte batoane de lapte. Bune, nu zic nu, da' nu's ca alea pe care le idolatrizam. Aş fi făcut orice pentru batoanele alea. Învelite în celofan prost, care se rupea înainte de a reuşi să-l desfaci până la capăt; mai mestecai şi-o bucată de plastic, reuşeai s-o alegi până la urmă, da' nu era bai. Ba din contră, voiam mai mult. Din ce în ce mai mult. Dispărute demult sunt şi alea.

Şi să nu uităm de cocoşeii de zahăr, pe scobitori şi vânduţi de babe sau de ţigănci. Când îi vedeai mulţi, laolaltă, parcă erai direct în poveste. Mi s-au părut dintotdeauna ireali. Erau aşaaa, străvezii şi cu aparenţă gelatinoasă, da' ei de fapt erau tari şi greu de sfărâmat. Dacă din restul de chestii am mai văzut, în varianta lor îmbunătăţită, cocoşei n-am mai reperat. Or fi murit babele, iar ţigăncile s-or fi reprofilat; copiii vor dulciuri alambicate acum, nu se mai mulţumesc cu zahăr pe scobitoare.

Şi nu, nu e nici măcar nostalgie. E aşa, o poftă nebună de a revedea măcar toate minunăţiile care mă făceau să-mi rotunjesc ochii într-un stil anime, şi să-mi doresc să le am. Pe principiul trecutul e trecut doar dacă-l uiţi, nu voi uita dulciurile. Şi voi recrea trecutul de fiecare dată când am ocazia, pentru că doar aşa poate deveni prezent.

miercuri, 12 ianuarie 2011

Cinematecă ambulantă

Am văzut zeci, sute, mii de filme. Mai inteligente, mai prostuţe, mai drame, mai de groază, mai comedii, mai seriale, mai uşurele, mai ciudăţele, mai plictisitoare, mai filme sau mai puţin filme. Mă uitam la filme pe vremea când trebuia să te ţii de antenă ca să prinzi ruşii şi să faci flic-flac-uri prin casă, cu liţă atârnată de gât, pentru a prinde imaginea. Am rezistat cu stoicism la toate episoadele din Pasărea Spin, închiriate de ai mei, de pe casetă, la video. Am rezistat la fel de stoic la câteva sute de episoade din Santa Barbara pentru că nu mă puteam decide care personaj feminin îmi place mai mult. Din Caracatiţa îmi plăcea Silvia Conti şi, după ce am mai crescut, am realizat că n-aveam deloc gusturi proaste.

Am avut o perioadă în care chiar mergeam la cinematograf pentru a vedea, da, filme. Comparam programele de la cele vreo 3 cinema-uri care mai funcţionau pe atunci, le urmăream cu ochi critic, alegeam mai ceva ca Noe când a făcut trierea pentru arcă, şi-apoi mă desfătam cu alegerea finală.

Inutil să spun că, în momentul în care am dat de net, am realizat că am dat de raiul filmelor. Frate, puteam găsi orice voia muşchiul sau inimioara mea. Pe categorii, în funcţie de actori, în funcţie de subiectul abordat, ce mai! Şmecherie curată, netul ăsta. Şi dă-i, film după film, episod după episod, mai şterge, mai trage, mai fă loc în comp, că explodează hard-ul, treacă-ţi prin cap ideea de a-ţi cumpăra încă un hard nu pentru că ai neapărată nevoie, ci pentru că stau filmele cam înghesuite. Plan pe hârtie, cu ce filme tre' să găseşti, ce filme au apărut, ce filme apărute de secole ai ratat, chestii de genul ăsta.

Ei, şi filmul nu e film dacă nu-l urmăreşti din fundul patului, cu mâncare specială, de poftă de film dătătoare, cu pătura pregătită în caz că, de, ţi se face frig, sau frică, sau somn direct, cu perna aşezată strategic şi da, cu companie. Nu neapărat de comentat, cât de văzut în patru ochi, că-n doi ochi doar tre' să-ţi pui ochelarii, pentru că stai prea aproape, şi ştii doar că nu vezi foarte bine de aproape, şi-n patru e mai fun, şi mai pufi şi până şi The Grudge parcă nu e la fel de spooky, da' la The Green Mile parcă plângi mai abitir. Cu lăbuţa pe inimă spun că un film nu e film dacă-l vezi singur. Da, povestea merge, da, pricepi ce se întâmplă acolo, mai amorţeşti puţin pentru că nu se compară scaunul cu sus-numitul pat, ei, şi, da, îl vezi pân' la capăt. Da' e ca şi cum te-ai duce la mare doar tu şi colacul din dotare.

Mă disperă persoanele care ţin cu tot dinadinsul să-ţi povestească un film, cu tot cu final. Păi, lasă-mă, frate, să văd eu ce se întâmplă. Da, aruncă-mi câteva detalii, da' nu-mi spune cum se termină, pentru că e posibil să vreau să-l văd şi eu. Cel mai tare film "stricat" a fost The Others, la care mi s-a spus care-i şpilul; asta nu m-a împiedicat totuşi să-l văd de vreo 3 ori...

Şi da, aştept cu sufletul la gură câte o recomandare. Revăd chestii care mi-au plăcut, am filme care mi-au plăcut teribil da' nu pot să le mai văd neam, există filme la care ştiu replicile pe de rost, găsesc din ce în ce mai greu un film care să mă facă să fiu "wow", multe le văd pe bibilite şi-apoi direct recycle bin scrie pe ele; mai greu un thriller care să mă ţină cu răsuflarea tăiată, mai rar o dramă care să-mi spună ceva, comediile sunt bune pentru a rade pe nerăsuflate o oră jumate; timp pe fast-forward.

Da, ador filmele. Riscul e că, dacă te axezi pe filme, uiţi să mai vorbeşti.

marți, 11 ianuarie 2011

Aşa grăit-a Guru-ul!

A existat o perioadă în care am crezut în bătrânelul cu barbă albă, în iadul ăla plin de cazane, în norişori pufoşi şi-n persoane în hăinuţe albe care cântă la harpă. Literalmente, vorbind. Adică, am crezut că e chiar posibil. Şi dup-aia am împlinit vreo 12 ani...

Nu, nu mă autoproclam atee. Departe de mine gândul. Nu poţi fi ateu şi să admiţi că sunt chestii mai tari decât tine, nu? Spun doar că, o dată cu copilăria s-a dus şi capacitatea mea de a crede în chestii nepalpabile, sau măcar din când în când prezente; sau în reprezentarea lor grafică. Pe bune acu', cum poţi să faci portretul cuiva pe care nu l-ai văzut niciodată? Şi să mai şi susţii sus şi tare că, în mod clar, aşa arată?

Dar nu, n-am chef de desfiinţare de mituri religioase azi. Am spus în ce nu cred. Evident că tre' să spun şi partea cealaltă... Cred cu tărie în două chestii; "what goes around, comes around" şi "what starts in chaos, ends in chaos".

Da, nu sună a religie de urmat, da' le-am probat. Le-am încercat, le-am simţit. Învăluindu-mă în aura mistică de guru, spun că merg, ţin, funcţionează. Pe o bucată mai lungă de timp, sau în momentul imediat următor.

Te-ai gândit cum ar fi să decupezi o rotulă? Ghici ce, juma' de oră după ai genunchiul rupt; acelaşi genunchi. Ai făcut mişto de-un taximetrist? Cât de curând un taximetrist va face mişto de tine. M-ai vizualizat cu cârligul de la undiţă adânc înfipt în ochiul drept? O, asta e grav... Fereşte-te de undiţe toată viaţa ta. Ai furat orice de la oricine? Stai fără grijă, în curând vei fi în aceeaşi situaţie. Şi da, orice ai începe în haos, oricât de pui-haos ar fi el, se va termina; nu oricum, ci într-un haos mai mare. Atât de mare că nu vei şti pe ce parte să scoţi cămaşa, dacă s-o scoţi sau s-o rupi direct, mă rog, panică totală, smuls de păr din cap, chestii din astea oareşcum apocaliptice.

Am uitat să spun că tonul folosit e unul şoptito-premonitoriu; aura a început să strălucească din ce în ce mai puternic şi scriu asta în stare de transă majoră.

Uneori cred că era mult mai uşor şi mai comod şi mai de dureri de cap nedătător să mă limitez la îngeraşii durdulii şi cârlionţaţi. Asta, sau o copilărie veşnică, ceea ce ar fi fost spooky de-a dreptul. În aceeaşi stare de transă mă-ndrept sprea a doua cafea; se pare că intensifică premoniţiile:))) Zi fără haos să aveţi; nu de alta, da' oricum apare neinvitat.

luni, 10 ianuarie 2011

Nasol dă dragoste

Cică fotografia înseamnă despărţire. Adică, dacă ai făcut o poză cu cineva, clar înseamnă că urmează şi-un bye-bye cât de curând. Mi s-a ridicat sprânceana mai mult interogativ decât critic. Păi, eu am maldăre de fotografii. Munţi întregi, cu tot felul de persoane, şi da, de pe vremea când la modă erau pozele alea de le puteai ţine în mână. Da, unele persoane nu mai există, da' mă-ndoiesc că bunică-mea a murit pentru că a făcut poze cu mine. Asta ar fi de-a dreptul bizar.

Am poze palpabile şi poze din astea moderne, doar vizibile, mai puţin palpabile. Nu văd legătura între a te trage-n poză cu cineva şi o iminetă dispariţie. Doar dacă nu faci poza cu bliţ, lumina de la el te orbeşte, te dai doi paşi mai în spate, te-mpiedici de-un bidon, te dezechilibrezi, dai să te sprijini de perete, te sprijini de fapt cu mâna de ochiul aprins al aragazului, te panichezi şi, încercând să supravieţuieşti, intri cu ochiul direct în cuier, unde rămâi înfipt pentru vecie. Cam asta ar fi probabilitatea unei despărţiri cauzate de o poză...

Da' cică faza e la fel de reală ca şi ghinionul adus de pisicile negre, deci cine-s eu să pun la îndoială veridicitatea ideii?

Mai e şi faza aia cu inelul. Dacă vrei să vezi/probezi inelul cuiva, nu-l vei primi direct în mână, ci ţi-l va lăsa pe masă; să nu vă furaţi iubirile între voi. Da' dacă eu vreau să probez, de exemplu, inelul maică-mii, care e posibilitatea şi probabilitatea să ne batem pe o a terţa persoană? Sau dacă e vorba de inelul lu' cutare, in love forever cu Gicu, care sunt şansele să mă uit la Gicu? Hmm... undeva mult sub zero, pentru că Gicu nu e genul meu; deci n-o să-l vreau nervos, total şi iremediabil. Aşa că nu mai căuta o masă pentru a-mi aşeza bijuteria; sunt safe.

Tot apropo de bijuterii, dacă-ţi pierzi verigheta, clar divorţezi. Dacă pierzi cercel, medalion, brăţară de la persoana cu care eşti, ghici ce! Vă despărţiţi. Da' dacă le pierzi şi, după un timp, le găseşti, ce se întâmplă atunci? Printr-o magie şi-o vrăjitorie sunteţi din nou împreună? Da' dacă-ţi sunt furate chestiile astea, atunci ce? Sau dacă le dai din proprie iniţiativă?

Şi mai ştiu una tare de tot: dacă mergeţi pe stradă şi vă nimereşte un stâlp în cale, în nici un caz nu-l ocoliţi prin părţi diferite; nu-l lăsaţi la mijloc cu alte cuvinte pentru că... da, suspans total... şi asta tot despărţire înseamnă. Dacă aş avea mustaţă, aş zâmbi pe sub ea. Adică, să-nţeleg că stâlpul cu pricina e malefic, şi foarte interesat de viaţa ta sentimentală, ba chiar e şi un stâlp cam gelos de-l ţine să facă faza asta. A, da, şi lasă-mă să ghicesc, după ce ai trecut de el, se transformă în pisică neagră şi se duce să mai facă viaţa amară şi altora, nu?

Şi astea-s doar câteva exemple, pentru că, frate, s-ar putea scrie o enciclopedie cu toate chestiile pe care le auzi şi care bat apa-n piuă pe acelaşi subiect. Din punctul meu de vedere e foarte simplu: există jdemii de motive pentru care să nu mai fii cu cineva; de la faptul că nu-ţi convine cum îşi scoate şosetele pân' la faptul că arde mâncarea; că râde prea tare sau că nu râde deloc; că sforăie, că ţipă, că nu vorbeşte, că nu face niciodată nimic cute şi roz şi pufi, că nu sunteţi pe aceeaşi lungime de undă sau că, pur şi simplu, n-a fost să fie. Da' în nici un caz nu cred că e cea mai bună metodă să dai vina pe un stâlp; doar dacă eşti destul de bolovan încât să crezi asta.

duminică, 9 ianuarie 2011

Ne place, da, ne place - p.41



Atât ştiu.

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

Străinul

A avut bunică-mea o prietenă. Bună prietenă, bună. Din alea de vorbeau toată noaptea, făceau prăjituri şi se uitau la filme cu Shirley Temple, amintindu-şi de tinereţe. Ghinionul meu a fost că respectiva avea o nepoată care, în cei vreo doi ani pe care i-am prins împreună, mi-a mâncat zilele. Din fericire s-au mutat rapid în Canada, şi-am scăpat de pacoste. Dar, cât timp erau încă în ţară, primeau colete. Destul de des, pline cu chestii interesante, şi bune, şi gustoase, şi frumoase, şi da, atunci am aflat că dacă ai cunoştinţe în afară, ele îţi mai trimit, din când în când, lucruri de care să te bucuri.

Am văzut aceeaşi chestie repetată la cei care aveau rude prin străinătate. Regulat, venea coletul. Dacă nu venea la timp, clar au uitat de tine; te ignoră, nu se gândesc că tu, săracul, ai nevoie de ciocolata aia, şi de haine şi, o, da, de bani. Dacă sunt în străinătate clar o duc bine, deci trebuie să te ajute. Şi să spunem că fiind vorba despre familie e cât de cât explicabil. Cât de cât, pentru că şi ăia tot oameni sunt, şi au şi ei nevoi, şi nu e neapărat datoria lor să-şi aducă regulat aminte de tine.

Dar nu despre rude plecate şi colete neprimite va fi vorba azi. Nu, problema este alta. Cum apare un străin în peisaj, există persoane cărora li se aprind antenele. Un străin oareşcare, pe care l-ai cunoscut prin intermediul nu ştiu cărui amic, cu care n-ai nici în clin, nici în mânecă. Ei, în primul rând va exista faza aia de gudurare pe lângă el. Vai, eşti din Olanda? Ce palpitant! Ce ţară frumoasă! Clar e mai frumoasă decât România noastră. Şi trebuie să fie şi mult mai curată, nu? Adică, la noi oamenii sunt nesimţiţi; fac gunoi. Avem drumuri proaste, şi politică nasoală, şi e mizerie, şi gălăgie, şi avem şi hoţi mulţi. La voi e altfel, ştiu eu. Oamenii sunt civilizaţi, nu ca la noi. A, hai să-ţi arăt oraşul; ba chiar să te tratez şi cu o saramură. Şi mămăligă, clar n-ai mâncat niciodată. Aşa e la noi, suntem mai modeşti, da' poate-ţi place, că tu eşti obişnuit cu resturante fandosite, nu ca săracii de noi, care mergem la restaurant o dată pe lună... Te simţi bine? Stai confortabil? Vrei să-ţi aduc o pernă? Să-ţi fac pantofii? Să mă fac preş în faţa ta, ca să nu calci în baltă?

Da, am văzut multe persoane din astea. Care încearcă să se scuze pentru ceea ce sunt, sau pentru ceea ce nu sunt. Care simt nevoia să discrediteze locul în care trăiesc, doar pentru că e un străin de faţă. Care ar sta şi-n cap pentru a-l face să se simtă bine. Nu pentru că-l plac în mod deosebit, ci pentru că, vezi tu, nu e român, deci e mai bun, mai tare, superior din toate punctele de vedere. C'mon, zic! Ăsta-i bullshit. Un om poate fi bun sau rău, indiferent de ţara din care vine. Şi dacă e din Olanda, să zicem, asta nu-l face nici mai deştept, nici mai interesant; îl face doar vorbitor de altă limbă şi locuitor al altei ţări. Nu trebuie să te ploconeşti în faţa lui; n-a făcut nimic pentru a-şi câştiga statutul ăsta, s-a întâmplat să se nască acolo. Şi străinul ăsta pe care-l idolatrizezi, la el acasă e un om ca oricare altul; unul din mulţime. Nici mai deosebit, nici mai special, nu iese cu nimic în evidenţă. Poate că la el acasă e la fel de medic ca şi tine; sau la fel de student, sau la fel de orice ai fi tu, la tine acasă. De ce are piedestal doar pentru că vine din altă parte?

A doua faza, străinii au bani. Şi dacă-i au, clar trebuie să-i împartă. Adică, dacă-l duci la restaurant, el va plăti. Dacă vrei o prăjitură, tot el o va plăti şi pe aia. Dacă e vorba de taxi, la fel. Pentru că vine dintr-un loc în care banii cresc în copaci, şi trebuie, e musai, zic, să profiţi de pe urma chestiei ăsteia. Ba chiar să-ţi dea şi bani să ai după ce pleacă. Pentru că are. Şi, repet, poate că la el în ţară e la fel ca tine; dar vezi tu, că înnebuneşti când auzi de euro. Şi dacă e euro, lasă-l să plătească. Eventual trebuie să te ajute să-ţi repari acoperişul; ăla pe care-l amâni de ceva timp, dar dacă tot a venit străinul cu bani, măcar să scoţi ceva de pe urma asta. Şi când va pleca, vei trăi cu gândul că poate îţi va trimite bani. Iar dacă nu o face, îl vei blama. Uite, mă, nu s-a rupt nici măcar la o sută de euro; şi l-am plimbat, şi i-am dat, şi i-am făcut... De ce? Ce obligaţie are să se gândească la acoperişul tău? Vă leagă cumva cordonul ombilical? Ţi-e frate, mamă, unchi? Nu; e cutare, cu care ai ieşit o săptămână, ai tras cât ai putut de portofelul lui, şi-acu' te enervezi că nu mai poţi profita. Dacă e străin nu înseamnă că e şi casă de caritate în acelaşi timp.

A treia fază, şi ultima de altfel, care se leagă cumva de punctul 1; dacă vine străinul, îl intoxici cu Dracula, Nadia Comăneci şi Hagi. Te lauzi de nu mai poţi cu oamenii care au fost, şi-ţi torni ţărână în cap că nu mai avem valori ca odinioară. Ţărână în cap îţi torni şi pentru că servirea în bar nu e impecabilă, chiar dacă e; şi pentru câinii maidanezi care trec pe lângă voi; şi pentru copiii din orfelinate. Mai rar îi arăţi şi chestiile bune. Nu, îi arăţi părţile negative, care există oricum peste tot; şi poate că el e din Papua Noua Guinee, şi înainte de a veni aici n-a purtat ghete, ci a alergat desculţ pe plajă. Poate, zic. Da' nu, că tu trebuie să-i arăţi toată mizeria, şi durerea şi neputinţa, şi nepăsarea. Chiar dacă tu, personal, n-ai de ce te plânge, te plângi pentru alţii. Săracii, pentru care nu poţi face nimic şi de care uiţi în secunda în care a plecat străinul.

Să vadă că tot ce i-a arătat CNN-ul în juma' de minut de ştiri e real, şi să ştie că e chiar mai rău. Da' de ce nu-i arăţi tu totul aşa cum este? Şi cu bune, şi cu rele, pentru că - şi iar mă repet - bun şi rău există peste tot. În ţara lui nu curge lapte şi miere, şi nici nu umblă câinii cu colacul în coadă. Poate că stă, la fel ca tine, într-un apartament minuscul, şi clar îşi plăteşte facturile la fel, şi e cârpit de somn dimineaţa înainte de a se duce la muncă, şi trece în fiecare zi pe lângă acelaşi cerşetor, şi există şi acolo şi orfani, şi nesimţiţi, şi răutate. Da' arătă-i totul obiectiv, fără să-ţi smulgi părul din cap, fără să te-mbraci în sac, fără să te guduri.

E tot un om; doar că stă în altă parte. Nu e nici zeu, nici salvator, nici sac fără fund. Şi te gândeşti că după atâta timp, în care străini s-au perindat pe la noi fără număr, ar fi trebuit să învăţăm chestia asta. Să nu mai existe gudurături, şi să putem sta drepţi, nu în poziţie de plecăciune. Că, indiferent de situaţie, ar trebui să avem coloană vertebrală. Da' uite că nu-i aşa, şi eu mă gândesc în continuare la o lume ideală, nu la ceva realizabil. Prea multe coloane îndoite, prea puţină verticalitate. Dar până când?
Related Posts with Thumbnails
 

Blue Jasmine Template by Totul despre Blogger