Copycat

Copiii nu vor o jucărie aidoma jucăriei celuilalt. Ei vor jucăria celuilalt. Adică, să i-o ia; celălalt să nu mai aibă aceeaşi jucărie, s-o aibă doar el. Prima chestie legată de individualitate.

Mai creşti puţin şi realizezi că nu vrei geantă ca a colegului. Adică, e naşpa să aveţi amândoi genţi la fel; sau penar, sau pix. Chiar că arată aproape la fel, măcar culoarea să difere. Ştiu că mi-am ascuţit pixul cu ascuţitoarea, pentru a nu fi la fel cu al celorlalţi, dintr-o mare de pixuri negre; singurele care existau în stoc, pe vremea când eram la grădiniţă.

Dacă din întâmplare ai aceeaşi bluză, haină, fular ca al altei femei, deja e tragedie; bărbaţii dau mai puţină importanţă amănuntelor de genul ăsta. Iar dacă se întâmplă ca bluza să fie comună cu o persoană pe care o placi mai puţin, mai mult ca sigur va fi banată. Bluza, nu persoana.

În ordinea asta de idei, în care de când înveţi să mergi vrei să fii o persoană unică, de ce în timp te chinui să devii altcineva? Da, înţeleg, vrei să devii mai bun, mai candid, mai ironic, mai acid, mai cult, mai altfel; încerci să te schimbi, pentru a deveni un altul pentru tine şi în relaţie cu ceilalţi. Dar asta o faci pe scheletul propriu şi personal. Eu spun de ce ai vrea să fii practic altă persoană?

De ce i-ai lua gesturile, cuvintele, ideile, argumentele? Felul în care construieşte o propoziţie, felul în care fumează, poziţia în care doarme, modul în care-şi rotunjeşte buzele când nu-i convine ceva; ticurile verbale, lista de lucruri care-i plac, gusturile în materie de muzică, mâncare, literatură? Mă rog, totul. De ce ai vrea să fii o altă persoană care, în mod logic şi normal, nu vei fi. Nu printre cei care ştiu cine şi cum a fost primul; restul lumii îl poţi păcăli cu graţie, trecând drept un specimen original.

Toate femeile voiau să fie Garbo, Dietrich, Bergman, Monroe, Jackie O. Bărbaţii se credeau Rudolph Valentino, Bogart, Brando sau James Dean. Vedeai asta în stil vestimentar, coafură, gesturi; ba chiar existau şi copii aproape fidele. Dacă nu erai destul de atent, puteai jura că tocmai ţi-ai făcut cumpărăturile cot la cot cu oricare dintre persoanele de mai sus. Şi da, într-o oareşcare măsură, înţeleg dorinţa de a fi altcineva; altcineva cu mai mult succes, cu poate mai multe vise îndeplinite, cineva care n-o să fii niciodată.

Dar, pe bune acum, asta-i viaţa reală. Cât o să mai rupi din unul şi din altul? Cât timp vei mai încerca să fii replica perfectă a altei persoane? Cât timp vei mai împrumuta pentru a fi nu o persoană nouă, care şi-a însuşit anumite lucruri şi le-a cizelat în timp, ci un alt acelaşi om cu acela pe care-l copiezi?

Femeile în speţă vor coafură à la Cutare; rochie ca aia de-au văzut-o nu'ş pe ce covor roşu; manichiură cum au văzut ele în revistă; cizme ca-n nu'ş ce vdeoclip sau dormitor ca-n filmul ăla de le-a marcat teribil. Da' eu vorbesc de chestii mai puţin materiale; repet, vorbesc de gesturi, gânduri, cuvinte.

Şi-ncă o chestie şi mă opresc. Mă-ntreb ce vezi în momentul în care te uiţi în oglindă, copie fiind... Adică, pe cine vezi. Mă-ntreb doar pentru că e dimineaţă, mult prea, aş fi tentată să spun, şi dimineaţa totul pare mai proaspăt; până şi nervii.