Fiii omului cu inima de piatră

Piatră. Piatră de jur împrejur. Piatră-marmură în care poți sculpta, la fel cum Michelangelo și-a sculptat Pieta. Michelangelo avea inima de piatră și-avea inimă doar pentru marmură.
Și cea mai tare piatră, și cea mai scumpă marmură se-nmoaie dacă știi cum s-o privești.
Dacă știi cum să tai printre cristale.
Marmura nu-i dură.
Marmura e moale dacă știi să gândești ca marmura.
Dacă știi cum să ții dalta și s-o modelezi, fără s-o sfărâmi.
Fără să strici marmura. Doar s-o modelezi.

Omul nu-i om, dacă nu greșește.
Greșeala nu-i greșeală, dacă nu doare.
Durerea nu-i durere, dacă nu-i iertată.
Iertarea nu-i iertare, dacă nu vine de la cine trebuie.

Am sfărâmat biscuitele pe care trebuiau să-l mănânce vrăbiuțele. Am furat frunză de viță de vie. Am scuipat împărtășania de la balcon. Am râs de niște măicuțe. Am mințit.
- Ai mințit, Camelia?
- Am.
- Ai făcut ce ai zis că n-o să faci vreodată?
- Am.
- Mai spui vreodată ”niciodată”?

Niciodată nu spune niciodată. Prima lecție. Prima greșeală. Prima minciună.
Eu niciodată - nu mai există demult. Și-o strig la toți dumnezeii, dacă mai există vreun dumnezeu pe măsura strigătelor mele. Dumnezeul vostru.
Dacă al meu există, al vostru a murit demult.

Melodii de demult și-o casetă albastră.

Piatră de jur împrejur. O singură daltă pentru marmura mea.
Fiii omului cu inima de piatră n-au știut că, oricât de piatră ar fi, inima tot inimă e.

Ne place, da, ne place - p.155

Probabil a mai fost aici. Cercurile se învârt în cercuri.



Enjoy!

6 zile

Am mai mulți ani decât mi-aș fi dorit să am. Nu fizic, nu legal. Doar în plus. Ani care mi se adaugă de fiecare dată când simt că mi se termină lumea. 

Ai simțit vreodată că ți se termină lumea? Că nu mai poți respira, că n-ai destul aer, că ai putea foarte ușor mima un accident în fața autobuzului și prea puțini s-ar prinde că, de fapt, n-a fost nici măcar un accident divin, a fost propria ta voință? Tu te-ai dus în fața autobuzului, pentru că lumea ta s-a terminat și nu mai ai pentru ce trăi. 

Lumea mea s-a terminat de multe ori. Și de multe ori mi-am zis că poate nu e sfârșitul. Că n-are cum să fie așa. Că sfârșitul voit ți-l controlezi singur. Fiecare sfârșit e ultimul. Până la următorul. Voit. Fiecare autobuz care te ratează e semnul că nu era autobuzul tău. Un Final Destination inversat. 

De fiecare dată când ți se termină lumea te gândești că pământul e rotund. Că perpetuum mobile. Că, dacă te-a ratat, atunci încă mai poți duce. Că nu ți se dă mai mult decât poți duce și tu încă duci. Cât încă mai poți. Când n-o să mai poți, o să te rostogolești în abis. Dacă te uiți în abis și abisul se uită la tine. Dacă abisul nu te învinge, poate că ești mai tare ca el. De data asta. Și de data viitoare. Și de fiecare dată când abisul o să aibă curajul să se uite la tine.

Nu cred în sfârșituri finale, la fel cum nu cred în puterea ultimatum-ului, în pedeapsa capitală și-n efectul placebo. Cred în mine și-n ce aleg să cred. Cred în că pot și cred în mine.

Ai simțit vreodată că ți se termină lumea? Că nu mai poți respira, că-ți explodează creierul, că dacă dai un pumn în perete s-ar putea să fie mai bine, că o țigară aprinsă de la altă țigară îți face rău fizic, dar bine psihic, că ai înțeles ce spunea ăla cu ”wake me up when september ends”, doar că la tine s-ar putea să fie luna diferită, că lumea ta se termină, o vezi cum se termină și știi că, dacă nu crezi în sfârșituri finale, o poți reconstrui? 

Ai simțit că ți se termină lumea și nu vrei altă lume reconstruită, o vrei pe a ta. Oricât de greu ar fi. Pentru că lumea poate a fost clădită în 6 zile. Eu am o multitudine de 6 zile în care-mi pot clădi universul. Meu.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.154

Enjoy!

Ne place, da, ne place - p.153

 

Enjoy! 

Ne place, da, ne place - p.150

 Courtesy of Mab.



Enjoy!

Ne place, da, ne place - p.149

Enjoy!

Septembrie 31

Sunt Marele Rastafarian când am chef de relaxare. Când nu vreau să-mi fac planuri, când nu vreau să mi se facă planuri, când nu vreau să-mi fac scenarii, când n-am chef de supoziții, propoziții, opoziții, prepoziții. Când nimic nu mă poate scoate din starea de visare de bine pe care mi-o autoimpun. Când nu am amintiri de trecut și nici idei de viitor. Doar prezent. Continuu, ca la gramatica engleză, pe care nu mi-am bătut capul s-o învăț ca lumea.

Ironia e că am învățat gramatica franceză, fără să mă descurc excelent la cea română.
Teoria mi-a dat mereu bătaie de cap. Nu știu să explic, nu vreau să explic, sunt prea leneșă ca să explic. Prefer să-ți arăt. Sau să te las să crezi ce vrei, când explicațiile mele nu te-ar satisface.

Sunt loază și năpârcă. Sunt lepră. Sunt un gălbenuș în oul lui, sunt magazinul de vise, sunt alfa și omega, sunt teama care te ține treaz, umbra de pe perete, sunt monștrii care deveniți, sunt coșmarul universal. Sunt omul care traduce din versurile altora și recunoaște când o face. Acum.

Sunt Marele Procastinator când spun că de mâine mă apuc de sport, că de mâine o să fiu mai ordonată, că de mâine voi fi mai conștiincioasă, mai calmă, c-o să fumez mai puțin, c-o să mănânc mai sănătos, c-o să beau mai puțin, c-o să fac curat, c-o să-mi caut tricoul pe care nu-l găsesc de două luni. Mâine e azi-ul procastinării. De mâine o să fiu mai puțin împiedicată, mai atentă, mai tolerantă, mai puțin eu. De mâine n-o să fiu mai puțin eu. De mâine o să fiu total eu. De mâine, nu de azi, că azi e duminică, 30 și mâine e luni, 1. Momentul perfect să fii din nou tu. Adică eu.

Sunt Marele Guru când scriu astea. Guru cu țigara-n stânga și scrumiera tot în stânga. Mâțele mele care n-or să sesizeze diferențe, pentru că ele oricum nu dau doi bani pe cum sunt, atât timp cât le mângâi și le dau de mâncare. Totul meu la mine-n gând, bucăți scrise, cuvinte-mprăștiate și-un octombrie pe care-l vreau cald. S-a terminat septembrie, mă pot trezi. Un alt septembrie, un an, doi ani, octombrie cald și eu mai ceva ca un 3 în 1.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Altfel de toamnă

Piure de castane. Bun piure-ul de castane. Bun și piure-ul de cartofi, nu zic nu. Cald, frecat cu unt, cu un praf de piper deasupra și cu bucăți de cașcaval tăiate leneș. Mâncat cu lingura, neapărat, pentru că farmecul piure-ului e să-l mănânci din castroane cât mai mari, cu lingura, nu cu furculița. Furculița îi rupe din magie.
Daaaar, bun piure-ul de castane.

Și castanele coapte. Castane coapte care-ți încălzesc cald mâinile. Care te fac să zâmbești, pentru că amintirile alea te țin în viață. Amintirile te țin în viață. Castanele coapte sunt dintre amintirile alea. Mâna caldă de la castane. Mâna caldă și zâmbetul încălzit de amintiri.

Castanele nu-s numai de mâncat. Din castane poți face jucării. Din castane și chibrituri. Joc din copilărie pe care-mi vine să-l repet de fiecare dată când văd castanele și mă feresc, pentru că o castană care-ți pică-n cap numai plăcută nu-i, dar e mai mare plăcerea s-o găurești după, transformând-o într-un cățel simpatic.

Anotimpul castanelor e anotimpul în care-ți vine să cânți Wake me up when september ends. Nu pentru că vrei musai să se termine septembrie. Pentru că, după septembrie, vine miezul toamnei. Și chiar dacă nu-ți place frigul, miez de toamnă înseamnă cuibărire plăcută, cald de pătură, cald de eșarfă, cald în interior, când tot exteriorul e frig. Și-nseamnă că a mai trecut un timp și uneori îți place să treacă timpul. Te vindecă. Te vindecă la fel ca un ceai cald când ai început de guturai.
Îmi place miezul de toamnă pentru că poți bea ceai cald fără să te frigi și poți uita răcelile trecute fără să ai una nouă.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.148

Jah!



Enjoy!

Timid Camelia scria

Am gesturi scurte, bruște. Am gesturi de cartofor de-abia intrat în lumea cărților, care nu știe cum să blufeze, care nu știe cum să ridice o carte fără s-o arate celorlați, care nu știe că să fii cartofor e o artă înnăscută. Nu devii cartofor, te naști cartofor. La fel cum, dacă ești pisică, nu-ți garantează nimeni că nu vei dărâma nimic când treci printre paharele pline. Pisica mea nu dărâmă nimic când trece suplă printre pahare cu picior.
Eu dărâm tot. Iau fiecare colț de casă, mă lovesc de fiecare dulap, mă împiedic de fiecare fir. Sunt cartoforul nereușit, dintr-o familie cu sânge de cartofori.

Cartofori? Nu.
Străbunicul se răsucește în mormânt. Negustori.
Frate-meu s-ar răsuci în mormânt dacă ar ști că nu nimeresc din prima yala cu cheia. Noroc că frate-meu nu-i mort și noroc c-am învățat să pipăi yala cu degetul.

Am gesturi bruște și ușor violente. În viața celor care mă cunosc și-n viața mea. Când nu pot să aprind lumina fără să nu lovesc ostentativ întrerupătorul, când nu pot închide ușa fără să nu fac zgomot, când merg pe podele apăsat și dureros. Pentru ele. Sunt violentă în imaginația celorlalți și-am fost întrebată cu cine m-am bătut când aveam zgârieturi pe monturi. Zgârieturi explicabile, multiple întrebare. Aceeași.

Morbid îmi place statutul meu. Morbid zâmbesc și alimentez zvonuri, nedezmițindu-le.

Doar eu-mi știu tăcerile. Doar tu-mi cunoști tăcerea. Doar din zâmbet vezi că nu-i adevărat. Restul văd în zâmbet aprobarea. Eu dau ironia.
De când am avut primul ochi vânăt pentru că m-am lovit de pat, am învățat că degeaba negi. Toți vor crede ce vor și-ți vor crea legenda fără să fie legenda ta. O accepți așa cum accepți nota bună luată pentru că ai copiat. Ai vrut să copiezi, nu negi. Și nota și legenda sunt false. Le accepți pentru că nu-ți afectează viitorul și pentru că tu știi cine ești.

Și-mi plac versurile tradițional făcute în română. Nu toate, unele. Dacă traduci ce zic cântecele de dragoste dintr-o altă limbă, or să sune fad. Fals. Pe astea măcar nu trebuie să le traduci. Vorbesc în limba mea. Nu traduc, iau de-a gata. Și când traduc, traduc școlărește, timid. Nu mai gândesc în alte limbi, nu mai scriu în alte limbi. Scriu brut. Gândesc tandru. Nu scriu cum gândesc și nu gândesc cum scriu. Traduce tu asta. În ce limbă vrei. O să sune la fel de dizgrațios și la fel timid. Și-ai să râzi la fel de tare, imaginându-mă timidă.
Timid Camelia scria.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Cherchez la femme. Fără link

M-am cântărit zilele trecute și-am observat, într-adevăr, un kil în plus. Nu-i grav, în două zile îl dau jos. Dar sincer nu cred că un kil în plus m-a mărit într-atât, încât alții să nu mai încapă de fundul meu. Da, e problemă veche dar, de data asta, fundul meu pare să fie cât China, pentru că există unii care și noaptea se zvârcolesc de pe o parte pe alta de grija mea. Înțeleg grija de mine venită din partea persoanelor apropiate, nu din partea unora pe care, dacă-i văd pe stradă, posibil să nu-i recunosc.

Știi ce mișto e să stai lejer la un pahar de vorbă și, dintr-odată, să afli că ești subiectul fanteziei unora? Că Galațiul nu e așa de mare pe cât îl credeai și, chiar dacă discuțiile au fost duse departe, pe mal de mare sau la poale de munte, printr-un lanț ciudat am aflat și eu ce fac; de la alții. Și-am rămas uimită pentru că, ceea ce fac în imaginația altora, nu se pupă deloc cu ce știu eu că fac. Sau cei care sunt pe lângă mine.

Și cică trăiesc într-un cerc puțin promiscuu, în care-s cuplată cu o prietenă bună, în care facem posibil orgii în câte 5-6, sex fără măsură, că toată viața mea a căpătat un alt sens, că se știe clar pe cine iubesc, cine mă iubește, cine la cine tânjește și cine face planuri cu cine. Doar că eu nu știu nimic din ce se spune. O fi my twin evil care face toate astea. Și ce simt eu sau pentru cine e numai și numai problema mea. Și n-am făcut sex în 5 sau 6 și uite că recunosc, nici măcar în trei. Da` lasă că știe Înalta Curte de Casație și Justiție mai bine ca mine!

Mă, puiule, mă, mamă, vezi-ți de așternuturile tale. Discută ce vrei tu, discută-ți rudele, prietenii, mâțele, vorbește culori, omletă, spanac, da` lasă-mi viața în pace. Nu ne leagă nimic. N-are de ce să te intereseze ce fac, cu cine, cum și unde. Nu există motiv pentru care ai scobi un trecut trecut și-ai inventa un prezent care, într-un fel sau altul, îți dă o șansă de includere.
La fel cum pe mine nu mă interesează nici măcar dacă mai trăiești sau nu, nu-nțeleg de ce pe tine te fute grija. Se cheamă mâncat de câcat profesionist. Cu polonicul.

Instinctiv, am vrut să te calc pe cap. Sau, mai rău, să-ți tai cablul de net. Interlanul fără net e ca găina fără cap. Se zbate puțin și moare. Sau își bagă gheara-n gât ca pițigoiul. Și-apoi m-am prins că, dacă visezi noaptea și apoi împrăștii zvonuri, se pare că n-ai altă viață. Așa că tre` să te hrănești cu viața altora. Aș vrea să pot spune că tristețea ta mi-a făcut milă. Da` aș minți. O meriți. Găsește altă sursă. Nu de alta, dar mie-mi place să știu ce fac și să fie și real. Dacă vreau fantezie, mi-o creez singură, n-am nevoie de ajutor. Nici eu, nici cei din jurul meu.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.143

Enjoy!

Ne place, da, ne place - p.141

Enjoy, girl!

Ne place, da, ne place - p.138

 Dis...



Enjoy!

Ne place, da, ne place - p.136

Enjoy!

1001

Gândesc matematic. Aritmetic și geometric, în funcție de problemă. Orice frază are mai multe sensuri, orice ton poate însemna altceva, orice semn poate fi interpretat. Gândesc nu în logaritmi, pentru că nici nu mai știu ce-s logaritmii, ci în planuri. În toate planurile.

Îmi plac cifrele, dar stau mai prost la capitolul calcule. Asta nu mă oprește să calculez. În minte, pe hârtie, cu calculatorul, oricum încât să iasă calculul. 28.05.2012. 2+8+5+2+1+2 = 20. 2+0 = 2. Orice dată poate fi transformată într-o cifră, orice cifră poate ajunge într-o zodie, orice zodie are partea ei clară și matematică, care-mi va spune puțin cine ești. Mă pot înșela, dar nu cu mult. Poate juma` de grad, dacă nu te schimbi la 180. Jocul de cărți va fi mereu în sensul acelor de ceasornic, două lingurițe de cafea pentru fiecare cană, serii de câte 30 de abdomene; sau 50; în nici un caz 27 sau 48. Număr din 2 în 2. 10 înghițituri de apă ca să-ți treacă sughițul. Traseu calculat cu scurtături, zâmbet cu sens dublu, tabel cu datorii, combinații de 3 luate câte 4, logica-mi oferă soluții. Nu mereu, sau nu mereu urmez firul logic, dar le știu. Că nu le aplic, asta-i altă problemă.

1001. Mult mai multe cuvinte. Zile, pisici, cafea, cum te simt, cum mă simt, cine m-a mai enervat, când, cum, de ce, ce m-a făcut să râd sau să mă doară, cum am văzut, ce-am atins, ce-aș fi vrut să fiu, cum am fost, cum sunt, cum o să fiu, când o să cresc, cât am copilărit, muzica, gesturile, frazele, pozele, maniile, întrebările, răspunsurile, totul meu. Prima, 666, 1001.

Pân` la următoarea mie, la bună vedere!

Pan, Peter Pan

Sunt Peter Pan.
La naiba cu Peter Pan. Un băiețel aproape veșnic bărbat în haine ciudate da` de ce ar fi avut haine dacă-și păstra copilăria de ce mereu ar fi căutat să fie la modă pentru că hainele alea cu toate că au un iz de poveste demodate nu-s și-s verzi și căuta mereu costum care să-i pună silueta în evidență și picioarele și faptul că-i zvelt și era încojnurat de-o gașcă de alții la fel ca el. Și dacă era copil de ce o ținea pe Wendy mereu aproape și n-o lăsa să plece și-i făcea capul mare eu cred că lui Peter Pan îi plăcea să se ascundă sub copilărie da` de fapt era mai matur decât mine și decât tine pentru că dacă greșești și ești copil ți se iartă mai ușor decât dacă ești adult și faci același lucru și bărbații cred că-s cel mai greu de iertat mai ales dacă se țin după o zânișoară minusculă feminină și ușor de rănit.

Copilăria mea de Peter Pan e când îmi zâmbești și-mi aduc aminte eclere violente povești învățate pe de rost pagini întregi scrise seara întuneric cu lumină de țigară fiecare loc cu povestea lui fiecare pas o amintire gesturi minuscule încruntat din sprâncene vise urâte povestite ca să treacă fără virgule pentru că virgulele impun o enumerare și-s atât de multe c-ar fi umplute pagini întregi și prea lung deja se citește pe diagonală și fiecare-și are propriile amintiri de care să-și aducă aminte acum.

Și mă gândesc să fiu eternal child pentru toate astea pentru că astea erau atunci și-atunci era eternal chiar dacă Wendy e o zânișoară cu aripi prea scurte și Peter Pan un bărbat cu complex de copil dar poveștile aveau alt iz și mirosul de cărți vechi prăfuite și uitate-n colțuri nu se uită la fel cum poți uita ce-a fost rău dar mereu zâmbești la ce e bine și insula mea e eternal chiar dacă unii spun că eternitatea e doar un cuvânt eternitatea se termină când vreau eu.

Pân` la următorul amalgam, la bună vedere!

Așa grăit-a guru-ul - p.9

Niciodată sfaturile pe care le dai altuia nu le vei putea aplica pe tine. Pentru că, până nu simți cum te bat bocancii altuia, nu vei ști cum se simte. Și-oricât de ușor ar fi să-mprăștii cuvinte, când vine vorba să le pui tu în practică, se rupe filmul.

Am dat și-am primit sfaturi. Ca-ntr-un schimb de ”uite ce cred eu c-aș face dacă aș avea puterea să fiu tu”. Prea puține se mulează pe mine, prea puține pe alții.
În toată cursa asta, am uitat chestia elementară: suntem diferiți. Din fericire. Până și chestiile banale le facem diferit.
Și-i ușor să spui ”aș face asta” până nu ești în situația aia. Principii, reguli, eu? niciodată! judecăți de valoare, idei de forță, toate - praf în ochi. Până nu simți ce simt eu, până nu te doare cum mă doare pe mine, până nu ai visele și coșmarurile mele, nu te poți pronunța. Probabil îți dai cu părerea. Și părerea ți se schimbă când ajungi acolo. Sătulul nu crede flămândului. Am învățat-o pe pielea mea.

Pagini întregi de citate, chestii care-ar trebui să te facă mai puternic sau să-ți dea puterea să mergi mai departe, fraze motivaționale, je laisse le vent emporter tout. Și-ncerc să ignor și că, dacă nu întrebi, nu ți se va răspunde, și că ești suma experiențelor trăite, și că to forgive is to forget; carpe diem, puterea vine din interior, intelligent girls are more depressed, ce ți-e scris; ignor toată-nțelepciunea lumii. Încerc să văd dacă rețeta supremă nu stă, de fapt, în asta. Pentru că binele lor nu e, musai, și binele meu.
Și-aștept momentul ăla, în care o să am din nou zâmbetul ăla, pe care-l am când visez frumos noaptea. Momentul ăla.

Pân` la următoarele revelații, la bună vedere!

Dream a little dream - p.2

Cimitir imens, cu o capelă rotundă în mijloc. Mereu aceeași capelă, pe care nu știu de unde am pescuit-o, pentru că nu țin minte s-o fi văzut pe undeva. Aproape seară. Și ieșirea din cimitir impune o trecere prin biserică, unde-s lumânări multe, pâlpâind ciudat și vreo doi morți întinși pe catafalc. Bizar vis, din care nu mă pot trezi decât după ce intru în biserică, și normal că nu mai ies, și e atât de real că mă trezesc buimacă și mă-ntreb ce e cu patul de sub mine.
Visez des asta.

Când eram mică, mă bântuia un gard verde și-o șatră de țigani care treceau pe lângă mine. Și clar nu era a bună, pentru că-n perioada aia știam că unii mai fură copii, iar eu eram candidatul perfect. Blond cu ochi albaștri.

Și clădirea aia de pe care-mi iau zborul, nu pentru că vreau să mă arunc, ci pentru că vreau să trăiesc, și din urmă vin mulți care-ncearcă să mă prindă, dar ei nu pot să zboare, și bine că pot zbura eu, altfel cine știe cum s-ar termina visul.

De înotat nu prea visez, pentru că și-n vis îs conștientă că apa nu mă place foarte mult, deci e mai safe să stau pe mal. Asta nu înseamnă că nu crește Dunărea uneori, și devine atât de mare și de amenințătoare, încât singura salvare e să ajung mai repede pe malul celălalt, dar apa vine mare și repede și murdară, și e contratimp totul și nu, nu mă ajunge de tot din urmă înainte de a mă trezi. Respir ca după maraton și nu vreau s-adorm la loc.

Pentru că, dacă adorm, iar visez partea aia, cea mai gravă dintre toate, în care mori și eu nu știu ce să fac. Real. Palpabil. Fără să pot să revin la realitate. Conștient subconștient, care mă ține legată de pernă și, când reușesc finalmente să scap, tre` s-aprind lumina și să mă conving c-a fost un vis de noapte și că-n vis se-ntâmplă multe, dar asta nu le face reale.

Iar dac-ar fi să-mi programez să visez frumos, și calm, și liniștit, clar nu mi-ar ieși. La ce mi-ar servi să mă trezesc cu zâmbetul pe buze, când coșmarurile sunt atât de antrenante?

Pân` la următorul vis, la bună vedere!