Castane care zâmbesc

Mirosul de castane coapte care se simţea de la distanţă. Şi măream paşii; mai repede lângă nenea care le vindea, lângă căruciorul cald, lângă cărbunii încinşi.
Castane coapte în cornet de ziar. De fiecare dată, acelaşi gând: oricât aş fi încercat, nu puteam face cornete de ziar. Nu care să şi ţină atâtea castane.

Cornet fierbinte, castane fierbinţi, mâini reci. Aburi în cornet. Drum de coji de castane. Hansel şi Gretel în oraş; coji de castane în loc de firimituri. Sparge castanele, frige-te cu miezul dulce, râzi fericită pentru că-s bune castanele, şi mai avem multe încă. Râzi fericită pentru că e frig afară, da's calde castanele, şi te poţi încălzi uneori şi de la un zâmbet. Zâmbet cu ochi.

Acasă nu's cărucioare care să vândă calde castane. Acasă e frig fără mănuşi şi căldură de fular. Acasă e parcul cu ciori şi căldură de buzunar. Acasă miroase a frig, şi-a portocale decojite în formă de floare, şi-a somn pofticios de pisici care nu ştiu ce-i frigul. Acasă sunt un eu mai cald, pentru că cineva trebuie să refacă senzaţia cornetului.

Anumite zâmbete te fac să zâmbeşti. Unele se păstrează la fel în timp. Unele sunt acolo ca să-ţi aduci aminte. Când ai nevoie de ele, de căldură, de ele. Îmi ţin zâmbetele frumos ordonate-ntr-o cutie. Le scot pe rând, atunci când e nevoie. Le scot, le simt, le pun la loc. Să mai fie şi altădată; să nu se consume... Le păstrez sfânt şi păgân. Ca mine. Ca ele.

Pân' la următorul zâmbet cald, la bună vedere!