Un dram de autism

Uneori îmi vine să-mi scot mâna din încheietură şi să mă bat cu ea. Momentele-n care am chef să bat pe altcineva nu presupun scoaterea mâinii din încheietură. Deci sunt mai simple. Şi nu vorbesc despre chestii grave, pentru că atunci îmi vine să mă aşez în fund în mijlocul camerei şi să urlu ca plozii. Dar să nu-ncepem cu dramatismele de luni.

Se-ntâmplă să fac o cafea. Cam des. Bine, recunosc, în fiecare zi. Şi-aştept să se facă, mă-nvârt, mă sucesc, lalalalululu, închid aragazul, beau cafeaua, plec la muncă. Da'... oare oi fi închis aragazul? Da' oare l-oi fi închis bine? Nu mă vizualizez închizându-l, şi pace bună. Dacă, de fapt, nu l-am închis, şi gazul umple toată casă, şi vine vecinu' liniştit, şi-aprinde calm lumina şi BANG! Friptură şi el, şi vecina, şi mâţele. Văleu! Mâţele! Până să ajung din nou acasă, să văd cărămizile-n ordine şi uşa la locul ei, deja mă autonumesc criminal în serie. De mâţe, nu de vecini.

Da' uşa? Uşa oi fi închis-o? Dacă n-am închis-o, şi vine vecinu', şi scapă câinele, şi câinele iese-n stradă şi se pierde sau, mai grav, dă maşina peste el? Ce-oi fi făcut eu cu uşa aia?
Maximă era perioada în care aveam papagal, şi trebuia să-l hrnesc, şi-i deschideam uşa coliviei, şi mâţa-n casă, şi fă-ţi probleme de conştiinţă după asta, că dacă n-ai închis papagalul cum trebuie, nu mai rămân nici penele din el până mă-ntorc acasă.

Şi recunosc cu lăbuţa pe inimă că da, au fost dăţi în care m-am întors din drum doar pentru a mă asigura că am făcut şi-aia, şi-aia, şi nu-i nimic ciudat şi-n neregulă. Noroc că nu le am cu superstiţiile legate de întorsul din drum. Altfel înnebuneam de tot.

Obsesiv-compulsiv, îi spun unii; un dram de autism ar fi altă variantă; eu prefer să cred că-s uneori atât de căscată, încât nu bag de seamă ce şi când fac. Şi-apoi intervine mania. Deci dacă mi-aş scoate mâna şi m-aş bate cu ea, poate mi-ar veni mintea la cap. Sau nu.

Pân' la următoarea manie, la bună vedere!