Tot el mi-a povestit cu lux de amănunte ce buni sunt hot-dog-ii și cât de șmecheră e pizza. Și avea un stil de-a povesti de-ți lăsa gura apă. Eu, mică, proastă și neștiutoare, ascultând cu gura căscată despre sosul genial din hot-dog-i și de blatul subțire, delicios de pizza, care nu se compara cu pizza de-o făcea Doamna Mamă în casă. Copil de început de ani `90, care se bucura nespus la o gumă, darămite la ideea că ar putea mânca, vreodată, bunătățile pe care le mâncase el.
Preparatul Șmex era margarină pe pâine, deasupra căreia rădeai brânză din abundență. Era cel mai bun preparat ever. Și dacă altceva nu prea mâncam, Șmex-ul îl divinizam. Aș fi făcut baie în Șmex. M-aș fi căsătorit cu el. Și cu Cavit-ul pe care-l sustrăgeam amândoi din frigider; și cu laptele praf la care dădeam iama doar când eram singuri acasă.
El m-a călit să nu plâng ca o fetiță când mă lovesc. Judo însemna ca eu să vin în fugă și el să mă trântească peste umăr. Luam câte o spinare de covor, da`nu plângeam și nu mă plângeam, că era mișto să jucăm judo și să am vânătăi despre care nu știam. Mâini întoarse, degete scrântite, ”furnici” cu toată puterea - toate erau mijloace de a mă căli pentru viitorul îndepărtat, în care trebuia să știu să mă bat ca un băiat și să nu recunosc că mă doare. Să-mi testez noi limite de durere. Durerea fizică nu mă doare de atunci.
Am stat vreo două ore terorizată după fotoliu, cu el pe canapea, amenințându-mă cu un pistol cu capse despre care atunci credeam că e real și c-o să mă omoare dacă ies de acolo. Am tânjit după praștia imensă, din oțel cu bandă de cauciuc, pe care i-a confiscat-o Doamna Mamă. Am vrut lunceag ca al lui, cu toate că mă cotonogeam doar cât îl luam în mână; n-am avut, că cică era periculos pentru copii. Am crezut mult timp că un monstru mare vine și-i dă țigări pe sub ușă, pentru că asta m-a făcut să cred, ca să nu-l dau în gât că fumează. Și m-am bucurat când a venit și mi-a adus o acadea Lollipop, de care văzusem doar la televizor. Și când mi-a luat un ditai caiet studențesc, ca să nu zic că amicul Viorel mi-a ars, din greșeală, bluzița cu țigara.
Și-am învățat că legăturile de sânge sunt importante doar în filme și-n cărți. În viața reală poți avea un frate pe care nu l-ai mai văzut de 15 ani și să nu-ți fie dor de el. Doar să-ți aduci aminte de chestiile faine, să le uiți pe alea nasoale și să te uiți în urmă ca la viața altcuiva. Ca la amintirile altcuiva, care nu te dor; doar te fac să zâmbești pentru că e posibil să ți se fi întâmplat și ție. Frate-meu e un actor într-un film care nu-i cu mine.
Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!
