Tv? Care tv?

Am crescut cu televizorul în casă. Am prins şi tv-ul cu lămpi, pe care trebuia să le înlocuiască tata periodic, sau trebuia să le mai fixeze, să le mai bibilească, pentru a porni ca lumea. Tv-ul Diamant sau ceva de genul ăsta, cu butonaşe vreo 6 la număr, pe care puteai prinde o "multitudine" de posturi, dar nu puteai fixa decât fix 6. Perioada cu antena pe bloc; nervii ăia nervoşi şi indignaţi când, la fiecare vânt mai puternic imaginea dispărea, sau o vedeai dându-se din ce în ce mai repede peste cap. Bineînţeles că exista şi posibilitatea ca antena noastră să fie deranjată de un vecin care s-a dus să-şi aşeze antena proprie şi personală şi, fără pic de milă, a debusolat-o pe a noastră. Şi du-te, tata, la 10 din noapte, să vezi ce are pârdalnica de antenă de strică imaginea iubitului conducător. Asta până când a decis că e mai rentabil s-o mute în balcon. Şi ţine, Camelia, de antenă, pentru a-i găsi poziţia perfectă, pentru a convinge imaginea să nu se mai mişte, pentru a vedea cristal filmul transmis cu dragoste de ruşi sau de bulgari.

Mă rog, am crescut, după cum spuneam, cu televizorul în casă. Desene cu Mihaela, cu Lolek şi Bolek, cu lupul şi iepuraşul; filme româneşti, filme ruseşti, filme să fi fost, că stăteam lipită de ecran. Mai aveam puţin şi nu mai respiram, doar pentru a nu pierde nici o secvenţă. Când a apărut "cablul", cu posturile noi şi şmechere, deja aveam tv color, şi nebunia atinsese cote maxime. Am văzut tot ce se putea vedea: ştiri, piese de teatru, documentare; la un moment dat stăteam cu programul, studiat din scoarţă-n scoarţă, notat, însemnat, înconjurat şi respectat; era cartea mea de căpătăi, biblia proprie şi personală, calendarul după care mă ghidam. Ştiam zilele săptămânii în funcţie de ce X-files sau La limita imposibilului se "transmitea". Ştiam că e week-end sau nu, în funcţie de cât de devreme începeau filmele, în funcţie de ce transmitea TCM-ul, în funcţie de televizor.

Nu-mi imaginam viaţa fără tv. Era parte din mine, din lumea mea, era lumea mea. Dar, la un moment dat, inevitabilul s-a produs. Ruptura a fost bruscă, dureroasă mai mult pentru el, totală. Da, pe undeva după o bucată de facultate, l-am părăsit. Relaţia noastră nu mai mergea. Şi, exact ca-n filme, se potrivea de minune replica aia stupidă "it's not you, it's me". A trecut nu pe planul doi, ci pe un plan total inexistent pentru mine. Emisiuni? Nu mă pasionează. Filme? Compul să trăiască. Pot vedea ce vreau, când vreau, pot să iau o pauză fără să pierd nici o secvenţă, e mai pe aceeaşi lungime de undă cu mine.

Când spun că nu mă uit la televizor, prima reacţie e ca-n anime-uri: ochiii maaaari, gura puţin întredeschisă, o privire semineîncrezătoare, semi "săraca, e nebună". Păi, pe bune acu', de ce m-aş uita? Ştirile de ultimă oră, oricum le aud de pe la ceilalţi, care nu se pot opri să nu comnteze "fată, ai văzut ce grevă a fost?" sau "săracul ăla, ai văzut cum s-a sinucis el din dragoste?" Dacă mă interesează câtuşi de puţin subiectul, cer lămuriri suplimentare; întotdeauna se găseşte cineva care să-şi ia rolul de crainic şi să mă ajute să completez bucăţelele lipsă. Ba chiar, dacă vreau să ştiu toată povestea, pot să-i dau un telefon maică-mii, să mă pună la curent cu partea reală şi adevărată a poveştii. N-a fost până acu' nici o ştire care să mă facă să apelez la măsuri atât de disperate, dar niciodată nu-i prea târziu.

Plus că există mereu câte un grup care să povestească nu'ş ce emisiune, cu nu'ş câte inimi rănite; mereu există varianta "radio şanţ" care să povestească, care să comenteze, care să se burzuluiască pe nu'ş care, care nu'ş ce-a făcut, şi, fată, cum să faci aşa ceva, doar ai un renume... Ei, fată, pentru bani, îţi spun eu, cine să stea cu el pentru altceva decât bani? Şi, fată, ascultă la mine, dacă ăstia nu se ceartă până mâine, să-mi spui mie "cuţu". Ei, fată, da' ai văzut săracii oameni cum plângeau că şi-au pierdut casele? Da' ăla de i-a ajutat să şi le construiască la loc, ce suflet, fată, pâinea lui Dumnezeu, şi altceva nimic! Ei, fată, nu putea să le dea şi celorlalţi, că are de unde! Ei, fată, lasă că e bine şi aşa, oricum a făcut mai mult decât guvernul, care a tăiat pensiile, şi săracii profesori, iar sunt în grevă, da' cutremurul de ieri, da' trenu' care a deraiat, da' aia de s-a combinat cu elevul, da' ai văzut cum nu i-au dat premiu pentru că şi-a declarat fals vârsta, şi, şi, şi...

La ce să-mi mai trebuiască ştiri, dacă le ascult gata comentate în fiecare zi? Dacă-mi dau interesul, ştiu şi fiecare episod din "noră pemtru mamă"; asta dacă şi numai dacă n-ar ajunge, la un moment dat, insuportabil, şi noroc de căşti că mă mai suportă, şi mă ajută să trec direct pe "postul de muzică", aka mp3 player-ul, care-mi cântă duios exact ce vrea sufleţelul meu să asculte în momentul cu pricina, fără pauze publicitare.

Da, nu mă uit la tv. Da' de filme tot n-am reuşit să mă vindec. Oricum realitatea din "muviez" pare puţin mai faină decât ce prind a fi realitatea actuală. Atât.