Cei patru cavaleri ai apocalipsei

Să fi avut vreo 6 ani când mi-a picat în mână Apocalipsa după Ioan. Era o cărţulie subţirică, veche, cu paginile îngălbenite, puţin roase la colţuri, mă rog, genul ăla de cărţulie transmisă de la străbunica la bunica şi aşa mai departe. Şi m-a-mpins pe mine păcatul s-o citesc. Evident că mare lucru n-am priceput, da' imaginile alea cu diavolii care scot pruncii nenăscuţi şi-i mănâncă, setea continuă, foc şi pucioasă picând leneş din cer, alea m-au bântuit destul timp. Ce mult timp, foarte mult timp, ţinând cont de faptul că le mai ştiu şi acum.

Ei, şi m-am hotărât eu atunci să-mi iau măsuri de prevedere; adică să nu-mi lipsească niciodată sticla cu apă de lângă mine şi să găsesc refugiul perfect pentru a mă putea adăposti de urgie. Ce de-a planuri! Ce de-a scenarii! Ce de-a timp pierdut până am realizat eu că, de va fi să fie vreo apocalipsă e foarte probabil să nu fie aşa cum a gândit-o Ioan pentru a speria copiii de 6 ani, iar dacă nu sunt doar poveşti, atunci mai greu să te ascunzi. Când am înţeles asta, planurile de supravieţuire au fost uitate. Nu şi imaginile, şi mi se pare crunt să terorizezi un plod de-abia ieşit din ou cu ele; da' asta e, eu mi-o făcusem cu mâna mea, nu mă obligase nimeni.

Revenind la cel mare sfârşit al lumii. Păi, aud de el de câţiva ani buni. Toată lumea e panicată, se dă cu capul de pereţi, îşi frânge mâinile; unii îşi smulg părul din cap de durere, alţii se aruncă de pe pod pentru a nu da cap în cap cu apocalipsa; se fac provizii, se construiesc plute, unii se specializează pe vânatul focilor şi prinsul peştilor fără undiţă; mamele îşi înscriu copiii de 5 luni la cursuri de înot, altele învaţă să-şi ţină câte juma' de oră respiraţia, se încearcă supravieţuirea cu coajă de copac şi pietricele fine. Ce mai, e panică totală!

Aşa că nu mare mi-a fost mirarea azi dimineaţă, pe undeva pe la 4-5, cred, nu m-am uitat la ceas, era întuneric afară şi frig în cameră, deci clar pe undeva pe acolo trebuie să fi fost timpul, reiau, nu mare mi-a fost mirarea când am simţit cutremur. Mi-am zis, ok, cutremur. Nimic ieşit din comun; nu mă panichez la cutremure, pentru simplul motiv că n-ai cum scăpa de el. Bă, şi-a fost lung, că la un moment dat nu se mai termina. M-am aşezat mai comod în pat; am zis că dacă nu-mi pică o bucată de tavan în cap, măcar voi putea dup-aia să văd cine mai trăieşte şi, eventual, să ajut după puteri. Cutremurul s-a oprit. Nu m-am clintit; ştiam eu că tre' să urmeze o replică. A venit aproape imediat; mai mică în intensitate şi puţin mai scurtă. Partea ciudată a fost că nu am auzit nici un câine lătrând, nici o alarmă de maşină declanşându-se, nici o mişcare. Bizar. Au murit toţi de frică şi maşinile au fost înghiţite de hău înainte de a apuca să spună măcar "ţâu"? Recunosc că m-am scărpinat româneşte-n cap, din poziţia aia confortabil întinsă-n pat pe care o adoptasem. Ioi, şi-nc-o replică! Pfoaaaii, ăsta-i tata lor. Dacă scăp cu viaţă sunt cel mai norocos om de pe planetă şi, probabil, unicul. Ce de-a gânduri în momentul ăla, buimacă de somn, între vis şi realitate: cum blocurile sunt toate zob, cadavre peste tot, oare o mai fi supravieţuind cineva în afară de mine? Ce să dau telefon să-ntreb că, dacă a fost cutremur, reţelele clar sunt picate, deci tre' să ajung acolo unde mă interesează cu viteza gândului, sper să mai fie maşina întreagă, chit că de-abia ştiu să conduc, e situaţie de criză, probabil poliţiştii sunt morţi, nu mă trage nimeni pe dreapta, tre' să ajung să mă asigur că cineva e în siguranţă. Mă rog, d'astea. Şi am dat să mă dau jos din pat. Înc-o replică. Fie ce-o fi, tre' să ajung unde mi-am propus. Şi, în timp ce azvârleam pătura teatral de pe mine, am nimerit peste mâţă care se scărpina liniştită. Şi-am nimerit şi peste sursa cutremurelor succesive. Bravo, Cami (eu), mulţumesc frumos Cami (mâţa, pe care da, tot aşa o cheamă) pentru palpitaţiile de dimineaţă. Nu, puteţi sta liniştiţi, cutremurul a fost în Chile. La mine-n pat era doar o mâţă prea plină de zel. Am scăpat şi de data asta.

Revenind la sfârşitul ăla mult promis. Cică fi-va-n 2012. După asta, s-a schimbat data. Trebuia să fie pe 10.10.2010. Şi iar s-a schimbat modificarea. Acu' am auzit că va fi pe 11.11. N-am înţeles foarte bine dacă pe 11 noiembrie 2010 sau, ca să fie mai poetic, 11.11.2011. Că va fi cutremur, potop, urgie. Blestemăţie fără de capăt. Ba chiar am auzit pe unii spunând că grevele succesive de la noi şi criza din România e semn direct că vine sfârşitul lumii. Pentru că - şi asta o auzisem şi-n copilărie - Maica Domnului are o preferinţă pentru România, şi plânge lacrimi de sânge de fiecare dată când se întâmplă ceva rău. Şi s-a tot încercat aşa, o pedepsire a păcătosului popor român, da' ea stătea în genunchi şi se ruga să ni se mai dea o şansă, dar acum, gata! Nici o şansă în plus! Deja sunt prea multe animozităţi, prea mulţi egoişti, prea mulţi hoţi, prea multe persoane gay (da, am auzit-o şi pe asta), şi clar sfârşitul lumii va veni, cu siguranţă şi indubitabil, din România.

Cu lăbuţa pe inimă recunosc, sincer şi naiv, că eu nu văd legătura. Da' dacă zice lumea, clar aşa trebuie să fie. Adică, cine sunt eu să mă împotrivesc unor adevăruri religioase perpetuate de-a lungul timpului şi, mai nou, adaptate cu elemente politice şi sociale? Adică, pe bune acu', sfârşitul lumii va veni pentru că pensionarii au pensii mici, şomerii sunt din ce în ce mai mulţi, grevele din ce în ce mai dese. Care parte din logica asta nu o înţelegeţi?

Mda, mai iau o gură de cafea, mai aprind o ţigară, nu, nu mă duc să mă asigur că beciul e la fel sigur adăpost antiaerian pe cât îl ştiam; nu, nu mă duc să mă spovedesc nici azi, nici mâine; nu, nu-mi iau măsuri de precauţie, nu alerg de nebună-n jurul pomului, panicată că vom muri cu toţii în cea mai mare apocalipsă de la Ioan încoace. Sincer, mă amuz. Pentru că la câte "sfârşituri" am prins până acum, trebuia să fim cu toţii cu ochii în X demult. Aştept 11.11. Care cum îşi mai petrece sfârşitul lumii?