Sacoşe şi bisericuţe

Nu mi-a plăcut niciodată mâncătoria pe la spate. Dacă ai ceva cu mine, vino şi spune-mi-o în faţă. Ai atâta sânge-n tine încât să-ţi asumi şi antipatia, şi reacţia provocată de ea. Da' nu-mi zâmbi în faţă şi, pe la spate, fă-ţi planuri cum să-mi pui piedică mai abitir. Pentru că, dacă nu-mi placi, nu-ţi face iluzii că vei fi tratat cu aceeaşi "toleranţă". Dacă nu-mi placi, o s-o ştii sigur; dacă am ceva să-ţi reproşez, o s-o ştii de la mine, n-o vei afla de la a terţa persoană; dacă m-ai călcat pe ficaţi, vei şti în secunda următoare. Cică se cheamă lipsă de diplomaţie. S-o fi chemând, nu zic nu. Şi lipsă de politeţe. Şi asta. Da' se mai cheamă într-un fel: sinceritate şi fair-play.

Cică într-un mediu populat în majoritate de femei, chestiile astea sunt inerente. Că se crează bisericuţe, grupuri de influenţă, separate după simpatii şi antipatii. Da' cică femeile sunt diplomate, şi preferă să discute între ele cât de naşpa-ţi stă coafura şi, când apari, să ţi-o laude, deşărtând tot sacul cu complimente; pentru a nu-ţi răni sentimentele. Nu zău? Păi, sentimentele mele nu-s mai rănite dacă aflu dup-aia de la o persoană cu cojones că, de fapt, îmi stă ca naiba?

Că cică aşa-s femeile. Mai cu grjă la ceea ce spun, pentru a nu te călca pe bătături. Pe naiba! Femeile sunt cârcotaşe. Că se pun pe cârcotit la ele acasă, asta e una. Că fac şi desfac în spaţiul propriu şi personal şi în societate îşi păstrează toate părerile pentru ele, respect. Da' în momentul în care îşi fac părerile publice şi-apoi cu aceeaşi nonşalanţă şi le dezmit tot în public, mie deja mi se pare o problemă. Puţină ipocrizie, amestecată cu un soi de strop de bârfă, başca lipsă totală de sinceritate. În nici un caz atenţie sporită pentru bătăturile tale.

În 1-8, chestia asta lipsea cu desăvârşire. În liceu a început să se dezvolte. Da'n liceu mai era şi spiritul ăla de frondă, caracteristic vârstei, care făcea ca bisericuţele să fie la cuţite între ele, deci mai rar se punea problema unei intersectări de păreri. Ştiai că bisericuţa 1 e în război cu bisericuţa 2, şi aşa mai departe. Era război pe faţă, fără prea mult sânge, de obicei. Înaintând în timp şi-n vârstă, limitele dintre bisericuţe au cam dispărut. Se încearcă strategii noi, gen infiltrarea în bisericuţa adversă, aflarea de amănunte din interior şi apoi distribuirea lor, pe un ton şoptit, complice, urmat de hăhăiala adiacentă.

Asta despre bisericuţe.

Partea a doua, curiozitate, că tot suntem la subiecte "feminine". Vii frumos c-o sacoşă voluminoasă. Plină de... orice. Hai să zicem, post-it-uri. "Ce-ai acolo? Ce ţi-ai luat? Iar ai fost la shopping?" Hmm... da' ce-ţi pasă? Dacă simţeam nevoia imperioasă de a-ţi împărtăşi conţinutul sacoşei mele, o făceam fără să mă întrebi. Dacă n-am spus nimic, înseamnă că ce e acolo nu te priveşte, nu te concernează, nu te afectează. Nu e pentru tine, nu vreau să-ţi cer părerea despre cât de bine mi-ar sta îmbrăcată-n post-it-uri, sacoşa mea nu vrea să aibă de-a face cu tine, şi nici eu, în momentul ăsta.

Da' nu, că vezi tu, că ele trebuie să ştie. Că le crapă fierea de curiozitate. Că intră în depresie dacă nu ştiu sigur ce poţi tu duce într-o sacoşă atât de mare şi de fain colorată. Eu ştiu una şi bună: atât timp cât nu mă leagă nimic de tine, nu te interesează nici dac-aş avea o bombă în geantă, darămite ce am cumpărat eu, cu 10 minute înainte de a veni la muncă. Da' vezi tu, că cică-ntre fete trebuie să comunici. Să împărtăşeşti şi să mărturiseşti tot, tot, tot. Sprânceana mi se ridică periculos de mult, pentru că tot, tot, tot ştiam că se spune doar la popă, şi eu nu practic ritualul spoveditului. Dacă te am la suflet, dacă te consider ca fiind parte din mine, o să ştii tot, tot, tot, fără să fie nevoie să întrebi. Dacă ai ajuns să mă întrebi şi mă vezi ridicând din umeri, atunci în mod sigur nu eşti persoana aceea. Deci, de ce să mă întrebi de fiecare dată? Nu, nu s-a schimbat nimic între timp, nu, n-o să se schimbe nimic nici mai târziu. Asta e. Obişnuieşte-te cu ideea că sacoşa mea e tabu pentru tine. Get over it!

Îmi plac femeile. Da'n momentul în care îmi apare măcar unul dintre exemplele de mai sus, nu ştiu cum să fug mai repede. Şi la viteză mă pricep; cu rezistenţa e mai greu. Pe bune acu'... cât e de greu să mă tratezi la fel cum te tratez eu pe tine? Adică, în 90% din cazuri, cu indiferenţă?