Nu trageți în caii de lemn - p.2

N-am zis nimic până acum de Sergiu Nicolaescu pentru că pe mine nu m-a afectat atât de tare că a murit, c-a fost incinerat, că a făcut nu știu câte filme, că n-a luat premii, că ce premii a luat, că a fost sau nu admirator al comunismului. Cu toate că, în perioada aia, doar ăia care vorbeau în șoaptă nu erau. Da` nu m-a afectat. Problema lui, cenușa lui, nu mi-a dat de mâncare și nici n-a venit să bată insistent la mine la ușă să-i dau de mâncare. Sau să-i văd filmele. Mai tare m-ar afecta dacă ar muri tanti care-mi vinde țigări. Cu ea am, oareșcum, o relație.

Acum s-au mai liniștit apele. Că Nicolaescu e dust in the wind. Da` a fost intoxicație majoră câteva zile. Și nu din cauza celor care-l ridicau în slăvi. Din cauza celor care se plângeau că o să fie ridicat în slăvi. Și c-or să ne înece cu păreri de bine. Și, mamă, ce-o să mai fie periat și aplaudat. Ăștia care s-au plâns au fost mai mulți și mai enervanți.
Da` ce-ți pasă, soro? A murit omu`, mi se pare normal să nu te apuci să arunci cu ouă stricate în poza lui, și nici să nu-i arzi filmele în piața mare. Mă-ndoiesc că, dacă mori, ți-ar plăcea să se adune toți ăia care te-au urât și să danseze hora pe mormântul tău. Nu că ți-ar mai păsa atunci, da` până la momentul ăla, cât trăiești, te mai gândești din când în când și la cum o să fie când n-o să mai fii. Nu cred că ai trecut în testament să fie invitați la înmormântare doar ăia care au avut ceva cu tine. Dacă pentru tine nu-ți dorești asta, atunci de ce pana mea te iei de-un mort arhicunoscut? Ți-a furat caii de la bicicletă? Ți-a mâncat pensia? Lasă-i pe ăia care l-au cunoscut și cărora le-a făcut ceva să se plângă, c-or fi destui.

Și e ușor să-ți dai cu părerea, să spui că n-a fost, că n-a făcut, că blablabla, da` prin comparație tu ce-ai făcut? Emiți judecăți de valoare pe rețele sociale și consideri că filmele tale de familie sunt mari opere de artă. Da` n-ai fost nici măcar dublura calului din unul din filmele lu` Nicolaescu.

Unii n-au altă viață decât viața altora. Pentru că n-au ce povesti despre ei, povestesc despre alții. Se alimentează cu asta, fac scenarii, creează povești pe care ajung chiar să le creadă, aruncă cu noroi și, când au epuizat subiectul, o iau de la capăt sau se agață de-o altă victimă. Nicolaescu e doar un exemplu. Pentru că poate fi, la fel de bine, vorba de mine, de tine sau de vecina de la 4. În funcție de afinități și interese. Și să nu te mire când afli de la alții ce-ai făcut. Asta înseamnă doar că cineva și-a dat foarte tare interesul să fie în pielea ta, sau să se dea rotund. În interior sunt atât de banali, încât au nevoie de alții ca să strălucească. Măcar pentru o perioadă de timp.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Să ne jucăm

Spuneam la ureche dacă voiam ceva și-nțelegeam din prima dacă nu se putea. Tânjeam? Cu siguranță! Dar știam că există un motiv pentru care nu se poate. Și știam și că insistența nu mă ajută cu nimic. La mine să fi insistat cineva, și era ras de pe listă. Tânjeam în gând și mă consolam cu gândul la vremuri mai bune. Doresc în gând și nu spun gândul. Auzit să fie, nu se mai îndeplinește. Asta știu tot de atunci. Ca de Crăciun, când spuneai că vrei mașinuță teleghidată și primeai șosete. Clar nu se-mplinește. Și cu cât știu mai mulți, cu atât scad șansele.

Ține-ți dorința pentru tine. Dar, dacă vrei să câștigi la loto, ai face bine să și joci. Nimeni n-o să completeze numerele câștigătoare în locul tău. Totul ține de sincronizare. Pentru că numerele câștigătoare pot fi așa săptămâna asta, dar nu și săptămâna viitoare. Alege-ți cu atenție și numerele, și momentul. Dacă vrei cu adevărat. Dacă nu, stai și-așteaptă. Plânge-te că nu-ți iese magia. Plânge-te că tu n-ai niciodată ce au alții. Plânge-te de orice, dar în nici un caz de tine. Dacă te plângi atâta, nu-i normal să nu-ți iasă, nu?

Și dacă vrei ceva doar pentru că au alții și tu nu? Atunci e doar problema ta. Pentru că, dacă ajungi să ai și nu mai vrei pentru că ai deja și dispare și vezi din nou și iar vrei și iar și iar, vina cui e? Cică niciodată n-o să fii mulțumit cu ce ai. Da` poți să fii, și tot să nu mai ai. Sadică providență, ușor fatalism. Sau nemulțumitului i se ia darul. Sau să ne jucăm de-a joaca.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Cartea Recordurilor

Vreau să intru în Cartea Recordurilor. Şi nu cu mizilicuri gen "cel mai tatuat corp", "cel mai înalt castel din nisip" sau "cea mai bătrână femeie din lume". Nu, frate, eu mă bag direct pe chestii serioase. Voi sparge recordurile cu cea mai multă cafea băută. Încă nu m-am hotărât dacă într-o zi, sau într-o viaţă. La acest aspect trebuie să mai reflectez.

Cert este că am început antrenamentul. De acum mai bine de 10 ani, de când am realizat că eu şi cafeaua avem o relaţie specială. Fără mine nu poate exista, fără ea nu sunt funcţională. Am crescut cantitatea în timp. De la una pe zi la fără număr. Şi când beau din ce în ce mai multă, am tendinţa de a le ţine socoteala. Astfel, ieri am băut aşa: una bucată cană dimineaţa. Aia e sfântă. Şi-am continuat. Încă vreo 4 la muncă. În momentul în care i-am pus capac c-un Red Bull, am ajuns la concluzia că ar fi mai bine să mă opresc. Nu de alta, da' deja nu-mi mai găseam butonul de oprire. Piciorul mi se bâţâia fără voia mea, figura devenise mai psihopată decât de obicei şi, cel mai ciudat, nu mă puteam opri din vorbit. Cu lăbuţa pe inimă spun c-am combinat sloganuri publicitare, am ştouit până când am fost implorată să mai tac dracu' din gură, şi-am continuat în gând cu tot felul de aberaţii pe care, de obicei, nici nu le bag în seamă.

Şi m-am gândit eu aşa: nimeni n-a folosit recordul ăsta până acum. Ce se poate întâmpla? În cel mai rău caz îmi explodează inima. Poate d'asta nu s-a băgat nimeni până acum. Altminteri, toate bune şi frumoase. Mă antrenez zilnic. În fiecare zi mai adaug încă o cafea faţă de ziua anterioară. Cel mai mult am ajuns la 10. Când ajung la 20, sun Guiness Book-ul. Şi-i rog să vină cu mic, cu mare şi cu Ambulanţa. Toţi să fie prezenţi la măreţul moment în care voi doborî recordul la care nu s-a gândit nimeni. Chiar cu preţul inimii mele. Am zis, am zis!

Pân' la următoarea manie, la bună vedere!

Lauda de sine

Sunt cea mai fascinantă, cea mai bestială, cea mai cea, ză best, winner, da shit. Asta merge mereu ca autoironie. Dacă ai cu cine, dacă prinzi persoanele care apreciază mişto-ul fără limite şi da, dacă se face cu rândul; dacă e reciproc, adică. Pentru că mi se pare şmecher de-a dreptul să n-ai probleme să se facă hai de tine şi să ţii la replici la fileu.

Da' nu înţeleg faza ailaltă: când te autodeclari ză best la modul cel mai serios. Când îţi faci tu, ţie, reclamă. Când ţi-au murit toţi lăudătorii. Pe bune, există o alee în cimitir, ocupată doar de lăudătorii tăi. Şi cum e obiceiul creştinesc de a face pomeni, le preiei sarcina, şi te lauzi tu pe tine. Şi dai sfară-n ţară despre cât de tare eşti, despre cum ai făcut şi-ai dres şi-ai croşetat.

Nu, pe bune, de ce? Singura reacţie e că-mi vine să casc. Să mă întorc de pe-o parte pe alta şi da, să te dau sistematic cu capul de tastatură, cu dinţii de calorifer, cu figura de cel mai zgrumţuros zid de granit care există. Pentru că, dacă eşti atât de bun pe cât zici, lasă-mă să mă conving. Lasă-mă să ajung singură la concluzia pe care o ţipi în patru zări, dă-mi voie să-mi construiesc sentimentul de "chapeau". Altminteri, tot ce zici e apă de ploaie. Chit că da, ai terminat liceu şi facultă şi master şi doctorat cu zece pe linie; chit că ai cele 7 burse în aşteptare; chit că spui că ai descoperit remediul pentru reumatism. Dă-mi voie să simt eu că te ridici la înălţimea chestiilor ălora. Pentru că nici un 10 pe linie nu-mi garantează că nu eşti prost de mori; şi că ceea ce ţi se pare că ai făcut, nu-i de fapt un vis de noapte.

În ordinea asta de idei: ai de gând să-mi faci capul mare cu ce ai făcut, stânga-mprejur; adio şi la gară. Ne auzim când înveţi să faci mişto de ceea ce n-ai făcut. Apreciez mai mult un umor alambicat decât un perete căptuşit cu diplome.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Bac 2011

În ultimul timp n-am auzit decât de bac. Câţi au picat, cum nu s-a putut copia, câţi bani se pierd, ce perle s-au scos, a cui a fost vina, poante cu bac-ul, tricouri cu bac-ul, ba chiar s-ar putea să aibă şi pagină de facebook. Dezastru naţional. I got the point.

Da' nu pricep şi pace bună ce legătură are bac-ul cu ce cadouri au primit ăi de l-au luat. Din câte ştiu eu, jurnalistul tre' să spună că Mihai Viteazul a câştigat la Călugăreni şi să treacă mai departe; nu să se-mpiedice de ce culoare avea bluza lui sau să facă analiză dacă armata purta sau nu culori complementare.

Şi vezi tu, c-am auzit listă completă, cu nume, şi medii, şi ce model de Bugatti a primit cutare, şi oare asta se cheamă mită, şi ăsta e stil în care să-ţi creşti copilul? Oare va aştepta toata viaţa recompensă? Nu carecumva sunt prea răsfăţaţi cei din "generaţia nouă" şi d'asta au picat atât de mulţi? Şi hai să mai turnăm şi-un sondaj de opinie, să-ngrămădim 20 de psihologi într-un studio amărât şi să ne dăm cu părerea, pentru că-n mod clar ajungem şi la etnobotanice, pentru că trebuie să aibă şi ele un rol, şi un mic istoric al bac-ului, bagă şi o anchetă despre care e tipul de încălţări pe care trebuie să-l porţi la examen, şi-uite-aşa mai faci subiecte pentru încă vreo două luni, cât să nu-ţi pierzi job-ul pân' la bac-ul din toamnă.

Eu ştiu una şi bună: cine a vrut să-nveţe, a învăţat, chit că-l aştepta recompensă grasă sau nu, după. Şi de ce te doare pe tine grija că ăla a învăţat pentr-un Bugatti sau nu? Poţi să-ţi economiseşti juma' de salariu pân' la pensie, şi tot n-o să ai bani să-ţi iei unu'. Asta-i problema? Nu mi se pare subiect de interes naţional cum decide cutare să-şi recompenseze odrasla. Şi-n loc să vezi că ăla a luat o notă bunicică, să-l desfiinţezi pentru că îl aşteaptă maşina cu fundiţă după.

Dar, na, asta-s eu. Alţii stau geană doar pentru subiecte d'astea. Pentru că, dacă nu-i suculentă, nu e ştire, frate. Şi dacă ai prins şi momentul în care bagă cheia şi demarează-n forţă, mamă ce apreciat o să fii. Şi, din nou, nu pot să nu mă-ntreb dacă e de vină jurnalistul care alimentează cu subiecte din astea, sau gloata care le cere.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

A venit vacanţa

Mai nou, cică nu se mai dau coroniţe la premiu I. Se dau diplome şmechere, care mai de care mai colorate, probabil că încă se mai dau cărţi, se-mpart premii probabil la fel de multe ca atunci când eram eu la şcoală, da' a dispărut moda coroniţelor. Se dădeau în 1-4 şi, episodic, în 5-8. Deja în liceu erai prea mare pentru flori în plete. Da' ţin minte că în primii ani chiar era fain.

Nu, nu-mi plăcea ideea de a merge pe stradă cu ea pe cap, aşa că ateriza direct în sacoşă. Nu, nu ţinea mult, se ofilea rapid, trecea de la stadiul de simbol la "de aruncat", dar încă mai zâmbesc când îmi aduc aminte de ele.

Frunze de stejar şi garoafe. Da, ştiu, poate nu foarte inspirată alegerea, dar pentru plodul care eram atunci, suna bine. Evident că erau comandate frumos la florărie, şi se ţineau în frigider până la ora premierii. Şi-aveau miros de verde şi de viu.

Florăriile îmi plăceau în mod deosebit. Cu cât mai mari, cu atât mai bine. Şi-n orice florărie aş intra, e acelaşi miros, nedefinit, intim. La fel cum la aprozar miroase a pământ amestecat cu iz de crud, şi la patiserie a pâine caldă. Şi-s multe mirosuri care-mi aduc aminte de copilărie. Iarba proaspăt cosită, covrigii fierbinţi, florile de tei şi de salcâm, anticariatele, lemnul încins, aerul înainte de ploaie şi asfaltul după. Chiar dacă nu m-aş întoarce la vârsta la care totul era simplu şi total necomplicat, sunt chestii minuscule care nu mă lasă să uit. Şi parcă tot îmi sună-n cap faza aia cu "a venit vacanţa", chit că mai am doar câteva zile de concediu care nu, nu se compară cu trei luni de stat cu burta la soare. Chit că, atunci când pleci în concediu, nu-ţi zice nimeni nici măcar "have fun", darămite să-ţi dea coroniţă de stejar cu garoafe roşii.

Pân' la următoarele amintiri, la bună vedere!

E = mc2

Nu mi-a plăcut niciodată să fiu dată drept exemplu sau să mi se laude "realizările" în interiorul clanului. Din punctul meu de vedere e doar treaba mea cu cât am luat bacul, ce idee genială mi-a venit sau când, cum şi unde am intrat la facultă. Ce salariu am sau ce chestie meseriaşă mi-am luat. Pentru că astea ţin de mine; dacă am eu chef să spun, spun cui cred eu că se bucură sincer şi chiar îi pasă. Altfel, de ce să te dai rotund şi să te umfli în pene cu ce copil ultramegagenial ai? Da, l-ai făcut, l-ai crescut, da' ce face mai departe ţine doar de el; n-ai nici un merit în "succesul" lui şi nu, în nici un caz vreo vină dacă dă rateu.

De fiecare dată când copilu' lu' cutare făcea ceva bine, trebuia să ştie tot clanul. Că a câştigat nu'ş ce olimpiadă, că are doar 10 pe linie, că s-a înscris voluntar pentru "salvaţi rizomii de ferigă". Şi replica era spusă aşa, cu puţin reproş, adică uite ce poate să facă ăla şi tu de ce nu poţi? Mereu se găsea unul care să facă ceva şmecher; mereu câte unul care să fie exemplu; mereu ori ţi se ridica soclu, ori ţi se băga în suflet soclul altuia.

În schimb, dacă făcea vreunul vreo prostie şi-ncercai să-ntorci comparaţia în favoarea ta, ţi se tăia scurt macaroana: "nu mă interesează ce fac copiii altora". Straight face, pe bune.

Bat la pariu că, atunci când Einstein a venit cu formula relativităţii, mama lui a fost foarte mândră. L-a lăudat peste tot, s-a înfoiat ca o cloşcă pe ouă dar, dacă ar fi fost prietenă cu mama lui Picasso, l-ar fi bătut pe bietul Albert la cap că, dacă şi-ar fi dat mai tare interesul, ar fi putut picta chiar el Guernica.

Pân' la următoarele pseudo-revelaţii, la bună vedere!

Olé, olé, olé

Mă enervează Oţelu' pentru că a câştigat Cupa României. Ok, au câştigat, bravo lor, la mai mare, da' eu ce vină am? Am suferit teribil în noaptea în care au câştigat; am sperat că totul se va opri după o noapte în care taxi-ul a venit mai greu ca-n noaptea de Revelion, am făcut vreo 20 de minute pentru un drum de 5, au fost petarde, sirene, câte unul beat rupt într-un şanţ şi mulţi alţii care aşteptau să-i calce pe urme. Din preamarea mea mărinimie, am zis "fie, treacă de la mine, au câştigat, o noapte n-o fi bai". Ei, da' vezi tu că n-a fost aşa; dai un deget, ţi se ia toată mâna. Din cauza lor, ieri a fost un nou coşmar.

Căştile-n urechi, ochelarii pe nas, frumos şi cald afară. Câte o vrăbiuţă care insista să mă salute, ce mai, vreme de plimbare totală. Şi merg o staţie, cu mâinile-n buzunar, cu muzica-n urechi, dacă Avram ar avea sân, ca-n sânul lui mă simţeam. Şi-mi pun în gând să fac ce n-am mai făcut demult: ocolul oraşului per pedes, să mă opresc într-un parc pe care nu l-am mai văzut demult, o băncuţă, o ţigară, linişte şi pace. Şi mai merg o staţie. Şi cum mergeam eu, la-la-la-la, încep să mă apropii de strada mea. Planul era să trec să-mi iau şi nişte covrigi geniali de la câteva străzi mai sus şi să-mi continui aventura.

Când, deodată, încep să apară. Râuri-râuri. Râuri, zic? Fluvii. Puhoaie. Fani Oţelul. Dacă nu erau fani, au devenit subit pentru că, de, a câştigat. Bă, mulţi. Mulţi tare de tot. Mergând în aceeaşi direcţie cu mine, pân' la punctul terminus care, din nefericire, e la două străzi depărtare de vizuina mea. Acolo, se-ntâmpla evenimentul: concert mare concert pentru că a câştigat Oţelul. Dacă ar fi fost doar ăia de urcau înspre concert, i-aş fi putut depăşi; mi-aş fi continuat planul. Da' nu, că vezi tu, mai şi coborau râuri-râuri. Din toate părţile oraşului, zeci, sute, mii de gălăţeni mândri. Mai apţiguiţi, sau pe punctul de; fulare, steguleţe, cocalari, băieţi de băieţi, juma' de Galaţi invadându-mi spaţiul propriu şi personal. Crimă.

Întorc planul. Vreau să ajung la consignaţie, să-mi iau ce aveam eu de luat şi să mă retrag în vastele apartamente. La consignaţia mea, ceva ce n-am văzut niciodată: coadă! Fanii aşteptând să-şi cumpere bere. AAAARRRGHHHH! Cred că-ncep să-mi dezvolt un sentiment agorafobic. Dar am zis că stau; nevoia de ţigări era prea mare. Şi-aştept. Şi cum aşteptam, mă trezesc înconjurată: gabori, jandarmi, poliţie comunitară; toţi cu misiunea sigură de a supraveghea evenimentul. Cu coada brăduţ, cu nervii plesnind, cu ochelarii pe nas, am reuşit să mă strecor.

Şi-am zis că-s în siguranţă acasă. Ca să uit tracasul, baie cu spumă, chestii d'alea de fac fetele ca să se relaxeze, mă rog, nebunie curată. Şi-ajung în cameră, dezamăgită că n-am putut să-mi realizez plimbarea, fericită c-am scăpat cu viaţă, mă aşez calmă pe scaun şi... epopeea continuă: scaunul meu! Scaunul meu a fraternizat cu inamicul. Vibra basul în el; concertul se simţea în scaun. Podeaua, la fel. Parcă stăteam pe boxă, direct. Care linişte şi pace? Iad, frate. Da' d'ăla cum n-am mai văzut de când a fost nuntă mare la câteva case depărtare, şi-mi săreau şi perna şi salteaua din cauză de taraf. Sânge pe pereţi!

Şi cum să nu mă enervez că a câştigat Oţelul? Da' am o dilemă: dacă tot a câştigat, de ce n-au putut să se bucure cu concert cu tot pe stadion? E deajuns de departe pentru a nu-mi strica planurile, au şi instalaţie pentru nocturnă, ba chiar încap mai mulţi decât lângă hacienda mea. Dacă s-ar fi bucurat acolo, m-aş fi bucurat şi eu cu ei. Nu din aceleaşi motive, dar ar fi fost c-un gălăţean în plus mai fericit. Ăla fiind eu.

Pân' la următoarea aventură, la bună vedere!

Iepuraşul de Paşte

Cică de Paşte şi de Crăciun e musai să mănânci cozonac. Mai nou cumpărat, pentru că puţini sunt cei care mai ştiu să facă un cozonac onorabil. Da' e imperios să-l mănânci; eventual unu' întreg o dată, să simţi că-i Paştele. Şi dacă nu bagi şi 5 ouă pe lângă el, tot degeaba, pentru că dup-aia nu te poţi plânge că ai luat proporţii din cauza sărbătorilor, şi nu mai ai motiv să ţii dietă juma' de an de-acu' încolo. De parcă ţi-am băgat eu pe gât cozonacul cu forţa, în timp ce persoane special antrenate şi plătite pentru chestia asta decojeau ou după ou; o bucată de cozonac, PAC! oul adiacent rostogolindu-se până-n stomac. La loc comanda! Se repetă acţiunea anterioară.

Înţeleg că e multă mâncare şi tentaţia ar părea majoră, da' pe bune că mai există şi ciudaţi ca mine care mănâncă la fel, indiferent de calendar. Dar da, noi suntem ăia cu capu', de nu ne bucurăm îndeajuns, băgând în noi ca sparţii...

Un personaj care mă enervează şi mă intrigă în acelaşi timp e Iepuraşul de Paşte. Ăla de-l vezi pe toate pliculeţele de vopsea, care aduce ouă şi cadouri. De unde a apărut, frate, şi iepuraşul ăsta? Dacă-mi aduc eu bine aminte, iepuraşii nu se ouă. Alea-s găinile. Da' n-o să vezi nici o găină pe nicăieri de Paşte, nici n-o să auzi "vine găina cu cadouri". Discriminare zic! Ce-au găinile? Da, nu-s la fel de pufoase ca iepuraşii, da, fac cam mult scandal şi adorm dacă le pui pătura-n cap. Dar ele sunt alea de fac ouă; datorită lor ai tu ce vopsi în ţâşpe mii de moduri. M-am săturat de iepuri cu coş; vreau să văd o găină cum îmi spune "Hristos a înviat!"; vreau să găsesc pene în cadoul de Paşte; vreau ouă de găină, nu de mamifer fricos.

Şi-apoi, care-i legătura? Ce alianţă secretă e între Isus, Petru şi Iepuraş? Ce pact au semnat şi ce contract publicitar? Ce ar trebui să-mi sugereze mie iepurele pascal? N-am văzut nici unul răstignit. Biblia nu consemnează nici un iepure de Înviere. N-am auzit de nici unul care să fi făcut cel gest extrem, cel sacrificiu suprem, în aşa fel încât să mă spameze o dată pe an.

Înţeleg metafora cu mieii, cu toate că mi se pare barbar. Da' nu ţin minte să fi scris pe undeva că, după Înviere, Isus s-a transformat într-un iepure alb şi s-a ridicat la cer. Nici că ar fi fost pufos şi rapid şi fricos. Şi nici că venea cu sacul de cadouri, după modelul lui Moş Crăciun, şi nici că organiza "vânători de ouă". Poate că mă lasă pe mine memoria. Sau poate doar mă enervează cumplit, pentru că nu-i văd sensul.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Pierdut virginitate

N-o să-nţeleg nici dacă-mi baţi un cui în cap de ce pun unele femei atâta preţ pe virginitate. Da, ştiu, sunt o insensibilă notorie, nu merit să mă numesc "femeie" dacă nu înţeleg nici măcar atâta lucru, locul meu e de partea cealaltă a baricadei, şi alte reacţii de genul ăsta, lacrimogene, feministe, şi ultra-umane. Da’ pe bune că eu nu pricep.

Să ne înţelegem că vorbim despre "pierdutul fecioriei" într-un mod benevol şi dorit. Şi "feciorie" mă lasă mască, pentru că nu-nţeleg ce caută feciorul ăla atâta timp în interiorul unei virgine, da’ trecem rapid peste. Că cică e fecioară. Sau virgină. Sau pură; inocentă; imaculată; ca un crin; ca un bujor de trandafir; neştiutoare; neatinsă; castă. Cu alte cuvinte, din punct de vedere medical, are himenul intact. Din punct de vedere psihologic, n-a făcut sex niciodată. Nefericita, aş fi tentată să spun, dar mă abţin la timp.

Sau, sau, sau, mai tare: a fost "deflorată". Uuuu, cineva i-a furat floarea. Floarea ei e dusă pe aripile vântului. Nu, nu i s-a uscat floarea, pentru că asta ar fi spooky, doar i-a fost furată. Odată cu inocenţa. Şi-odată cu toate visele şi speranţele de a rămâne veşnic într-o eternă copilărie. Un fel de Peter Pan feminin.
Ooook, şi deci e vorba despre himenul măreţ, care o face pe ea, stimata virgină, să fie respectată şi să se simtă deasupra tuturor celorlalte care, de, nu mai sunt atât de virgine. Sprânceana mi se ridică. Păi, nici măcar pe vremea când eram mică, proastă şi nefericită nu mă gândeam că "muamă, ce tare, uite, eu încă mai am himen şi aia nu". Adică, nu mă simţeam nici specială, nici aparte, nici în vreun alt fel. Pur şi simplu era. Şi când n-a mai fost... soarta. Viaţa a mers mai departe, pământul nu s-a oprit din a se învârti, pe bune că n-a fost nici măcar eclipsă. Da’ a fost bine...

Ei, nu, că vezi tu, că cică eu am un neuron lipsă, pentru că am un dinte împotriva virginelor. Şi nu a tuturor, ci doar a ălora de fac hau-hau pe chestia asta. De mai au puţin şi dau şi anunţ în ziar pentru că, vezi tu, au o vârstă, şi tot aşa sunt. Că se păstrează pentru cineva special. Că va fi un moment unic. Să mori tu? Da, e unic; da’ e exact ca faza aia: o dată-n viaţă faci 18 ani. Ar fi ciudat să nu fie unic. Bizar chiar. Şi oricum, după momentul ăla, o să faci atâta sex încât n-o să ţi se rupă numai himenul. Dacă voiai neapărat să fii pură şi castă, erai mai atentă şi nu-ţi mai pierdeai cea virginitate. Niciodată. Părerea mea.

Se păstrează pentru cineva special; ok, înţeleg. Nu, nu înţeleg, da’ pot să pretind doar de dragul continuării. Deci, cineva special. Şi apare cineva-ul, şi-i fură virginitatea, şi ghici ce! Nu, nu i-a furat-o, i-a dat-o ea de bună voie şi nesilită de nimeni, da’ în caz de ceva, ORICE, îi va scoate ochii toată viaţa că i-a dăruit bunul ei cel mai de preţ şi dup-aia a fost batjocorită-n mod barbar, pentru c-a fost părăsită; sau pentru că nu e întreţinută în condiţiile pe care şi le imagina; sau pentru că nu se mai poartă la fel de tandru ca prima dată; sau, sau, sau...

Păi, stai aşa. Ăsta era bunul tău cel mai de preţ? Pentru o nenorocită de membrană faci atâta scandal? Înţeleg să te isterizezi dacă-i făceai persoanei speciale şi act de proprietate pe apartament, maşină, şi ideile tale geniale de pe următorii 20 de ani. Da’ aşa? Deci tot ce te caracterizează, ceea ce eşti sau vei fi vreodată se limitează la o membrană? Eşti mai jos decât o meduză, pe bune. Ca să citez pe cineva, dacă-ţi bagi un deget în fund şi te ţii de nas, în mod clar o să faci explozie...

Continuăm cu un nume care m-a amuzat mereu: cum o fi să fii virgină şi să te cheme Virginica? Până la măreţul moment e ok. Da’ dup-aia cum îţi spui? NumaiVirginica? DezVirginica? NonVirginica? Da, ştiu, nu e vina ta că te-ai procopsit cu numele ăsta, da’ e vina ta că în momentul în care ai făcut 18 ani n-ai dat fuga la poliţie, să ţi-l schimbi. Fail.

Şi, ca să revin, nu, nu înţeleg. Bun, am notat, strămoşii noştri considerau că e nasol să nu te căsătoreşti cu o virgină. Nu pricep de ce, pentru că nu e virgină decât o dată, şi nici nu ştie prea multe, ba chiar e sfioasă, şi tre’ să-i aduci flori şi ciocolată, şi e mai multă bătaie de cap, dar, nah, cine sunt eu să mă pun între om şi gusturile lui? Da’ acu’? Virginitatea e so last year. Sincer. Pentru că există unii – nu mulţi, da’ sperăm să ne înmulţim – care spunem că nu, nu contează. Nici faptul că ai aşteptat – mult prea mult, dacă mă întrebi pe mine -, nici că ai încă o parte pe care-ţi place s-o numeşti "intactă". Câteva secunde şi-a dispărut; ce poate fi atât de magnific încât pentru alea câteva secunde să te consideri Maica Tereza? Măcar ea a fost hotărâtă până la capăt....

Întrebarea finală: dacă nu suferi când ţi se extirpă apendicu’(să înţelegem că e vorba de o procedură care implică anestezie, bisturiu şi cel puţin două cadre medicale - deci doi indivizi -, o spitalizare, un moment incomod şi total neplăcut pe care îl reţii şi nu depinde de tine, dar e vital, şi se mai lasă şi cu cicatrice) de ce naiba suferi atât pentru himenul ăla?

Nu, evident nu spun acum "femei din toate ţările, dezvirginaţi-vă!" Departe de mine gândul. Spun doar că mă depăşeşte tot tam-tam-ul care se face pe marginea unei chestii de-a dreptul banale. Şi mă stresează virginele care se dau mari cu o chestie pe care nu, n-au realizat-o ele, aşa s-a întâmplat să se nască. Ca şi cum eu m-aş lăuda că sunt blondă. Nu, nu e meritul meu. E doar consecinţa logică a faptului că mama s-a întâlnit cu tata. Meritul meu e că m-am vopsit brunetă. Faceţi deducţiile necesare.

Pân’ la următorii nervi, la bună vedere!

Mi-e silă - p. 3

Nu-mi plac foştii alcoolici care încearcă să convingă pe oricine le iese în cale că o bere - indiferent de periodicitatea cu care o consumi - îţi face rău. Mă calcă pe ficaţi foştii fumători care vor cu orice preţ să te laşi şi tu de fumat. Te-ai lăsat. Bravo ţie. Ai înţeles finalmente că nu făceai decât să te distrugi, şi-ai renunţat să-ţi îneci amarul în băutură. Felicitări. Pe bune că mă bucur pentru tine, dar nu te lega de berea mea. Dacă voi ajunge la marginea alcoolismului, probabil că voi căuta ajutor. Dacă voi fi atât de inconştientă încât să mă arunc într-o prăpastie plină cu băuturi alcoolice, capul meu de pereţi. Înseamnă că sunt atât de fraieră, încât merit să mor. Da' deocamdată lasă-mă să mă bucur de o bere când şi când. Te admir pentru că ai avut tăria de a renunţa la ţigări. Da' asta nu înseamnă că sunt şi eu la fel de puternică, sau că vreau să mă las de fumat. Nu, nu ştiu dacă mi-ar fi uşor să renunţ la ele, dar pentru moment chiar nu vreau. Din nou, capul meu de pereţi.

Da' nu, că vezi tu, că cei care s-au lăsat de ceva nociv, simt impulsul ăsta de nestăvilit, de a te trage după ei. Să guşti şi tu din binele lor. Şi se prezintă aşa, sub formă de salvatori ai lumii şi al sufletului tău nenorocit, încercând să răsfrângă şi asupra ta minunea de a nu mai face o anumită chestie; oricare. E exact ca ăia de se căsătoresc, şi dup-aia nu mai văd decât nunţi în jur, inclusiv pe a ta. Sau cei care, la un moment dat, devin părinţi, şi au impresia că bucuria lor e în mod clar molipsitoare; dacă ei sunt fericiţi părinţi, clar şi tu tre' să faci un copil, pentru că altfel nu poţi fi împlinită.

Sincer, înţeleg că e posibil ca toate astea să fie pornite chiar din inimă, şi să aibă cele mai pure şi mai caste intenţii, da' eu nu pot uita că drumul spre iad e pavat cu bune intenţii şi că nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Pe probate.

Ei, şi-n ordinea asta de idei, mai tare decât persoanele care au făcut odată, demult, ceva, şi-acu' au renunţat la ceva-ul cu pricina, şi-ncearcă să te convertească prin exemplul personal şi pe tine, mă stresează altele. Care altele? Imediat. Alea de au făcut ceva - orice - şi acu' îl critică. Da' ştii cum? De parcă ar fi Martin Luther King vorbind împortiva discriminării; de parcă ar fi Hitler vorbind împotriva evreilor; de parcă ar fi Papa vorbind împotriva diavolului. Adică aşa, cu patos şi pasiune, uitând să specifice că da, au făcut acelaşi lucru, da, s-au zbătut în aceeaşi mocirlă, da, şi eu ştiu, şi tu ştii, şi toată lumea ştie. Da' nu, el doar condamnă. Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase - ăsta era clişeul zilei.

El, preadreptul, preacorectul, preacinstitul, n-a făcut niciodată chestia împotriva căreia militează cu atâta tărie. În nici un caz. Cine, el? Imposibil. Niciodată nu te-a vorbit pe la spate pentru a te saluta mai apoi c-un zâmbet mieros pe buze; nici n-a ieşit cu tine doar pentru că avea ceva de câştigat din faza asta; nici n-a venit dup-aia să-ţi dea zahăr; nici n-a plecat capul pentru că pe ăla nu-l taie nici o sabie; nici n-a zis că-i place ceva doar pentru că-ţi place ţie; nici, nici, nici. Nimic din toate astea, şi multe altele. Deci nu; în nici un caz n-a fost el ăla, şi chiar dacă îi arăţi negru pe alb că da, tot "nu" o să zică. Aşa că are tot dreptul din lume să critice. Pentru că nu, repet, n-a făcut aia niciodată, dar nu-i mai place, aşa că o înfierează.

Mi-e silă. Pentru că măcar foştii alcoolici, chiar dacă-ţi bagă pe gât filozofia nou descoperită, or să recunoască mereu că au fost acolo. Been there, done that. "Am văzut pe propria piele că nu e bine şi da, metoda prin care încerc să te salvez e al naibii de enervantă, da' măcar e sinceră." Sinceră în ideea în care nu se dau drept sfinţi care n-au făcut nimic rău, vor doar să te protejeze, ci spun drept că au fost acolo, a fost nasol, ba chiar crunt, şi dacă pot să te scutească de latura aceea, îşi vor da tot interesul s-o facă.

Mi-e silă de oamenii cu două, ba chiar trei feţe. Care fac ceva, şi dup-aia uită subit că da, au făcut-o; care se dau drept imaculaţi, când ştiu că-s la fel de mânjiţi ca şi tine. De ăia care una spun, şi alta gândesc. De cei care zâmbesc fals. De cei care te ţin de mână cu stânga, în timp ce cu dreapta exersează lovitura de pumnal. De cei care se cred pâinea divină, şi-ţi scot ochii cu asta. De cei care te mint pe faţă şi te iau drept prost pentru că, de, ar trebui să crezi ceea ce spun. De tot grupul lor strâmt în care, pentru a intra, trebuie doar să te cobori la nivelul acela, şi să poţi să negi ceea ce eşti, sau ai fost. Şi da, mi-e silă, şi nu, nu voi sta niciodată în banca aceea. Pentru că mi-ar fi ruşine cu mine.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Mi-e silă - p.2

Nu-mi plac multe lucruri; multe mă calcă pe ficaţi, şi mai multe mă fac să bat mărunţel din buze şi-mi dezvoltă ticuri nervoase despre a căror existenţă nici nu ştiam măcar; unele mă fac să râd amar, altele ironic şi, în mod ciudat, există mereu câte ceva care să mă alimenteze. În mod ciudat, zic? Aha, pentru că şi atunci când îmi propun să fiu zen, se găseşte vreun copil gras, stresant şi nevricos care să-mi dea impresia că mai are puţin şi-ncepe să bată din picioare şi să se dea cu fundul de pământ şi da, mi se zburlesc neuronii. Sau veşnicele persoane care mă fac să văd negru în faţa ochilor doar pentru că respiră, sau, sau, sau...

Dar nu despre maniile minore va fi vorba azi. Azi va fi aşa:
Te plângi că trăim într-o ţară de două parale. Că acceptăm, că înghiţim, că plecăm capul. Da' cine acceptă, mă? Şi cine înghite, şi cine pleacă capul? Nu carecumva şi tu, printre toţi ceilalţi? Nu carecumva în momentul în care trebuie şi chiar poţi să faci ceva - orice, de la să-ţi mişti fundul să te duci să protestezi până la minusculul gest de a semna o petiţie - şi tu te faci că plouă? Nu carecumva preferi să stai cu fundul bine băgat în canapea şi zici "mai încolo" sau "altădată"? Nu eşti tu ăla de latră când nu-i nimeni prin preajmă şi, când vine şefu', sau al mai mare, sau când e pur şi simplu de lătrat te bagi cu capul sub masă şi laşi pe alţii - dacă există - să vorbească în locul tău? Nu eşti tu ăla care vrea o schimbare peste noapte, da' care tace mâlc atunci când vine vorba de idei care să producă schimbarea aia? Nu cumva ştii să faci planuri pe hârtie, şi te lauzi cu chestia asta, dar luate la puricat planurile tale nu-s nici realiste, nici realizabile? Ia zi...

Te plângi de gropi şi de mizerie. Da' dacă din întamplare lucrezi în branşa aia de recontruieşte străzi, şi tre' să acopere gropi, şi tre' să se ocupe de bunăstarea drumurilor, nu eşti tu ăla de-l văd fluierând pe bordură în loc să muncească? Şi nu eşti tot tu cel care ar trebui să le construiască repede, bine şi cu spor, nu să le cârpească? Şi nu vreau să amintesc faptul că japonezii ăia au reconstruit o autostradă în doar câteva zile, în timp ce tu, ăl de ar trebui doar să acoperi o nenorocită de groapă în aşa fel încât să nu reapară după prima ploaie, stai şi-o alinţi cu lunile. Cât despre mizerie... tu, da, tu, ăsta de te plângi că primăria nu-şi face treaba, şi că sunt o grămadă de gunoaie în oraş, nu te faci artistic că arunci ambalajele pe stradă, în loc să-ţi mişti fundu' juma' de metru pân' la coş? Şi nu te-am văzut cumva lăsând să zboare liber prin geamul deschis al maşinii ultimul răcnet, un pachet gol de ţigări, ba chiar şi-un bidon, pentru că nu vrei să-ţi încarci în mod inutil maşina? Şi stai să-mi aduc aminte, nu tu lăsai în urma ta toate resturile atunci când mergeai cu amicii la grătar, pentru că nu e de calibrul tău să-ţi strângi resturile şi să le arunci la tomberon? Da, parcă tu erai ăla...

Te plângi că nu poţi face nimic fără şpagă. La medic, la avocat, ba chiar şi atunci când îţi dai examenul pentru permis. Că fără şpagă nu rezolvi nimic în ţara asta. Da' nu tu eşti, mă, ăla de i-a învăţat aşa? Nu eşti tu cel care nu concepe să se ducă la medic fără plic, şi i-l îndeşi în buzunar, chiar dacă omu' îţi spune frumos că nu vrea nici o atenţie? Da' preferi să te asiguri că nu spune doar aşa, din politeţe, ba chiar alergi după el pe coridoarele spitalului, panicat că, dacă nu ia şpaga, în mod sigur te va trata ca pe-un câine. Nu eşti tu ăla care bagă banu' în buzunarul poliţistului, chiar dacă ţi s-a repetat că nu e nevoie, pentru că ţi-e frică să nu ratezi şi de data asta examenul de carnet? Nu din cauza ta s-au învăţat oare să primească "dreptul"? Şi nu eşti tot tu acela care, în momentul în care se umbla cu campania "antişpagă", şi chiar erau oameni noi, care credeau în chestia asta, şi care te-au scuipat în faţă când ai venit cu mâna tremurândă şi cu plicul gros, de-ai zis că e doar o faţadă? Nu tu i-ai crescut cu şpagă şi cu capul plecat? Nu tu te-ndoi de mijloc când intri pe uşă la "dom' director", şi-l tratezi de parcă ar fi dumnezeu atotputernic, şi mai ai puţin şi-i ştergi şi pantofii, şi-i dai şi juma' de salariu numai pentru a-ţi da o nenorocită de adeverinţă? Da, te plângi de şpagă; între cei patru pereţi proprii şi personali, îi iei pe rând la înjurat, că-s hoţi, şi mafioţi, şi te comporţi de parcă ei sunt ăia vinovaţi, şi tot între cei patru pereţi, ai fi în stare să-i iei la bătaie, să-i pui pe toţi la zid şi să-i împuşti sistematic. Da' când vine vorba de nevoie, tu te ploconeşti cu şpaga; tu primul.

Şi te plângi, pentru că plânsul e sportul naţional, şi n-ai vrea să fii singurul fraier care nu-l practică. Te-ai plâns de când te-ai născut şi-o să mori, mă, tot plângându-te. Pentru că nu te duce capul să faci mai mult.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Credeam odată

Continuând seria "credeam odată", azi voi zice aşa:

Oricât de bine ar suna, oricât de optimist, oricât de roz, fluturaşi şi floricele, "pentru totdeauna" nu există. Sau "forever"-ul ăla de-l auzi prin filme, de-ţi populează imaginaţia şi copilăria. Că ţi s-a terminat rezerva de răbdare, că te-ai maturizat, că ai crescut, că nu-ţi mai place rozul, ci albastrul, că ai învăţat finalmente că frâna se pune cu dreapta, nu cu stânga; că te-ai plictisit, că te-ai speriat, că ţi-a ajuns până peste cap, că vrei altă muzică dimineaţa, că ştii, că ai putea crede, că ţi se pare, că nu contează de ce, cum şi ce fel. Îmi cer scuze celor care încă mai cred în Moş Crăciun şi-n Zâna Măseluţă, şi-n Happily Ever After. Da, e un concept fain, da, uneori se poate întâmpla dar, în general, nu, nu există. Nici cu oameni, nici cu animale, nici măcar cu chestii minore gen cutia de cafea. Da, ştiu, aia e normal să se termine, da' zic aşa...

Şi nu, nu vreau să stric inocenţa nimănui, spun doar că, pentru o bucată de timp, pe vremea când pomul făcea mere şi răchita micşunele, am crezut ca orice muritor, şi pentru crezul meu mă luam de piept cu Dumnezeu; mulţumesc pe această cale domnului Coşbuc, care nu ştiu dacă era familiar cu conceptul, dar care l-a demontat cu destul de multă seriozitate ori de câte ori a avut ocazia.

Doi, nu există nu pot, există doar nu vreau. Ohohooo, am crezut, frate, chestia asta toată viaţa; şi da, cu toate că mi-a fost dovedit contrariul, încă mai continui să cred - puţin, puţin de tot - în ea. Dar e aşaaa... ca atunci când nu crezi în minuni, şi totuşi speri că se poate întâmpla; nu neapărat ţie, ci în general. Pentru că poţi să vrei; da' nu să vrei, SĂ VREI, să faci totul, să pui cărămidă peste cărămidă, să tragi, să reconfigurezi, să faci tot ce e omeneşte posibil, ba chiar mai mult, să-i faci pe cei mai naivi să creadă că ai ajutor din partea nu ştiu căror forţe nu tocmai ortodoxe, mă rog, vrăjeli de genul ăsta; deci, să vrei şi nu, să nu se poată.

Da' poate că "nu se poate" nu e egal cu "nu pot", şi-atunci e posibil să vrei şi să nu se poată, nu să nu poţi. Neuronii mei investighează problema; voi reveni cu amănunte asupra concluziilor pe acest subiect altădată.

Şi-ncă un crez demontat şi mă opresc: că cei puternici câştigă mereu. Ăi de nu se lasă îngenunchiaţi, de nu pleacă niciodată capul, de stau drepţi şi mândri şi bla-bla-bla. Ghici ce? Bullshit! Bullshit zic, şi sânge pe pereţi. Pentru că nu, niciodată nu e ca-n filme, şi cărţi, şi desene animate.

Asta nu înseamnă că tre' să-ncetezi să fii puternic. Înseamnă doar că tre' să-ţi intre în căpuşorul ăla rotund că nu, dacă faci "the right thing" nu vei ieşi neboţit. Vei ieşi doar cu idealurile intacte, şi-atâta tot. Restul va fi boţit; da' ştii cum? Ca atunci când iei o bucată de hârtie, şi-o strângi în pumn, şi-o chinui până când nici măcar nu mai seamănă a foaie, seamănă a artă futuristă.

Concluzia? Aia evidentă: din nou, nu tot ce zboară se mănâncă, şi idealurile nu sunt nici realizabile, nici realiste; da, e şmecher să le ai în buzunar, da' nu te ajută cu nimic când dai cu capul de sus.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

O zi normală de sâmbătă

Primăvară... copacii înmuguresc, albiniţele bâzâie fericite, păsările călătoare se-ntorc entuziasmate la cuiburile lor, motanii intră în călduri, fericire, bucurie, veselie şi... hop! stai aşa că iar am încurcat povestea... Mde, a venit primăvara; în acte, pentru că, dacă mă uit afară, numai a primăvară nu seamănă. Ei, da' cică e anotimpul ăla în care ne paşte o reînnoire, în care totul se schimbă în bine, mă rog, vrăjeli de genul ăsta care ar trebui să te facă să te simţi mai roz, chiar dacă tu ai chef să te aşezi pe canapea şi să aştepţi să ţi se deznoade venele.

Dar nu, nu despre depresia de primăvară va fi vorba azi...

Mă pocneşte pe mine ieri că am chef de cartofi prăjiţi. Mă, şi-mi era o dorinţă din aia care nu te lasă, oricât ai încerca să te gândeşti în altă parte. M-am învârtit, m-am sucit, am zis să văd un film, poate-poate trece. Da' ştii ce merge bine la un film? Un castron imens de cartofi prăjiţi! Ei, şi mai scapă de manie dacă poţi. Poţi? Nu poţi. Aşa că mi-am luat inima-n dinţi şi... nu, n-am pus eu mâna pe cartofi, să-i despieliţez, să-i tranşez şi să-i prăjesc, e primăvară, cum aş putea face aşa ceva? După cum ziceam, mi-am luat inima-n dinţi şi-am rugat-o pe doamna mamă să prăjească câteva kile de cartofi pentru pofta nebună a puiului ei rătăcitor. Şi când au venit, rumeiori şi crocanţi, în cantitate industrială, exact aşa cum mi-i imaginasem, am zis că l-am apucat pe sfântul Petru de-un picior, că mi-a pus divinitatea mâna-n cap, că toţi sfinţii, şi arhanghelii, şi beatificaţii şi stigmatizaţii dansează fericiţi deasupra mea pentru că da, castronul era acolo, şi era real, şi pipăibil, şi cartofii mâncabili.

Asta până când m-am prins eu că doamna mamă a scăpat cam multă sare. Ei, nu-i bai, mai bagă un cartof, mai trage o duşca de apă, măi, ce să zic, au mers unşi. Daaar, aventura continuă. Pentru că doamna mamă n-avea somn, şi s-a gândit ea aşa că ar fi bine şi pe placul puiului rătăcitor să-i trântească şi-un castron cu floricele. Aha, d'alea de porumb, delicate şi delicioase, numai bune de alintat. Şi n-am avut nimic împotrivă. Ba chiar m-am bucurat, pentru că mai rar primesc atâtea atenţii culinare în aceeaşi zi; şi-am zis, ce pana mea, e sâmbătă, mă pot desfăta liniştită. Bune floricele. Bune rău! Da' sărate, frate!

Daps, lucrurile sunt clare: se trece iar prin pasa "nu-i destulă sare, să turnăm cu borcanul!" Înainte de asta, a fost pasa "fără sare"; adică pe bune, fără, cu toate că ea zicea că a pus. Şi-aş fi putut s-o contrazic? Ferească sfântul! Doar că stăteam cu solniţa-n buzunar pentru că, spun cu lăbuţa pe inimă, chiar n-avea urmă de sare orice-ul ăla gătit. Şi-a mai fost şi pasa iute; puteam să jur că-i făcută cu thailandezii, sau cu mexicanii, sau mă rog, cu orice naţie care i-ar fi injectat iute-n vene. Partea proastă era că am crezut pentru un moment că vrea să mă otrăvească. Neee, doar gătea liniştită. Inutil să spun că pasele astea vin şi trec; şi când le termină, le ia de la capăt.

Dar, revenind la cartofi prăjiţi şi floricele. După festinul potroacă, evident că m-a chinuit setea. Şi-am văzut doar chestii acidulate în faţa ochilor, şi m-au chinuit viziunile, şi am fost mai ceva ca martirii pentru că nexam chestii acidulate în casă, şi nexam consignaţie deschisă pe-o rază de un kilometru; am fost tentată să umplu o găleată cu apă şi să-mi potolesc setea în mod barbar. Liniştiţi-vă, n-am pus planul în practică, da' frate sete mi-a fost!

Şi pentru că am început cu primăvara, şi-am mai pomenit şi de mâţe, tre' să spun că doamna mamă n-a fost singura care a încercat să mă îmbuibe ieri. Neee, aş fi scăpat uşor. Dar n-a fost să fie, pentru că am avut parte şi de răsfăţ din partea lu' Cami. Să ne aducem aminte, Cami, mâţa. Mâţa mea, adică. S-a gândit ea că aş fi fericită, şi că probabil mi-e poftă pentru că nu mi-a mai adus demult, şi probabil mă simt neglijată şi stingheră fără... Mă rog, cam asta-mi imaginez că e în capul ei care, într-un mod ciudat, funcţionează uneori după chipul şi asemănarea neuronilor mei; până la un punct. Ăla de aseară. Ies eu frumuşel pe uşă când, tronând maiestuos şi foarte mort pe prag, un şoricel. Şi, repet, presupun că din punctul ei de vedere asta-i delicatesă, pentru că avea o figură foarte ţanţoşă, şi mândră, şi nu-şi mai încăpea în piele de bucurie pentru că, vezi tu ce măreaţă a fost ea, şi cum are ea grijă de mine şi-mi aduce tot ce-i bun, şi proaspăt, şi trufanda. Nuuuuuuuuuuuuuuuuu! Clar a venit primăvara dacă mă aşteaptă cadouri din astea pe prag...

Şi simt nevoia să menţionez că nu, nu mănânc şoareci; asta dacă ar fi existat vreun dubiu în această privinţă. Aşa că am făcut cel mai insensibil şi crud lucru cu putinţă, fără pic de consideraţie pentru sentimentele ei materne şi vânătoreşti: l-am făcut avion peste gard; da, peste gard e junglă. Tind să cred că e şi puţin bântuită casa, pentru că n-a mai stat nimeni în ea de muuulţi ani, şi din când în când se aud zgomote ciudate şi se văd umbre; deci fantoma unui biet şoricuţ n-ar fi mare lucru...

Ei, şi-aşa se termină magnificele peripeţii ale Cameliei prin magicul regat al zilei de sâmbătă. A venit primăvara!

Pân' la următoarele aventuri, la bună vedere!

Nonrevoluţia franceză

Libertate, egalitate, fraternitate... Lozinca asta mi-a însoţit adolescenţa. Credeam în ea; mi-a înflăcărat imaginaţia, m-a făcut să vreau să cred că poate fi o lume mai bună, era aşa, ca un ideal pe care ar fi trebuit să-l atingem. Aveam capul plin de fluturaşi şi de idei cum că suntem toţi egali; că putem face o revoluţie cum nu s-a mai văzut, una care s-o întreacă pe aia de la căderea Bastiliei, care să transforme peste noapte totul: oameni, fapte, obiceiuri. Mă gândeam eu aşa: că ar fi o chestie din aia măreaţă, că dacă am crede toţi în sus-numita chestie n-am mai avea probleme, că totul ar fi roz, fluturaşi şi albiniţe. Şi dup-aia am crescut.

Şi-am realizat că sunt doar cuvinte. Că da, e grozav şi salutar să crezi chestia asta, dacă vorbeşti despre "egalitate" în materie de pături sociale sau de grupuri distincte. Că merge dacă te referi la egalitatea dintre albi şi negri, bărbaţi şi femei, straight şi gay; rase, sexe, naţiuni; idei măreţe şi complicate. Da' în nici un caz nu se aplică fiecărui individ în parte.

Aha, nu cred în egalitatea aia supremă, între toţi indivizii în parte. Nu cred că putem să ne ţinem fericiţi de mânuţe şi să pornim o horă imensă în jurul oraşului; nu cred că dacă suntem liberi suntem automat egali şi fraţi. Pentru că nu-mi doresc chestia asta. Sprâncene ridicate? Ştiu. Dar să mă explic:

Există multe persoane care nu-mi plac; din diverse motive. Unele pentru că nu-s sincere; altele pentru că sunt cu două, trei, cinci feţe; altele pentru că nu sunt originale; unele pentru că nu vor să gândească singure; pentru că le lipseşte partea de bun-simţ, pentru că nu se spală cu anii, pentru că te duc cu zăhărelul, pentru că nu pot lega două fraze inteligente una de alta, pentru că sunt enervante, pentru că mă calcă pe ficaţi, pentru că se lamentează tot timpul şi nu fac nimic pentru a remedia situaţia, pentru că te toacă mărunţel, pentru că-ţi scot ochii constant cu ceea ce ai putut să faci acu' 5 ani, pentru că poartă pică, pentru că vor să te aducă cu forţa pe calea cea dreaptă, pentru că ţi-ar apăsa cu bocancul mai tare pe ficat atunci când eşti bas, pentru că nu s-ar sfii să te toarne pentru a-şi salva pielea, pentru că se ţin scai de tine, pentru că ţi-ar băga pe gât adevărul lor, pentru că, pentru că, pentru că.

Ei, şi-n ordinea asta de idei, de ce mi-aş dori egalitate şi fraternitate cu ele? Nu, nu mersi, zic. Nu sunt şi nici nu vreau să fiu egal şi frate cu tine. Reciproca e valabilă. Sunt convinsă că şi eu, la rândul meu, calc pe cineva pe bătături; sau pe ficaţi. De ce ar vrea acel cineva să fie frate şi egal cu mine? Păi, stai aşa, că deja e sânge pe pereţi. Nu pot fi egal cu cineva pe care-l dispreţuiesc, pentru simplul motiv că n-am chef să mă dispreţuiesc pe mine. Şi nici frate pentru că, în mod evident, dacă am fi fraţi, am împărtăşi aceleaşi idealuri şi acelaşi set de convingeri; or, se pare că nu facem asta. Deci, de te m-aş desconsidera, coborându-mă la rangul de egal cu tine?

Şi,pe de altă parte, eu nu sunt egal cu tine, om bun, care te gândeşti mereu la alţii înainte de a te gândi la tine; care te implici în acţiuni din care n-ai nimic de câştigat decât recunoştinţa altora; care vezi mereu doar partea bună a lumii, care mai crezi încă în umanitatea din fiecare, care crezi că oricine merită o a doua şansă, care faci mai multe decât mine, care tastez din spatele monitorului; care renunţi la parte din timpul tău pentru a-i face pe alţii să zâmbească; care ajuţi pe oricine, om, pasăre, animal; care chiar laşi ceva în urma ta, care nu construieşti imperii, dar ajuţi la ridicarea lor, care ştii că orice lucru se va întoarce împotriva ta, aşa că eviţi să răneşti cu gândul, fapta sau cuvântul; care eşti mai bun şi mai uman decât sunt sau aş putea eu fi. Şi nici n-ar fi corect să fii nevoit să-mi fii egal şi frate.

Aşa că libertate, egalitate, fraternitate, bullshit. Da, e înălţător să crezi în ele; da, sunau al naibii de bine pe vremea când mai credeam că tot ce zboară se mănâncă; dar, în realitate, sunt doar cuvinte. Frumoase, dar doar cuvinte. Şi doar asta or să rămână.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

Regina minoră

Cât am fost mică, voiam să fac o groază de chestii. Am vrut să fac gimnastică; m-au dus ai mei, am realizat că nici măcar pe bârnă nu mă puteam urca aşa cum ar fi trebuit, am zis că nu e de mine, n-au insistat. Am vrut să fac judo; eram cea mai înaltă de acolo şi, când era vorba de căzut, cădeam cam prea de sus; mi-a trecut şi asta. Am vrut să-nvăţ să-not; toţi ceilalţi se aruncau în apă, eu coboram pe scăriţă; nu mă dezlipeai de bara aia de pe marginea bazinului nici cu ordinul procuraturii, başca faptul că n-am suportat niciodată să-mi intre apă în urechi sau în nas; în concluzie, şi acum mă ţin de colacul de salvare când ajung la mare. Mi-a trecut prin cap că aş putea face tenis, până m-am prins că nu-mi place să alerg. Partea cu sporturile a fost, deci, uitată. Probabil că, dacă ai mei ar fi insistat că am talent şi chemare şi vocaţie, aş fi ajuns vreo Nadia Comăneci; chinuită toată copilăria mea, dar vedetă.

Am învăţat informatică în Basic; nu, n-am ajuns mare informatician mare. Ştiam matematică; spun "ştiam" pentru că, în timp, am uitat-o. Aş fi putut să merg pe partea "reală" a învăţământului, da' nu mi-a plăcut. În consecinţă, am ales ce-mi plăcea: umanul. Ai mei nu m-au bătut la cap, nu mi-au impus la ce liceu/profil să dau, m-au lăsat în plata mea, pe principiul "copilul ştie ce-i place". Drept urmare, sunt cine sunt, şi da, am avut o copilărie fericită; am făcut garaje în pământ, am jucat ascunselea, am alergat cât mă ţinea răsuflarea, am desenat oameni care semănau mai mult cu o mătură decât cu o persoană, şi nu, n-am fost împinsă să fiu copilul-geniu pe care-l vede orice părinte în odrasla proprie şi personală.

Ca mine, mulţi alţii. Dar azi nu va fi vorba despre noi, ăştia cu copilărie fericită. Azi va fi despre ceva care m-a făcut să mi se zburlească codiţa. Într-un mod negativ, adică. Dacă la noi erau concursurile alea de "talente" gen Tip Top Minitop şi Eurovision pentru copii, există o chestie care mi se pare forţată, puţin spooky şi da, enervantă şi de sprâncene ridicătoare. Să ne înţelegem că, în continuare, nu-mi plac copiii. Dar Child beauty pageant mi se pare de-a dreptul stresant.

Adică, se ia copilul, eventual de la o vârstă cât mai fragedă (am auzit inclusiv vârsta de 14 luni???), se machiază cât mai adult cu putinţă, se îmbătrâneşte cu mulţi ani prin sus-numitul machiaj, se îmbracă princess-like şi se trimite pe scenă, în faţa unui public format din mame la fel de mândre de progenitură. Se câştigă sau nu concursul şi aventura continuă. De la capăt.

Ce nu-i ok cu imaginea asta? Păi, mai multe chestii. În primul rând se aduce argumentul "copilul vrea". C'mon! Pe bune acu', la 2,3,5 ani de-abia ştie cum îl cheamă. Cum naiba să ştie că vrea să se zbânţuie pe scenă? Şi că, mai ales, ăsta-i drumul lui în viaţă? Vrea pentru că vrei tu. Pentru că e visul tău neîmplinit de a fi beauty pageant, nu al lui. Şi pentru că da, face tot ce poate pentru a nu te dezamăgi, nu pentru că s-a trezit într-o dimineaţă, după ce a bălit pe ursuleţ, şi-a avut aşa o revelaţie, cum că ar vrea să fie în lumina reflectoarelor. Asta-i bullshit.

În al doilea rând... Nu, n-am nimic împotriva copiilor care se joacă cu tocurile; care strică ţâşpe truse de machiaj sau care se pierd prin şifonierul mamei. Asta dacă o fac de fun, din proprie iniţiativă. Da' sa-l transformi în clovn, deja e cam mult.

O să fie voci care vor spune că n-am de unde şti de unde sare talentul. Că dacă toţi părinţii marelor talente ar fi gândit ca mine, n-ar mai fi existat mari talente. Poate că da, poate că nu. Adică, în afară de sport, unde e decizia părinţilor dacă îi chinuie sau nu, restul celor aleşi au ales singuri ce vor să facă. Şi da, partea cu sportul mi se pare cruntă; şi-aş pune limită de vârstă pentru cei care se apucă de sport de performanţă, dar asta deja e de domeniul idealului. Dar beauty pageants? E crud, e barbar, e psihotic.



Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

De ce nu vreau roboţei

De obicei oamenii mă enervează. Sau scriu despre ceea ce mă enervează la ei. Despre ce m-a călcat pe ficaţi, despre tarele lor, despre cei care au reuşit să mă streseze în aşa hal încât să mi-i imaginez la proţap.

Azi... azi e o nouă zi. Nu, nu una care să devină obişnuinţă. Una în care se poate vorbi şi despre cât de faini pot fi unii oameni. Să spunem că e una fără măşti, sau cu toate măştile puse una peste alta.

Nu, nu sunt un fan al umanităţii; da' dacă mâine când mă trezesc în loc de oameni aş vedea roboţei, pe bune că mi-ar părea rău. Pentru că oricât de perfect, şi de corect, şi de curat ar face roboţeii lucrurile, există câteva chestii pe care nu le-aş schimba la oameni; în anumite momente.

Şi s-o luăm metodic... Oamenii pot iubi. Da, ştiu, poate sună ciudat. Dar chiar pot face asta. Chiar dacă ştii că poate durea ca naiba, chiar dacă poţi să ţi-o iei în freză atât de rău încât să nu ştii ce te-a lovit, chiar dacă te face să stai ore-n şir să te uiţi în gol, să nu-ţi mai trebuiască nimic, să simţi că mai ai puţin şi mori dacă se termină, tot te rişti. Şi, când îţi revii, o iei de la capăt. Mai abitir, mai încrâncenat decât la început.

Poate să-ţi pese. De câini, de ăla de-a făcut criză de epilepsie în mijlocul străzii, de jucăriile din copilărie. Poţi să te legi de orice, poţi să arăţi că-ţi pasă, că nu eşti indiferent total, că există chestii care te scot din impasibilitatea caracteristică, pentru a te face să reacţionezi. Şi ce-i mai ciudat e că niciodată nu ştii cum vei reacţiona când o vei face.

Pot face chestii la care mie mi se ridică părul. Pot să se ridice şi să-ţi ofere-n cor ultimul omagiu; pot să te ducă-n spate dacă te-ai rănit, şi pică bombe, şi nu contează că doare, da' nu te lasă-n urmă; pot să decidă că "don't ask, don't tell" trebuie eliminată; pot să sară-n locul tău în faţa maşinii; pot să se gândească la tine, chiar dacă te cunosc mai mult nu; îţi pot oferi o bomboană ca să nu mai plângi; pot să facă scut uman în faţa ta dacă vrei să ajungi la clinică; pot solidariza cu tine, chiar dacă ar fi mai uşor să te desfiinţeze; pot să-ţi zâmbească în momentul în care ai nevoie de chestia asta; pot vorbi ore-n şir cu tine doar pentru a te face să te simţi mai bine; pot să te ia de mână şi să-ţi spună că va fi ok; pot încerca să schimbe lumea; pot avea încredere în tine, chiar şi atunci când tu ţi-ai pierdut-o; pot decide că nu e corect şi să încerce să corecteze; pot să-ţi doneze rinichiul de care ai nevoie, chiar şi după ce au murit; pot să ţi-l doneze chiar dacă ştiu că asta i-ar omorî; pot să te ridice când eşti la pământ; pot să te iubească, chiar dacă nu-i iubeşti; te pot face să-i iubeşti; pot. Multe.

Trebuie să şi vrea dar, când vor, pot cam orice. Şi da, pot să şi strice, pot să şi distrugă, pot şi să te facă să te simţi mai bas decât eşti deja. Dar nici un roboţel n-ar putea să facă nici măcar chestia asta.

Nu, nu mi-a picat nici un meteorit în cap. Nu, n-am trecut de partea zen a baricadei. Dar, uneori, mai trebuie să spui şi ce pot face bun, nu doar ceea ce fac rău.

Şi-şi pot depăşi limitele. Limite despre care li s-a spus toată viaţa că nu pot fi trecute. Sau limite pe care şi le-au impus, dar de care s-au săturat. Pot să zboare, să meargă pe apă, să te facă să rămâi cu gura căscată, pentru că limitele tale proprii şi personale ţipă din toţi plămânii că tu nu poţi aia.

Pentru că despre partea "psihicoafectivoemoţională" a lor fiecare află prin exemplul propriu şi personal, şi pentru că n-am cum mai mult decât prin cuvinte demonstra că oamenii pot fi şi mai mult decât super faini, vedeţi măcar partea fizică a demonstraţiei; da' pe bune că, pentru a face toate chestiile alea, îţi pui şi psihicul la contribuţie. Eu, una, am rămas fără cuvinte.

Cum am câştigat aproape milionul

Finalmente ceea ce Urania-mi prezisese drept fiind mare noroc mare, s-a-mplinit! Astrele s-au adunat într-un triunghi isoscel, ursitoarele şi-au dat întâlnire deasupra casei mele, tot universul şi-a canalizat energiile către mine; coruri de îngeri se ţineau de mânuţe şi cântau în cor "Aleluia" după ce, în prealabil, cerurile se deschiseseră pentru a-i lăsa să iasă; spirite, gnomi, iele, toţi au apărut în cale-mi pentru a-mi înlesni succesul. Au, inima! nu mă mai ţine de atâta bucurie, fericire, extaz.

Ieri am câştigat fabuloasa sumă de 820000 de dolari. Da, faceţi ochii mari, luaţi o gură de cafea pentru a vă reveni din şoc şi ascultaţi povestea mea:

Ca orice om actual, îmi verific mail-ul de muuulte ori pe zi; din obişnuinţă, din manie, din curiozitate. Ei, şi ieri, în timp ce-mi verificam a ţâşpea mia oară yahoo-ul, minunea s-a întâmplat. L-am văzut acolo; stingher, ca orice alt mail din spam. Am crezut că s-a rătăcit, că are nevoie de îndrumări pentru a ajunge la destinaţie, şi l-am citit. Ei, şi-mi spunea mie acolo că am câştigat. Că sunt fericita posesoare a unei sume destul de mari, că printr-o magie şi-o vrăjitorie adresa mea de mail a scos potul ăl mare.

M-am uitat la el; el s-a uitat la mine. M-am scărpinat româneşte în cap. Dacă aş fi avut cuşmă, mi-aş fi dat-o la fel de româneşte mai spre ceafă şi-aş fi fluierat a mirare. Da' n-aveam. Aşa că am fluierat a pagubă. Recunosc, cu lăbuţa pe inimă, că n-am câştigat la loto; poate doar la loz în plic, un alt loz, şi-ncă unul, şi tot aşa, până când ajungeam la cel necâştigător. Şi-am mai câştigat de câteva ori contravaloarea lozului de-abia cumpărat. Dar cam atât. Şi mi-am zis: "Madam Urania, ai nimerit-o de data asta!" Ce succes profesional? Loterie, frate, câştigată pe neve. Ăsta da noroc.

Nu, n-am început să ţopăi prin casă de fericire, pentru că nu-mi stă în fire. În schimb m-am aşezat ca un adevărat profesionist mai bine pe scaun, şi-am căutat de unde vine norocul ce m-a pocnit pe neaşteptate. Nu, nu sunt Toma necredinciosul, da' nici că mă loveşte meteoritul nu cred. Ei, şi ce să vezi? N-am câştigat doar eu; au mai câştigat mulţi alţii. Sume mai mari, mai pompoase şi mai făcătoare cu ochiul decât mine... Şi, pe lângă asta, nici unul n-a văzut, într-adevăr, suma cu pricina. Unii şi-au luat ţeapă, pentru că trimis comision după comision, şi-au tot sperat că, la un moment dat, contul lor din bancă va ajunge la 6-7 cifre. Alţii au şters din start mail-ul, pentru că era spam. Alţii m-au informat că e aşaa, un fel de schemă; o chestie care să te facă să ţopăi prin casă, să-ţi faci planuri despre cum vei cheltui suma cu pricina pentru ca, mai apoi, să te prinzi că nu, nu vei avea niciodată banii respectivi şi că, dacă ai fost atât de credul, atunci rămâi doar cu planurile alea faine. Bani, canci.

Mi-am şters o lacrimă imaginară, adunată în colţul ochiului drept. Cum? Pân' la urmă au încercat doar să mă păcălească? Cum? N-o să am 820000 de dolari în bancă? Cum, astrele, şi ursitoarele, şi universul m-au mai jucat o dată? Şi-apoi am trecut peste. Nu, nu mi-am smuls părul din cap de durere; nici nu m-am zvârcolit în chinuri groaznice, pentru că banii se fac. Dacă nu-s, tot aia. Dar da, aştept încă alinierea aia de planete care să-mi trimită un mail cu ce vreau eu să aud, nu cu sume importante pe care le-aş da pe gumă şi pe îngheţată.

Leapşă, premiu, de dimineaţă

Până una alta, am primit un premiu de la Miss Sunshine (căreia îi mulţumesc frumos, cu o plecăciune plină de graţie)...



Pentru că, zice-se, am un blog sexy:P
Premiul se duce la toţi cei "de dimineaţă"; consultaţi cu atenţie secţiunea, e redecorată şi reamenajată de curând.

În plus, o leapşă de la Dianna. Ce aş face dacă nu mi-ar fi frică.
Asta e greu; pentru că nu am frică, am temeri, iar temerile mele sunt puţin cam personale pentru blog. Aşa că o să rămân la eterna fază, conform căreia mi-e frică fără motiv. Da, ştiu, nu e foarte inspirată faza, dar la atât mă duce capul în momentul de faţă:)
Leapsă pe bază de autoservire, pentru cei care au cum să-şi exteriorizeze fricile...

Premii

M-am trezit premiată frumos de către Miss Sunshine. Nu unul, ci trei premii; regula e să spui 10 chestii care-ţi plac, să-l dai mai departe (nu spun la câte persoane, vă las să decideţi) şi să faceţi o plecăciune atunci când îl primiţi, aidoma mie;)


Primul:









Al doilea:

















Şi-al treilea:



Buuunn...10 chestii care-mi plac: pisici, dimineţile cu cafea şi ţigară, serile la un pahar de vorbă, fisticul, marea, cărţile, muzica mea, ceaiul cu scorţişoară, nopţile friguroase, zilele calde.


Şi, pentru ca leapşa să fie completă, se pare că trebuie să-l dau mai departe, la măcar 10 persoane (erau 15, da' trişez):
Alexiuss, Chocolatfollie, Grapefruits, dreamr, twistedchocolate, Liviu, dianna, Iulia Mihai, Fetiţa Junglei13 şi S.

Enjoy!

P.S. - Ba chiar l-am primit de două ori:D Când am ajuns acasă, am văzut că m-a "premiat" şi Terra Mulţumesc fruuumoooos, Terra :*