Olé, olé, olé

Mă enervează Oţelu' pentru că a câştigat Cupa României. Ok, au câştigat, bravo lor, la mai mare, da' eu ce vină am? Am suferit teribil în noaptea în care au câştigat; am sperat că totul se va opri după o noapte în care taxi-ul a venit mai greu ca-n noaptea de Revelion, am făcut vreo 20 de minute pentru un drum de 5, au fost petarde, sirene, câte unul beat rupt într-un şanţ şi mulţi alţii care aşteptau să-i calce pe urme. Din preamarea mea mărinimie, am zis "fie, treacă de la mine, au câştigat, o noapte n-o fi bai". Ei, da' vezi tu că n-a fost aşa; dai un deget, ţi se ia toată mâna. Din cauza lor, ieri a fost un nou coşmar.

Căştile-n urechi, ochelarii pe nas, frumos şi cald afară. Câte o vrăbiuţă care insista să mă salute, ce mai, vreme de plimbare totală. Şi merg o staţie, cu mâinile-n buzunar, cu muzica-n urechi, dacă Avram ar avea sân, ca-n sânul lui mă simţeam. Şi-mi pun în gând să fac ce n-am mai făcut demult: ocolul oraşului per pedes, să mă opresc într-un parc pe care nu l-am mai văzut demult, o băncuţă, o ţigară, linişte şi pace. Şi mai merg o staţie. Şi cum mergeam eu, la-la-la-la, încep să mă apropii de strada mea. Planul era să trec să-mi iau şi nişte covrigi geniali de la câteva străzi mai sus şi să-mi continui aventura.

Când, deodată, încep să apară. Râuri-râuri. Râuri, zic? Fluvii. Puhoaie. Fani Oţelul. Dacă nu erau fani, au devenit subit pentru că, de, a câştigat. Bă, mulţi. Mulţi tare de tot. Mergând în aceeaşi direcţie cu mine, pân' la punctul terminus care, din nefericire, e la două străzi depărtare de vizuina mea. Acolo, se-ntâmpla evenimentul: concert mare concert pentru că a câştigat Oţelul. Dacă ar fi fost doar ăia de urcau înspre concert, i-aş fi putut depăşi; mi-aş fi continuat planul. Da' nu, că vezi tu, mai şi coborau râuri-râuri. Din toate părţile oraşului, zeci, sute, mii de gălăţeni mândri. Mai apţiguiţi, sau pe punctul de; fulare, steguleţe, cocalari, băieţi de băieţi, juma' de Galaţi invadându-mi spaţiul propriu şi personal. Crimă.

Întorc planul. Vreau să ajung la consignaţie, să-mi iau ce aveam eu de luat şi să mă retrag în vastele apartamente. La consignaţia mea, ceva ce n-am văzut niciodată: coadă! Fanii aşteptând să-şi cumpere bere. AAAARRRGHHHH! Cred că-ncep să-mi dezvolt un sentiment agorafobic. Dar am zis că stau; nevoia de ţigări era prea mare. Şi-aştept. Şi cum aşteptam, mă trezesc înconjurată: gabori, jandarmi, poliţie comunitară; toţi cu misiunea sigură de a supraveghea evenimentul. Cu coada brăduţ, cu nervii plesnind, cu ochelarii pe nas, am reuşit să mă strecor.

Şi-am zis că-s în siguranţă acasă. Ca să uit tracasul, baie cu spumă, chestii d'alea de fac fetele ca să se relaxeze, mă rog, nebunie curată. Şi-ajung în cameră, dezamăgită că n-am putut să-mi realizez plimbarea, fericită c-am scăpat cu viaţă, mă aşez calmă pe scaun şi... epopeea continuă: scaunul meu! Scaunul meu a fraternizat cu inamicul. Vibra basul în el; concertul se simţea în scaun. Podeaua, la fel. Parcă stăteam pe boxă, direct. Care linişte şi pace? Iad, frate. Da' d'ăla cum n-am mai văzut de când a fost nuntă mare la câteva case depărtare, şi-mi săreau şi perna şi salteaua din cauză de taraf. Sânge pe pereţi!

Şi cum să nu mă enervez că a câştigat Oţelul? Da' am o dilemă: dacă tot a câştigat, de ce n-au putut să se bucure cu concert cu tot pe stadion? E deajuns de departe pentru a nu-mi strica planurile, au şi instalaţie pentru nocturnă, ba chiar încap mai mulţi decât lângă hacienda mea. Dacă s-ar fi bucurat acolo, m-aş fi bucurat şi eu cu ei. Nu din aceleaşi motive, dar ar fi fost c-un gălăţean în plus mai fericit. Ăla fiind eu.

Pân' la următoarea aventură, la bună vedere!