Concursul vecinilor gospodari

Știi senzația aia, de la dentist, când bagă freza și burghiul, să-ți găureasco-polizeze măseaua, și simți vibrația până-n creier? Vibrează, vibrează, vibrează, te ia tremuratul de la inimă, simți bârâitura aia și-n stomac și nu te poți hotărî ce să faci mai întâi: atac cerebral, infarct sau ulcer. Aia!
Ei, cu senzația aia m-am trezit eu azi dimineață. Nu, n-am dormit pe scaunul nici unui dentist care s-a gândit să profite de somnul meu ca să mai modeleze vreo două măsele. Nici n-am visat că sunt la dentist, nici nu m-a durut măseaua. Am auzit zgomotul, am simțit senzația, am deschis un ochi leneș, s-a oprit. Am zis că mai dorm puțin. Am închis ochiul, mă ducea somnul, din nou bârâitura. Deschid ochiul, se oprește. Îl închid, din nou. După câteva repetiții nefaste, m-am târât din pat și mi-am făcut cafeaua.

Vecinii gospodari sunt moartea. Da` nu din aia, care te ia de bătrânețe prin somn, din aia ca atunci când te găsea Inchiziția vinovat de vrăjitorie. Cu torturi și sânge mult, și suferință.
Vecinul gospodar e o specie grobiană. Nu contează că stai la bloc sau la casă, măcar unul dintre ei trebuie să fie gospodar. Să folosească bormașina, drăcia cealaltă cu care taie tablă și ciocanul. Toate 3, cât mai des și la ore cât mai bizare, gen 10 dimineața, de luni până sâmbătă. Duminică nu, că-i zi de odihnă. Și vecinul gospodar care m-a bârâit toată săptămâna o să se uite cu un ochi rău la mine dacă dau cu aspiratorul fix duminica, că atunci am chef și timp. Că-i stric siesta.

Stau și mă-ntreb câte găuri poți da într-o casă? Câtă gresie ai de scos cu bormașina? Cât de mult vrei să-ți renovezi casa de în fiecare vară bârâi și troncăni și bâzâi? N-ai, frate, hanul de casă, să zici că faci câte un etaj în fiecare an. Ai maxim 3 camere nenorocite. Nici dacă-ți pui centrală în fiecare dintre ele, bașca câte 5 calorifere, schimbat de gresie, pus parchet și tapetat pereții cu tablouri n-ai cum să faci constant atâta zgomot. Ce pana mea, dai gaură-n gaură? Dai gaură lângă gaură să obții un efect de șvaițer la pereți? Ce faci atâta timp cu bormașina aia?

Nu am nici o explicație logică. În schimb tare-mi doresc să devină obligatorii amortizoarele pentru mașinile de tăiat, găurit, polizat. Sau să n-ai voie să dai decât câte o gaură pe an și să-ți renovezi casa cu zgomot doar o dată la 5 ani, pentru că creierul meu arată exact ca șvaițerul de care ziceam mai sus. Dacă nu aveam ulcer, acum sigur am. Cu multiple găuri. Și-n curând o să am și carnet roșu, pe motiv de omorât în serie vecini gospodari care nu se pot abține să nu-mi maltrateze sănătatea mentală și așa destul de șubredă.

Scriu asta în muzică dulce de o chestie care bâzâie cu întreruperi și cu trepidații. Noroc că nu scriu cu pixul pe hârtie, că s-ar vedea clar când se termină și când începe zgomotul. În orice parte de oraș te-ai duce, e aceeași dulce muzică. De parcă s-au luat la întrecere care e mai gospodar și care reușește primul să fie găsit găurit și tăiat și polizat de cutare vecin, mai puțin gospodar, dar care s-a săturat de hărmălaia lor.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

De ce copilul tău nu e geniu

Nu știu cum se face că, mai nou, toți micuții sunt genii. Ba genii Mozart, ba genii Nadia Comăneci, ba genii Nureiev, în toate domeniile posibile, chit că încă nu știu să-și lege șireturile și, cel mai probabil, încă nu fac propoziții complete.
Eu înțeleg că tre` să te ocupi de el și să-i inspiri dragostea pentru artă și frumos, că trebuie să-l ajuți să-și descopere talentele ascunse și să-l ajuți să le cultive pentru mai târziu, da`nu pricep de ce i le bagi cu forța pe gât. În cele mai multe cazuri plodul tău n-are nici un talent și tu insiști să-l chinui cu tot soiul de activități în loc să-l lași să râcâie fericit în pământ c-o furculiță și să-ncerce să vadă ce gust au râmele. Crud!

Am avut noroc că ai mei mă ascultau cu juma` de ureche, mă duceau unde miorlăiam eu că vreau și, în secunda doi, când realizam că n-am nici o treabă cu respectiva activitate și decideam că nu mai vreau, mă lăsau dracu` în pace, să râcâi pământul. Am vrut gimnastică, am realizat că nu reușesc să mă cațăr pe bârnă; am vrut înot, am realizat că apa îmi intră în ochi și, mai ales, în urechi; am vrut să cânt, am realizat că am voce de măgar autentic; am vrut să fac tenis, era centrala din fața blocului, de care loveam mingea aia până se isterizau vecinii; am vrut judo, eram prea înaltă; am vrut instrument, mi-a făcut bunică-miu un fluier dintr-o țeavă și i-am disperat pe ai mei până când fluierul ăla a dispărut într-un mod inexplicabil.

Singura chestie de care m-am ținut, a fost scrisul. Și nu pentru că au vrut ai mei, ci pentru că am vrut eu. Printr-a patra am scris cea mai stupidă poezie posibilă, care mi se părea genială. Deja mă vedeam mai ceva ca Eminescu. Da` n-a fost să fie. Mi-am dat rapid seama că poezia nu e de mine, și n-am insistat să-mi public volum cu versuri de genul ”steaua mea e cea mai mare/ea sub soare loc nu are”.

Dar copiii din ziua de azi sunt forțați să fie genii. Copilul vecin e un copil normal, acum că a mai crescut și nu mai țipă din 5 în 5 minute după bunică-sa. E un copil normal în aparență, pentru că nu poți să-ți dai seama cât e de special doar văzându-l și pentru că are niște talente ascunse de care muritorul de rând nu-și poate da seama, decât dacă e vorba de proprii lui părinți. Copilul face balet. N-are nici o treabă. Plod mic, bondoc, care de-abia se ține ca lumea pe picioare. Dar el va fi următoarea stea la Balșoi. Să fie, îi urez. Nu mă deranjează să facă fandări și să poarte poante.

În schimb mă deranjează cumplit că mai e și un mic Mozart. Care face game de la ora 10 dimineața până aproape de prânz. Când eu dorm. Obsedant, repetitiv, un Frere Jacques chinuit pe clape, un Frere Jacques care se răsucește în așternuturi, la fel de tare pe cât mă răsucesc eu. Clapele alea mă fac să am coșmaruri. Mă simt ca-ntr-un thriller. Bun, dar thriller. Și nu merge nici cu perna-n cap, nici cu muzica-n urechi, că răsună alea prin saltea. Repetitiv, obsedant. Și-mi vine să le explic părinților că, dacă plodul ar fi avut într-adevăr talent, acum cânta Sonata Lunii, nu strica un cântecel banal și nesuferit. N-ai cu cine.

Acum aștept momentul în care plodul o să apară cu chitara-n curte zdrăngănind Mariachi și momentul în care o să mai crească, și-o să-nceapă să scandeze din Iliada. Atunci o să pot să-l strâng de gât liniștită, pentru că e pe proprietatea comună și eu sunt în legitimă apărare.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Iată vin colindători

Nu-mi plac colindătorii. Mai rău decât colindătorii, îmi displace popa care vine să-ți binecuvânteze casa de vreo 2-3 ori în perioada asta. De parcă casa mea n-ar fi destul de binecuvântată și fără el. Și nu mă enervează că vine el, în rochița lui atent călcată și cu țârcovnicul lângă el și vrea să cânte. Mă enervează că insistă și că țârcovnicul îi anunță venirea cu multe uși înainte. Și că insistă. Și că, dacă din întâmplare ai uitat ușa deschisă, intră peste tine, recită rapid și dup-aia vrea bani. Păi, tu ai vrut să vii să cânți, nu te-am chemat eu, de ce vrei să te plătesc? DE CEEE???

Plus că are taxă și strâmbă din nas dacă-i dai o felie de cozonac, un pahar cu vin și-i arăți politicos ușa, să nu se piardă. Cred că e în stare să își retragă binecuvântarea. Cred.
Plus că vrea să-i pupi mâna. Mâna aia pe care nu s-a mai spălat de când și-a început rondul, pe care au bălit-o mulți înaintea ta și pe care el o împinge semeț în față. Țârcovnicul e în stare să te forțeze cu mecla-n mâna popii, c-așa-i datina. Iar mie nu-mi place să pup mâini necunoscute și despre care nu știu pe unde au umblat înainte. Un soi de mâini de moravuri ușoare.

Din motivele astea, nici un popă n-a mai intrat la mine-n casă de mulți ani. Asta doar dacă nu l-au adus ai mei pe ascuns, cât eu nu eram acasă.

Revenind la colindători. Îs tremurați, înghețați, avizi după bani, cu același repertoriu lălăit și-nvechit pe care-l foloseam și eu când eram mică, undeva prin alt secol. Cântă fonfăit la-nceput, că li s-a înfundat nasul și smârcâit la sfârșit, că li se desfundă nasul. Îs înfofoliți și, dacă le-ai scoate straturile, ar începe să pută, c-au mers mult și-au depus efort. Au fețele lungi și tâmpe și miloage și, dacă în loc de bani te-mpinge păcatul să le dai nuci și portocale, o să te trezești cu geamul spart. Partea bună - îți recuperezi nucile și portocalele. Partea proastă - tre` să-ți cumperi geam nou.

Și sunt două categorii: ăia pe care nu-i cunoști, și cărora nu le deschizi sau pe care-i expediezi rapid, mai ales dacă răspunzi cu mâinile pline de sânge și cu un cuțit în mână. N-am încercat, dar sună promițător.
Și ăia pe care-i cunoști. Care sunt, eventual, copiii lu` Cutare rudă sau prieten de familie, care vine cu părinții și de care nu poți scăpa, pentru că el a venit cu scopul precis de a face bani. Și nu scăpi până nu te colindă și nu-ți ușurează portofelul. Ăștia-s moartea. Că nu poți să-i refuzi, că tre`să le dai bani că altfel se uită câș părinții la tine, că nu contează că plodu-i afon, tu tre` să te minunezi de veleitățile lui artistice și să-i prevezi un mare viitor. De asta, când vin rude și prieteni cu plodurile colindătoare la ai mei, intru, îi salut și-o anunț conspirativ și-n gura mare pe maică-mea că eu NU SUNT ACASĂ.

Dacă totuși te prind și te fac de bani, metoda simplă, care nu dă greș niciodată, e să le întorci vizita. Cel mai sigur a doua zi. Și să-i colinzi și tu. N-o să le convină pentru că, mai mare fiind, o să trebuiască să-ți dea dublu față de cât ai scos tu. Din cauza asta, anul următor știi sigur că n-or să mai treacă să te colinde. Ga-ran-tat!

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Decent

Am zis să fiu decentă și să mă culc la o oră decentă. Că mi-era somn, că am pus ceasul la 10, că trebuia să mă trezesc, și-am ales cea mai decentă oră cu putință: 3 jumate. Mi se pare decent să te culci la 3 jumate. Nici prea devreme, nici prea târziu. Juma` de oră să te foiești, să găsești poziția, să te gândești ce-ai vrea să visezi și-ți mai rămân 6 ore întregi de somn. Pentru că am mania de a calcula câte ore o să dorm. Dacă sunt mai puțin de 4 ore, mă panichez. Dar așa, 6, boier, frate! Cu 2 ore mai puțin de cele 8 recomandate, cu mult mai puțin decât de obicei, dar merge. 6 ore de somn profund, 6 ore în care pot visa orice, 6 ore curate de somn curat.

Asta după ce, înainte, am dus muncă de lămurire cu Cami că nu, nu vreau nici măcar să mă uit la frumosul ei cadou, în formă de șoricel, foarte viu și foarte tracasat, pe care a avut bunăvoința să mi-l aducă pentru cină. S-a resemnat cu greu, dar cred c-a înțeles ideea.

Deci 6 ore de somn, da? A trecut jumătatea de oră pe care mi-o dedicasem pregătirilor. Stai pe stânga, stai pe dreapta, încearcă poziția vampir, da` dacă stai în cap, nu merge? Nu merge! Mă uit la ceas, 4.37.
Ok, Camelia. Când vreau să mă conving să fac ceva, îmi spun pe numele întreg. Par mai autoritară. Mă iau, mă urechesc, mă iau cu frumosul, good cop, bad cop, eu cu mine, 23 de minute până la 5 s-au scurs rapid. Încă 5 ore de somn, dacă adorm instantaneu. Adormi, fi-ți-ar capu`! Picai de somn la 3 jumate și acu` nu vrei? Îți spun o poveste, îți spun două povești, numai adormi odată!

Încet-încet, pe la 6 cred c-am adormit. Cred, pentru că mă mai trezeam așa, din când în când. Știi somnul ăla cu întreruperi, când ești semiconștient? Ei, d`ăla.
8.47, mesaj! Orange, că cică mi-am plătit factura. E duminică dimineață. Nu mi-am plătit astă-noapte factura. Am plătit-o vineri, și știu c-am plătit-o, de ce mă anunți duminică dimineața?

Fie, încă o oră și 13 minute.
Și vecinii mei care ascultă nu știu ce fel de muzică, că nu se aude muzica până la mine, se aude doar un soi de bâzâit. Și se simte. În saltea. Muzica lor face exact ca telefonul meu, când e pe vibrații, și sună. Uită-te la telefon. Nu sună. Ascultă vecinii muzică. Vibrații, vibrații.

Am răsuflat ușurată când s-a făcut 10, și-a sunat ceasul de-adevăratelea.
Nici un minut de pierdut! să ne trezim, Camelia! Nu sta să numeri cât ai dormit astă-noapte. N-are rost. Trezește-te și zâmbește unei noi zile. Ți se pare că e tot aia de ieri, da` nu-i! E azi și foarte dimineață. Și da, cu regret te informez că mâine-i luni.
Ce noapte minunată!

Pân` la următoarea insomnie, la bună vedere!

Insomnia - p.3

Mie când mi-e somn, dorm. Ca aseară, de exemplu.
Și-mi place că mă urc cuminte-n pat, să mă-nfășor în pătură, mâța să toarcă adormitor a somn și-a lene, să-mi găsesc poziția purrr-fectă și să alunec încet, încet, să aaado...

Parcă nu e bună poziția asta. Schimbă poziția. Și parcă mi-e prea cald. Dă pătura la o parte. Acum pot să aaado... Nu, mi-e frig. Pune pătura la loc. O să scot doar un picior, așa, cât să intre puțin frig, să nu mă coc, dar nici să nu-ngheț.
Mi-au înghețat degetele. Bagă piciorul la loc. Am picioarele reci, tre` să le-ncălzesc înainte de a adormi. Bun, s-au încălzit. La somn, zic!

Mâța s-a oprit din tors, poziția e aia bună, pot începe să visez. Viseeeez... viseeeez...
Mi-a amorțit mâna. Poziția aia bună implică și-o mână sub mine. Și-acum mi-a amorțit mâna. Lemn. Tre` s-o scot de sub mine înainte de a se opri total circulația, mâna să mi se-nvinețească, să se-negrească și ori să pice și să cadă singură, ori să fiu nevoită s-o amputez. Cu drujba lu` Bucur, că n-am cum să aștept până vine ambulanța, că s-ar putea să fac cangrenă, să se extindă-n tot corpul și să mor. Nu știu ce legătură are amorțeala cu cangrena, dar e noapte, da? Pot să pățesc orice: de la infarct în somn la sufocat cu propria-mi pernă, pentru c-am adormit prea adânc. Măcar de-aș adormi... Revenim: mâna amorțită. Se apucă temeinic cu cealaltă mână și se scoate de sub mine. Se mută mâna amorțită într-o poziție decentă. Acum nu pot adormi până nu se dezmorțește.

Mă-ntorc. Cu fața-n jos, prea banal. Pe-o parte, îmi amorțește mâna. Pe cealaltă parte, mai am o mână. Ok, s-a votat. Cu fața-n sus! Și număr. Număr oi. Niciodată n-am reușit să număr oi. Mereu sar rândul, se bagă una în fața celeilalte, mai fac miei până să le vină rândul, mi se-nmulțește turma, cum ar fi să fiu eu cioban? Oare m-aș descurca? Cum o fi să stai în vârf de munte, fără companie, fără net, fără nimic? Doar să stai. M-aș plictisi cumplit. Oile nu se pun. Oile sunt proaste. Nu mai număr oi.
Număr pur și simplu. Și număr. Am ajuns la 10578 și tot n-am adormit. Cred că e timpul să mă opresc din numărat.



Mă opresc. Și eu ce fac acum? Cântă cocoșul. Un cocoș, adică, că nu știu eu toți cocoșii din împrejurimi. Dac-aș număra de câte ori cântă cocoșul? S-a oprit nenorocitul! Pleacă vecinul la muncă. Și eu tot nu dorm. I have sex daily. I mean dislexia. Mă amuză asta. Mă amuză multe, în afara faptului că nu pot să dorm. Oare cum adormeam când eram mică? Bolostâncă. Tăiai lemne pe mine. Ce făceam atunci? Spuneam poezii? Construiam scenarii? Măăă, lasă scenariile tre` să țin minte musai mâine să-ntreb dacă.

A sunat alarma. Am adormit între timp. Câteva ore. Și eu habar n-am ce trebuia să țin minte.

Pân` la următoarea insomnie, la bună vedere!

F@##%#$@#

Sufletul maichii Dobriți e evitatul unei înjurături, pension style. Pentru că o persoană crescută la pension nu înjură. Folosește expresii bizare ca să-și verse nervii, fără să știe tot mujicul că, pân` la urmă, tot de cacao l-a făcut. La fel și sictir! Hai, sictir, cu referire la chibrituri care nu se aprindeau, uși care nu voiau să se-nchidă, și-alte treburi, socoteli, acareturi, daraveli.

Prea puțin am auzit înjurat sănătos în copilărie. Anafură, cădelniță și biserică. Uneori și agheazmă. Înjurături bisericoase. Dacă era mai gravă treaba, se apela și la colivă, dascăl, paștele mă-tii. Mă-ntreb cum am ieșit așa de departe de cele sfinte ținând cont de mediul pios în care am crescut.

Se mai băgau picioarele, de cele mai multe roi cu precizarea că-n pantofi. Ce pușca mea! și nimeni din familie nu deținea nici o armă și-un du-te-nvârtindu-te în urma căruia nimeni nu devenea titirez.
`tu-ți morții mă-tii cică e urât și dizgrațios. Îmi pare puțin necrofil, da` nimeni nu-mi împărtășește opinia.

Numai cât spui ”înjurat” parcă e deja urât. Te-njur! Te-njur de familie e cel mai grav. Te-njur! Înjură-mă, că nu prea-mi pasă. Toată lumea ignoră efectul terapeutic al înjuratului. Nu birjărește, nu pe stradă, nu din 5 în 5 minute. Când îți dai cu ciocanul peste degete, nu-ți duci batistuța parfumată la gură și nici nu spui ”au! ciocan rău ce ești, mi-ai strivit unghiuța!” Nu, frate! Ciocanul ăla tre` să afle că e un nenorocit alcoolic, pedofil și curvar pentru că ți-a torcoșit bunătate de deget și pentru că doare ca naiba. Tre` să sufere măcar cât tine. Tre` să-l faci cu ou și cu oțet. Să-l blagoslovești cu cele mai nasoale chestii care-ți trec prin cap. Să-l înjuri suculent până-ți trece amocul și dup-aia să te prinzi că ai geamurile deschise și vecinii se pendulează prin curte. Ghinion!

Nu-mi plac femeile care pot fi confundate cu birjarii. De fapt, nici cu bărbații nu stau prea bine. Da` zi și tu,când te lovești cu ciocanul, cum să zâmbești frumos, să taci și să-nghiți? Impossibru!

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Copil à la Bourguignonne - p.2

Eu chiar am așteptat să vină vara. Să fie cald, soare, să se plângă lumea de caniculă și mie să-mi fie numai bine, să-mi scot garderoba la plimbare, să văd marea, să mă prăjesc ca un crap gras la soare. Am așteptat-o cu tot sufletul meu de copil.

Ce n-a luat inocența mea în calcul e că vara vine și vacanța. Și n-am eu treabă cu vacanța celorlalți. Nici măcar cu a ălora pe care trebuie să-i ocolești, pentru că se-adună ciotcă-n fața unui bloc și stau la o sămânță și-o doză de bere. Nici măcar cu grupuri-grupulețe de adolescenți în devenire care vorbesc TARE și-mi ocupă masa pe terasă. Eu am treabă cu dușmanul de la mine din curte.

Da, dușmanul a revenit, pentru că e vacanță, pentru că nu mai merge la GRĂDI, pentru că s-a gândit că poate mi-e dor de fețișoara angelică, care-l face pe Bucur să suspine cu gândul la good old days, când eram mică și fraieră.

Pe la ora 10 dimineața, dușmanul n-avea somn. Și-a ieșit să se joace. Și nu știu ce a putut să aibă copilul ăla, încep să cred că e posedat sau alcoolic, una din două, că juma` de oră pe ceas a țipat o singură chestie: ”mamaIe”! Cu accentul pus pe I, încât să-mi sară mie creierii pe pereți. Și, din când în când, dând-o în plâns din ăla isteric, fără lacrimi, eventual cu bătut din picior. Și mamaI nu apărea, și plodu` striga, și-mi venea să-l strâng de gât, să îi spun în pana mea, dorm, taci dracu` din gură dacă nu vrei să vină bau-bau, Freddy Krueger și toți monștrii posibili la noapte, să-ți mănânce ficații și ochii, și corbii să se îndestuleze din stârvul tău, după.
Da` asta ar fi însemnat să mă pun rău cu vecina, care n-are nici o vină că plodul urlă, așa c-am închis geamul și mi-am sigilat nervii în cameră.

Dimineață, l-am întrebat angelic pe Bucur dacă eu eram la fel de isterică. Răspunsul a venit prompt:
- Păi, nu-ți luai una peste ochi?

Concluzia: nu folosiți bătaia pentru că e ruptă din rai. Dar păstrați-o acolo, și dacă vedeți dușmanul, aduceți-vă aminte că, atunci când erați de vârsta lui, nu era nevoie să fiți bătuți. Știați instinctiv că datul cu fundul de pământ ar implora o palmă la fund. După ce erai ridicat de pe jos.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

1001

Gândesc matematic. Aritmetic și geometric, în funcție de problemă. Orice frază are mai multe sensuri, orice ton poate însemna altceva, orice semn poate fi interpretat. Gândesc nu în logaritmi, pentru că nici nu mai știu ce-s logaritmii, ci în planuri. În toate planurile.

Îmi plac cifrele, dar stau mai prost la capitolul calcule. Asta nu mă oprește să calculez. În minte, pe hârtie, cu calculatorul, oricum încât să iasă calculul. 28.05.2012. 2+8+5+2+1+2 = 20. 2+0 = 2. Orice dată poate fi transformată într-o cifră, orice cifră poate ajunge într-o zodie, orice zodie are partea ei clară și matematică, care-mi va spune puțin cine ești. Mă pot înșela, dar nu cu mult. Poate juma` de grad, dacă nu te schimbi la 180. Jocul de cărți va fi mereu în sensul acelor de ceasornic, două lingurițe de cafea pentru fiecare cană, serii de câte 30 de abdomene; sau 50; în nici un caz 27 sau 48. Număr din 2 în 2. 10 înghițituri de apă ca să-ți treacă sughițul. Traseu calculat cu scurtături, zâmbet cu sens dublu, tabel cu datorii, combinații de 3 luate câte 4, logica-mi oferă soluții. Nu mereu, sau nu mereu urmez firul logic, dar le știu. Că nu le aplic, asta-i altă problemă.

1001. Mult mai multe cuvinte. Zile, pisici, cafea, cum te simt, cum mă simt, cine m-a mai enervat, când, cum, de ce, ce m-a făcut să râd sau să mă doară, cum am văzut, ce-am atins, ce-aș fi vrut să fiu, cum am fost, cum sunt, cum o să fiu, când o să cresc, cât am copilărit, muzica, gesturile, frazele, pozele, maniile, întrebările, răspunsurile, totul meu. Prima, 666, 1001.

Pân` la următoarea mie, la bună vedere!

Egalitate, dar nu pentru căței

Pe toți îi pocnește mania renovatului exact când eu am chef să dorm. Și-nțeleg, vrei să văruiești, să dai o mână de vopsea, hai că-nțeleg și 3 cuie împușcate în perete. Vrei să-ți pui rafturi sau tablouri. Înțeleg. Da` când o lună-ntreagă nu te văd cu bidineaua în mână, nu văd pete de var, doar aud bâââr! bâââzzz! hodoronc-tronc! mă-ntreb dacă vrei să renovezi sau doar ți-ai propus să-mi testezi limita superioară a nervilor.

Evident că bârâitul începe la 8, când eu dorm dulce și candid, și se oprește la 13, când mă trezesc. Că cică au program de zi. Păi, bine, mă, eu am program de noapte. Ce-ar fi ca, atunci când mă trezesc, să m-apuce renovatul? Găsesc eu câteva cuie de bătut, nu-i problemă. Plus mașina de tăiat tablă a lu` Bucur. Let the party begin!

Da` nu, că dacă m-apuc eu la ora prânzului lor, risc să mă trezesc c-o gloată de vecini turbați că le stric siesta. Și cum să fiu atât de nesimțită și de indolentă, încât să nu mă gândesc că poate dorm copii la ora aia, că poate ei îs obosiți după atâta bârâială și că, dom`le, puțin bun simț!

Și ferească sfântul chiar să fie nevoie să bârâi ceva mai mult timp. Risc să-mi iau amendă pentru disturbarea liniștii publice. Pentru că încă există orar pentru treaba asta, chit că eu n-am timp să dau cu aspiratorul decât duminică, la ora 10 seara. Cât de păgână pot fi!

Așa că invit toți vecinii gospodari să pună mână de la mână, să-mi facă izolație acustică, și-apoi n-au decât să dea și cu tunul ca să-și încerce buncărele de-abia construite. De-abia atunci o să spun că nu-mi disturbă liniștea mea personală.

Pân` la următoarele aventuri, la bună vedere!

Ca-n copilărie - p. 4

Când eram mică aveam o problemă: nu-mi plăcea să ies să mă joc cu copiii din fața blocului meu.
Cred că eram defectă sau ceva.
Și dacă mă-nduram să părăsesc liniștea de sus, să cobor 9 etaje cu gândul că va trebui să le și urc la un moment dat, fără lift pentru că mă feream de el ca de o priză cu toate firele pe afară, jucam tenis la centrală. Eu, cu mingea mea galbenă și pufoasă, cu racheta mea care de multe ori a întruchipat o chitară și cu centrala. Boc-boc-boc, până se isteriza vreun vecin cu nervii slabi și trebuia să părăsesc câmpul de luptă.

Ăștia jucau chestii complicate. Elasticul, de exemplu, n-am reușit niciodată să-l sar. Nici coarda. Plus că nu-i vedeam rostul. Dup-aia se mai adunau cu preșulețe, păpuși și haine, și făceau schimb de experiență. Mi se părea sacrilegiu să-i las să-mi atingă jucăriile cu mâinile lor pline de praf și sos de la masa de ieri, așa că stăteam departe.
Plus că vorbeau într-un fel total agramat, aveau povești din alea despre ce frumos a fost la prașă și se minunau că nu știu diferența între pănuși și coceni.

Lucrurile se schimbau când treceam în cartierul alăturat, la bunică-mea. Nu mă înduram să intru-n casă până târziu în noapte. Aici se-ntâmplau chestiile interesante: de la castel 1,2,3 la oină, de la ascunselea cu mingea la rațele și vânătorii, se-ntâmplau chestii spectaculoase.
Și-ajungem în casă cu șosețele de praf, cu genunchii zdrențuiți de la vreo cărămidă care se-ntâmpla să-mi stea-n drum, cu pete de verdeață, că erau multe câmpurile și nu cărai pătură după tine, cu câte un scaiete prins strategic în șosetă, ruptă-n gură de foame și oboseală, da` mulțumită că aventura a fost aventură și ziua n-a trecut degeaba.

Pân` la urmă nu eram tocmai defectă: butonul de selecție era activat încă de pe atunci. Mania a crescut odată cu vârsta. Nu mai am genunchii juliți, dar adun fiecare cicatrice, fiecare poveste, fiecare idee; pentru dileme sau pur și simpu de dragul de a-mi aduce aminte.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

Mary Poppins deschide ușa

Vineri. Cafeaua e mai delicioasă, fumul se duce lin în plămâni, cerul poate fi cât de noros vrea el, pe mine nu mă mai afectează. E vineri. Un fel de început de week-end. Un fel de liber la un fel de miniconcediu. Când paharul de vorbă nu mai e condiționat de trezirea a doua zi. Când arde scaunul sub mine și alea 8 ore trec ca și cum n-ar fi decât 4.

Tastez, da` și tastele știu că e vineri. Și netul merge mai rapid, și mâțele dau mai cu patos din coadă, și vecinul pare mai prietenos. Vecinul pe care nu-l văd cu săptămânile, dar care apare și reia discuția exact de unde a lăsat-o ultima oară: ”ce faci, domnișoară?” Bine, îi răspund, ca de fiecare dată, pentru că vecinului nu poți să-i spui altceva, pentru că vecinului nu-i dai niciodată detalii, pentru că vecinul nu trebuie să știe despre tine că faci mai mult decât bine. Chit că știe și când vii, și când pleci, și tare te-ar mai întreba ce-i cu orele alea de-a dreptul injuste, dar se abține, pentru că știe că răspunsul n-ar veni decât telegrafic, și decât un răspuns telegrafic, mai degrabă își închipuie el ce și cum vrea, pentru că fantezia și scenariile sunt apanajul oricărui vecin ca la carte.

Până și vecinii au parte de vinerea lor, chiar dacă ți se pare că nu. La fel cum au avut și tinerețe odată, demult, chiar dacă nu-ți imaginezi. Vizualizez o vineri cu vecini mici și copii, care nu știau încă să citească ceasul sau calendarul și cu pisici care oricum nu știu nici una, nici alta. Și cu week-end-ul ce va să vină. La fel ca petalele care cad din copaci. Hipnotic, aleatoriu, de parcă ar fi toate pe LSD. Week-end zen, după o vineri nonșalantă.

Frenezie. Nebunie. Un strop de parfum. Povești și cuvinte.

Pân` la următoarea vineri, la bună vedere!

Odată cu vârsta

De ani de zile poarta mea stă închisă o singură dată. Că e imensă, că dacă se aventurează cineva s-o sară o face pe pielea lui, că pitbull-ul e mare, că-s înconjurată de vecini care cred că au și senzori de mișcare instalați pe suprafețe uriașe și ultraviolete și, din când în când câte un elicopter care survolează zona, mă rog, mijloacele normale de securitate. Da` poarta mea închisă mereu o singură dată.

Și-ajung glorioasă într-o noapte, bag cheia-n poartă, răsucesc, scot cheia, dau să deschid poarta. BAAANNNG! Din ăla de scoală și morții. Mă uit la ea, ea la mine, mai bag o dată cheia, daps, era închisă de două ori. Cine știe, din greșeală, mi-am zis. Se mai întâmplă. O fi fost vecinu` plin de zel, s-a lăsat purtat de val și-a zis să facă ceva inedit și s-o-nchidă de două ori... A doua seară - BAAANNGGG! Și-n fiecare seară la fel.

Și mă-ntreb eu, dacă vrea cineva să intre, o să se lase împiedicat de faptul că e închis de două ori, nu o dată? Tare mă-ndoiesc. Intră și prin gaura cheii, dacă vrea musai sau, mai plauzibil, nu se-ncurcă cu cheia. Dar, nah, m-oi fi înșelând eu și ce mie mi se pare inutil o fi siguranța supremă...

Un unchi care are între 80 și eternitate a avut până acu` vreun an, mașină. O conducea cam niciodată. Trebuia să ajungă undeva, mergea tradițional pe jos sau profita de transportul în comun. Motivul: dacă scoate mașina din parcare, îi ia cineva locul, și tre` s-o parcheze ceva mai departe. Asta nu l-a împiedicat să schimbe 5 mașini în 3 ani. Toate stând în același loc, de neocupat.

Grija supremă a Doamnei Mamă e dacă am mâncat, ce mănânc și dacă am ce mânca. Pot veni acasă cu 3 mânuțe, 5 perechi de urechi și-un rinichi vândut, aceeași chestie va fi problema supremă. Până acu` câțiva ani nu se stresa nici dacă arătam ca ăia subnutriți din Africa. Acum dă o importanță deosebită dietei mele.

Dilemă: după o anumită vârstă, toți adulții încep să se comporte bizar?

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Vecinii sunt ciudaţi

Pe vecina mea o văd mai rar dacă-i soare, frumos şi cald afară. Atât de rar că, uneori, uit că mai există. O mai aud din când în când tuşind. Da, vecina care şi-a făcut rezerve de apă pentru sfârşitul lumii. Cred că sunt câteva luni bune de când uitasem de existenţa ei.

Cum începe să plouă, cum îşi face şi ea apariţia. Dacă ninge, deja o văd mai des. Iar dacă sunt nămeţii de zăpadă, şi tre' să înoţi prin curte, mi se pare că-i eternă. Cine s-o mai înţeleagă?

Plouă? Torenţial? Acolo e de ea! Mai că am impresia că o să-nceapă un dans ciudat în mijlocul curţii; să mulţumească divinităţii că nu mai e secetă... Şi sincer am impresia că apa nu se lipeşte de ea. Oricât s-ar plimba, are capotul uscat, de parcă de-abia a ieşit din casă.
Ninge? Şi e zăpada pân' la brâu? Ghici cine dă cu patos cu lopata, şi face ture-ture prin curte. Vecina, normal! Parcă are contract cu vremea rea. Cât timp e fain afară, ea hibernează. Dup-aia revine la viaţă.

Cred c-ar fi cea mai fericită femeie în mijlocul unui uragan. Sau al unei tornade. Toată lumea ar fi murată, iar ea s-ar plimba impasibilă, în capotul ei veşnic uscat, în învelişul ei natural impermeabil, făcând incantaţii ca să ţină furtuna cât mai mult, iar inundaţiile să fie totale. Şi lumea zice că eu îs aia ciudată...

Cum azi plouă, s-a perindat de-a lungul curţii toată dimineaţa. Ce face, ce meştereşte, ea ştie. Pentru mine e un du-te-vino năucitor, fără scop şi finalitate. Dar clar e ceva dubaş la mijloc. Şi-abia acum îmi dau seama că n-a îmbătrânit deloc în ultimii 10 ani, de când o ştiu. Să-ncep să mă tem?

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Drobul de sare - p. 2

Am aflat cu întârziere că ieri trebuia să fie sfârşitul lumii. Bine, cu o marjă de eroare. Dacă n-a fost ieri, o să fie în octombrie; dacă nu în octombrie, atunci în 2012. Dacă nu, atunci clar o să fie cândva. Indubitabil.

Mă rog, c-o să fie, e stabilit deja. Cum am aflat eu, asta-i altă poveste:
Vecinii mei, ăia cu copilul matinal, sunt protectivi, fatalişti şi extrem de informaţi. Ei, şi-au auzit ei c-o să fie mare cutremur mare. Eu ziceam că s-au obişnuit deja cu verdicte apocaliptice şi că le-a venit mintea la cap. Big mistake; huge mistake. M-am înşelat teribil. Au luat-o de bună. C-o să dispară jumătate de planetă şi c-o să fim cu toţii în curând cu ochii în X. Dead, over, kaput, конец.

Doar cei pregătiţi şi vigilenţi vor supravieţui. Aşa că s-au gândit ei să fie vigilenţi şi pregătiţi, şi ghici ce făceau undeva pe sâmbătă... Cu lăbuţa dusă pios, sfios şi candid la inimă spun: duceau bidoane cu apă la beci. Da, da, aţi citit bine. BIDOANE CU APĂ. Vreo 30 am reuşit să număr; dup-aia le-am pierdut şirul. Başca conserve de carne. Asta pe lângă toate chestiile pe care le are orice om normal la beci, gen murături şi gem. N-am avut răbdare să văd dacă şi-au dus şi pături, baterii pentru lanternă şi vreun bibelou care să transforme beciul într-o căsuţă primitoare în vremuri de restrişte, dar nu'ş de ce am impresia că da.

Şi-aşa am aflat eu c-o să murim aproape sigur luna asta.

Inconştienta de mine a pufnit în râs. Realista din mine spune că, dacă e să mori, mori cu toate bidoanele de apă lângă tine; dacă e să supravieţuieşti celui mare cutremur, apăi supravieţuieşti. Rozi copaci şi bei rouă. Cuţit să ai şi oh, the possibilities! Dar, hei, asta-s eu. Alţii preferă să fie pregătiţi din timp; dacă mor, măcar să moară cu proviziile-n fapt.

Şi la câte sfârşituri ale lumii au fost, nu pot să nu mă-ntreb cât de credul tre' să fii să le iei pe toate de bune şi cât de tare tre' să fii de inimă ca să nu faci infarct de fiecare dată, înaintea celui de-al ţâşpelea sfârşit.

Pân' la următoarea apocalipsă, la bună vedere!

Muncim cu drag şi spor

Şi s-au gândit vecinii mei să schimbe gardul. Cam al patrulea, în decurs de vreo 2 ani. Acu', zic sincer, nu ştiu dacă-s aceeaşi vecini; aceeaşi curte e, în mod sigur, dar nu pot spune cu lăbuţa pe inimă că sunt şi aceeaşi vecini, pentru că habar n-am cum arată faţa lor. Văd gard, muncitori şi, după un timp, alt gard.

N-am nici o treabă cu alegerile lor în materie de garduri. Îşi pot face şi fortăreaţă, din punctul meu de vedere. Problema e alta. Casa cu pricina e, de când a murit tanti Florica, vecina care-mi aducea corespondenţa rătăcită în cutia ei poştală, într-o continuă construcţie. Fie vară, fie iarnă, roiesc muncitori. Mai mari, mai mici, de toate culorile şi vârstele.

Nu pot scoate un picior în curte, că mi-s reperată. Deschid uşa, mă uit stânga-dreapta, nu tu urmă de muncitori, ies fericită că am scăpat nefilată, ghici ce! Câţiva cocoţaţi pe casă. Mda, posibil aceeaşi care erau pe casă şi mai-nainte, când am decis eu c-ar fi fain să ţopăi prin cameră, şi-am uitat să trag draperia, şi de pe acoperiş e vedere directă şi clară în regatul meu...

A fost o perioadă destul de lungă în care au muncit la mine-n curte că, de, peretele lor dădea în moşia mea. Şi ai grijă, Camelia, să ai tot timpul tricou pe tine, că se-aşezau la o vorbă şi-un moment de odihnă exact în faţa geamului meu. Şi vezi să nu carecumva să închizi geamul aşa cum te dai jos din pat, că e "full moon", şi dup-aia e posibil să stea cu bunghiul doar pe geamul tău, şi n-ai vrea să fii motivul pentru care construcţia durează mai mult decât ar trebui. Şi da, nu mai cânta cu patos acompaniată de winamp, că e posibil să te trezeşti cu celebritatea la uşă, şi parcă n-ai vrea să-ţi înmâneze madame Nicolesco premiu pentru cea mai deplorabilă voce ever.

Ei, şi cu fiecare gard schimbat, e o nouă gaşcă de muncitori. D'ăia de nu se pot abţine să nu fluiere, de te cântăresc din cap până-n picioare când îţi faci apariţia, de-şi aruncă replicile inteligente la orice oră ai apărea în raza lor vizuală. Slavă divinităţii că am căşti care diminuează impactul sonor. Şi că nu s-au gândit vecinii să dărâme casa şi s-o reconstruiască de la zero. Atunci cred că mi-aş fi luat bocceluţa şi m-aş fi mutat la bunica. Măcar ea stă la etajul doi, şi nici un muncitor nu bate cu privirea până-n casă...

Pân' la următoarele aventuri, la bună vedere!

Încă o dimineaţă de sâmbătă

Orange mă anunţă că, dacă trimit nu'ş ce sms la nu'ş ce număr, e posibil să câştig ăia 10000 de euro şi-o maşină de vis. La o oră total indecentă, când eu mă-ntorc de pe-o parte pe alta, pentru a mai dormi o tură. Adică pe la 10 dimineaţa. Ăştia n-au somn? De ce ai trimite mesaj sâmbăta, la 10? Propun să aibă şi ei program normal, de luni până vineri, ca măcar în a şasea zi a săptămânii să nu-mi mai ţipe telefonul că norocul m-a ales pe mine, şi să vezi drăcie, cum mă-mbogăţesc. Nu mă-mbogăţesc, mă, mă enervez. Şi da, parţial e şi vina mea, că nu-l ţin pe silent, ba chiar e dat foarte tare, şi pe vibraţii, şi-mi cântă ăla de la Green Day "i walk alone", da' cum să-l ţin pe silent? Dacă arde Brăila? Şi eu nu aflu decât peste câteva ore când binevoiesc să deschid ochii din proprie iniţiativă?

- Mamaie, mamaie, MA-MA-ieee, MAMAIE, mamaie, MA-MA-IEEEE!
Da, plodu' de alături. Şi vine bunică-sa, şoptind nervos să nu mai ţipe, că eu dorm, şi-ar fi bine să tacă dracu' din gură, că nu e frumos să zbiere ca din gură de şarpe. Şi tace plodu'. Cinci minute, că dup-aia îşi aduce aminte că tre' să spună ceva inteligent, de genul "uite o furnică", şi zbiară iar, până când tace total, la ameninţarea că va fi băgat fără drept de apel în casă dacă nu se joacă frumos şi da, ÎN LINIŞTE.

Nu ştiu exact cum arată plodu' cu pricina, da' l-am speriat într-o dimineaţă, când mişuna cătinel prin curte. Şi-am ieşit, fără gânduri războinice, doar voiam o sticlă cu apă, ca dup-aia să-mi continui somnul de frumuseţe. Pot doar să-mi imaginez însă ce figură aveam, că m-a văzut şi s-a ascuns după un copac. Şi când m-am întors, a fugit de-i sfârâiau călcâielele, drept la vale, în casă. Vreo două zile nu l-am mai auzit. Poate ar trebui să-mi fac mai des apariţia prin curte, cu faţa de dimineaţă...

Şi dacă nu dă Orange-ul sms, şi nici plodu' nu zbiară, atunci în mod clar latră Max. Că vezi tu, e pisica, da, da, pisica. Care pisică? Aia cu care se joacă el în mod normal, dacă e lângă el. Da' acu' nu-i lângă el, e pe casă, şi de-odată instinctul lui de câine mare şi fioros se trezeşte, şi tre' să latre. În continuu. Până când îmi târâi regalul corp şi-nchid geamul. Da' şi aici e cu şustă, pentru că am impresia că mi-am şocat vecinul, pentru că dacă vreau să-nchid geamul, nu arunc în nici un caz tricoul pe mine înainte, şi-apar la geam în toată splendoarea mea. Mă-ntreb de ce, după ultima apariţie, vecinul a evitat să mai iasă din casă până nu mă vede trează şi foarte îmbrăcată prin curte...

Aşa că da, newsflash, e sâmbătă. Dormit până târziu, cu anumite aventuri şi peripeţii, dar ce mai contează? Nervii de sâmbătă îs cei mai liniştiţi.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Olé, olé, olé

Mă enervează Oţelu' pentru că a câştigat Cupa României. Ok, au câştigat, bravo lor, la mai mare, da' eu ce vină am? Am suferit teribil în noaptea în care au câştigat; am sperat că totul se va opri după o noapte în care taxi-ul a venit mai greu ca-n noaptea de Revelion, am făcut vreo 20 de minute pentru un drum de 5, au fost petarde, sirene, câte unul beat rupt într-un şanţ şi mulţi alţii care aşteptau să-i calce pe urme. Din preamarea mea mărinimie, am zis "fie, treacă de la mine, au câştigat, o noapte n-o fi bai". Ei, da' vezi tu că n-a fost aşa; dai un deget, ţi se ia toată mâna. Din cauza lor, ieri a fost un nou coşmar.

Căştile-n urechi, ochelarii pe nas, frumos şi cald afară. Câte o vrăbiuţă care insista să mă salute, ce mai, vreme de plimbare totală. Şi merg o staţie, cu mâinile-n buzunar, cu muzica-n urechi, dacă Avram ar avea sân, ca-n sânul lui mă simţeam. Şi-mi pun în gând să fac ce n-am mai făcut demult: ocolul oraşului per pedes, să mă opresc într-un parc pe care nu l-am mai văzut demult, o băncuţă, o ţigară, linişte şi pace. Şi mai merg o staţie. Şi cum mergeam eu, la-la-la-la, încep să mă apropii de strada mea. Planul era să trec să-mi iau şi nişte covrigi geniali de la câteva străzi mai sus şi să-mi continui aventura.

Când, deodată, încep să apară. Râuri-râuri. Râuri, zic? Fluvii. Puhoaie. Fani Oţelul. Dacă nu erau fani, au devenit subit pentru că, de, a câştigat. Bă, mulţi. Mulţi tare de tot. Mergând în aceeaşi direcţie cu mine, pân' la punctul terminus care, din nefericire, e la două străzi depărtare de vizuina mea. Acolo, se-ntâmpla evenimentul: concert mare concert pentru că a câştigat Oţelul. Dacă ar fi fost doar ăia de urcau înspre concert, i-aş fi putut depăşi; mi-aş fi continuat planul. Da' nu, că vezi tu, mai şi coborau râuri-râuri. Din toate părţile oraşului, zeci, sute, mii de gălăţeni mândri. Mai apţiguiţi, sau pe punctul de; fulare, steguleţe, cocalari, băieţi de băieţi, juma' de Galaţi invadându-mi spaţiul propriu şi personal. Crimă.

Întorc planul. Vreau să ajung la consignaţie, să-mi iau ce aveam eu de luat şi să mă retrag în vastele apartamente. La consignaţia mea, ceva ce n-am văzut niciodată: coadă! Fanii aşteptând să-şi cumpere bere. AAAARRRGHHHH! Cred că-ncep să-mi dezvolt un sentiment agorafobic. Dar am zis că stau; nevoia de ţigări era prea mare. Şi-aştept. Şi cum aşteptam, mă trezesc înconjurată: gabori, jandarmi, poliţie comunitară; toţi cu misiunea sigură de a supraveghea evenimentul. Cu coada brăduţ, cu nervii plesnind, cu ochelarii pe nas, am reuşit să mă strecor.

Şi-am zis că-s în siguranţă acasă. Ca să uit tracasul, baie cu spumă, chestii d'alea de fac fetele ca să se relaxeze, mă rog, nebunie curată. Şi-ajung în cameră, dezamăgită că n-am putut să-mi realizez plimbarea, fericită c-am scăpat cu viaţă, mă aşez calmă pe scaun şi... epopeea continuă: scaunul meu! Scaunul meu a fraternizat cu inamicul. Vibra basul în el; concertul se simţea în scaun. Podeaua, la fel. Parcă stăteam pe boxă, direct. Care linişte şi pace? Iad, frate. Da' d'ăla cum n-am mai văzut de când a fost nuntă mare la câteva case depărtare, şi-mi săreau şi perna şi salteaua din cauză de taraf. Sânge pe pereţi!

Şi cum să nu mă enervez că a câştigat Oţelul? Da' am o dilemă: dacă tot a câştigat, de ce n-au putut să se bucure cu concert cu tot pe stadion? E deajuns de departe pentru a nu-mi strica planurile, au şi instalaţie pentru nocturnă, ba chiar încap mai mulţi decât lângă hacienda mea. Dacă s-ar fi bucurat acolo, m-aş fi bucurat şi eu cu ei. Nu din aceleaşi motive, dar ar fi fost c-un gălăţean în plus mai fericit. Ăla fiind eu.

Pân' la următoarea aventură, la bună vedere!

Versatil sau perfid?

Să fi avut vreo 5-6 ani când i-am făcut prima dată pe ai mei să regrete că mi-au băgat în cap să spun mereu ceea ce gândesc. Evident că aveau musafiri, şi evident că una din cucoane s-a gândit c-ar vrea să mă smotocească. Am fost mereu copil politicos, atât timp cât nu deveneai insistent. Aşa că i-am spus "nu". Nu voiam să mă smotocească, şi-aveam un motiv bun pentru chestia asta. A insistat să-l afle, aşa că i-am spus candid "nu-mi place de tine; eşti urâtă". Şi-aşa a început totul.

Da, ştiu, unele chestii nu-i frumos să le spui, altele e mai bine să nu. Da' pe bune că nu pot. Nu pot să te duc cu zăhărelul, nu pot să te mint, nu pot pretinde că-mi placi sau că mă interesează viaţa ta dacă nu-i aşa. Poate că nu e un lucru tocmai bun; adică, au existat situaţii când ar fi fost recomandat să zic ca tine şi să fac după cum mă taie capul, da' nici asta nu-mi iese. Defect de fabricaţie, aş fi tentată să spun...

Dar nu despre ce am pierdut sau ce aş fi putut avea va fi vorba azi. Azi va fi aşa:
Cică trăim în societate. Şi, ca fiinţe sociabile ce ne aflăm, ar trebui să adoptăm şi să afişăm masca aia de politeţe, interes, bunăvoinţă. Eventual zâmbetul ăla care ar trebui să spună "îmi pare bine să te văd", cu toate că în interior fierbi, pentru că nu-i tocmai aşa. Bullshit, zic! Dacă nu faci chestia asta, te trezeşti cu eticheta de "creatură", "sălbatică" şi câte şi mai câte. Da' poţi să-mi baţi un cui în cap şi tot n-o să mă convingi să-ţi zâmbesc inocent dacă eu te văd trecut prin maşina de tocat, şi-apoi pus frumos în cutiuţe de tablă, cu cheiţă şi etichetă.

Eu nu pot. Alţii se pare că da. Pentru că - ghici ce? - e de-a dreptul antrenant şi amuzant şi teribil de incitant să mă întrebi de sănătate, eventual să scoţi două trei amănunte suculente, şi-apoi să le discuţi între alţi 4-6-8 ochi. Ba chiar să mai pui ceva şi de la tine, pentru a ieşi povestea mai cu moţ. E de-a dreptul peste stângul să te dai bine pe lângă cineva pentru că te roade curiozitatea, şi-apoi să-l faci arşice pe orice fărâmiţă de propoziţie. N-ai scos nimic? Nu-i bai; ce n-ai scos poţi presupune, sau crea, sau cârpi din gesturi şi intonaţie. E fun, pe bune.

Urmează faza aia: zâmbeşti mieros în timp ce gândeşti modalităţi de tortură din Evul Mediu. Vorbeşti calm, chit că ai vrea să mă strângi de gât. Îmi oferi o bomboană, sperând că mă voi îneca cu ea; de tot.

Păi, stai aşa, că nu-i chiar aşa. Cu lăbuţa pe inimă spun că vizualizez măştile din teatrul antic. Adică ai aşa, o serie infinită, adânc îndesată în buzunare şi-n geantă, şi scoţi câte una în funcţie de persoana din faţă. Cu mine zâmbeşti empatic, peste juma' de oră o ai pe aia ironică pentru că, de, ce-am putut spune şi, peste alte câteva ore, cu alte persoane, o ai pe aia nervoasă de-a dreptul pentru că nu ţi-a ieşit pasienţa. How f***ed up is that?

Şi încă o chestie şi mă retrag: îţi pică masca, îţi dai arama pe faţă, te iei de guler cu cutare, spui tot ce aveai pe suflet şi-ţi arăţi toţi dinţii pe care-i aveai contra lui; şi-apoi sunteţi din nou prieteni la cataramă, pentru că aţi găsit un front comun? Asta-mi sună a căţeluşul şchiop; şi-acum vine şi-mi dă zahăr... Păi, dacă tot ai reuşit performanţa de a te dezlănţui pentru un moment, de ce e musai să-ţi pui masca la loc? Ţi-e teamă că n-o să mai ai cu cine chicoti în lungi pauze pe seama lu' cutare? Care-i faza pân' la urmă? Ţine de cald masca aia, sau ce? Pentru că eu ştiu una şi bună: unde-am scuipat nu mă duc dup-aia şi fac curat. Dar da, reluăm, trăim în societate, şi cică-n societate se poartă făcutul de curat. Îmi dau căciula mai pe spate şi spun că bâlciul ăsta mă depăşeşte.

Şi aşa, ca de duminică, un video în completarea celor spuse de mine; sau o exemplificare animată a unei chestii care mă calcă pe ficaţi atât de tare, încât uneori îmi vine să strig de durere...



Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Băgarea în seamă

Dacă merg pe stradă, am mai spus, am după mine ochelarii de soare. Fie vară, fie iarnă, fie ploaie, fie ceaţă; i-am purtat şi pe ninsoare şi pe bune că, spre deosebire de restul lumii care nu putea ţine ochii deschişi pentru că, de, fulgii au mania de intra direct în ochi, n-am avut nici o problemă. Mă înţeleg bine cu ei, ne respectăm şi ne preţuim, ce mai, avem o relaţie indestructibilă!

Nu, n-o să revin la replicile expirate pe care le aud de fiecare dată. Asta deja ar fi prea mult. În schimb, nu pricep o chestie: în momentul în care sunt reperată, deja ştiu că, dacă nu e vorba de o replică, în mod clar va fi vorba de o privire d'aia luuuungă, puţin interogativă, puţin ironică, puţin nedumerită. Da' în primul rând lungă. Genul de privire pe care n-aş primi-o dacă n-aş avea ochelari.

Aşa că sare întrebarea: unii au impresia că, dacă am ochelari, nu văd? Pe bune acu'. Din spatele lentilelor se vede tot. Nu e ca şi cum dacă voi nu mă vedeţi, nici eu nu vă văd. Lentilele alea merg într-un singur sens. Neeee... greu de priceput. Deci de fiecare dată mă procopsesc cu câte o privire din aia; aşa că pasul următor va fi să-mi iau ochelari d'ăia, în care te vezi ca-n oglindă, măcar să priceapă şi spectatorii cât de ciudat arată holbându-se la mine. Sau măcar să-şi dea seama că arată la fel de ciudat fără ochelari, pe cât arăt eu cu.

Partea a doua:
Am avut nefericirea de a primi o vizită acu' câteva zile. Spun nefericire, pentru că, din punctul meu de vedere, înainte de a te înfiinţa la uşa cuiva, dai un telefon. Dacă te invită, de bine; dacă nu, nu. Da' nu vii neinvitat, că mi se zburleşte codiţa, şi clar e neplăcere. Poate am chef să stau în pielea goală în casă şi tu-mi strici plăcerea asta; poate meşteresc la cine ştie ce bombă, şi nu vreau să încurc firele între ele; poate îmi decorez pereţii cu bulinuţe sau poate că, a, da, n-am chef de faţa ta. Dacă suni, evităm orice confuzie.

Da' nu, că vezi tu, că unii cred că dacă pe ei nu i-ar deranja să apari neanunţat la uşa lor, reciproca trebuie musai să fie valabilă. Spun cu lăbuţa pe inimă: nu-s cea mai sociabilă persoană; dacă vrei să mă vezi, anunţă-mă înainte. Dacă am fi împărţit aceeaşi felie de pâine, puteai, frate, să vii la mine oricând voia muşchiul tău, şi zâmbetul meu ar fi fost cel mai sincer. Da' dacă n-am făcut asta, întreabă-te dacă am plăcerea şi cheful şi dorinţa de a te vedea.

Reiau, am primit o vizită. Cred că sunt aproape zece ani de când n-am mai văzut persoana cu pricina. Dacă voiam s-o văd, aş fi găsit, în mod logic şi firesc, o cale. Da' n-am vrut. Aşa că mi s-a ridicat sprânceana când am văzut-o, şi mai ales când am văzut că nu se dă dusă. Am spus că am treabă, am spus "nu" ideii de a face o cafea, am refuzat cu desăvârşire să povestesc ce mi s-a mai întâmplat în ultimul timp, cât de "mai evidentă" trebuie să fiu?

Asta e pe acelaşi plan cu persoanele care te opresc pe stradă cu "îţi mai aduci aminte, am fost colege de grădiniţă, ce-ai mai făcut de-atunci?" Nu, nu vreau să stau de vorbă cu tine; dacă aş vrea, te-aş trage eu de mânecă. Dar atât timp cât eu mă limitez la a te saluta insesizabil din cap, nu te gândi că, de fapt, sunt o timidă iremediabilă şi nu ştiu cum să te abordez. Nu e cazul.

Şi mai e şi genul ăla de persoană care te-a reperat, vede că n-o bagi în seamă, şi-ncearcă să-ţi atragă atenţia cu pancarte. Se foieşte, se ridică, se pendulează pe lângă tine şi, într-un final, dacă nu dai nici un semn, te bate pe umăr. "Hei, mi s-a părut mie că eşti tu!" Nu puteam să rămânem la faza cu "părutul"? Nu, nu te-am uitat; da, ştiu cine eşti, de unde să te iau, ce mi-ai zis în fiecare din dăţile în care ne-am văzut, dacă mi-ai greşit cu ceva, sau dacă mi-ai făcut vreun bine. Da' pur şi simplu n-am chef. N-am chef de tine, adică. Nici să depănăm amintiri, nici să facem small-talk, nici măcar să ne băgăm în seamă.

Şi da, nu înţeleg de ce simt unii nevoia să "socializeze" cu forţa. Asta nu mă va face decât să trec pe partea cealaltă a străzii când te voi vedea. În nici un caz să te invit la o cafea.

Call me Grinch

Mi se par deprimante colindele. În perioada asta a anului, adică. Poate pentru că-s prea multe pe centimetru pătrat. Intri într-un magazin, te ia în braţe un colind. Te urci în taxi, şoferul îţi zâmbeşte complice şi apasă play; colinde. Grupul ăla de puşti din faţă cântă cu entuziasm ghici ce! Vecinul de alături te loveşte frontal tot c-un colind, din interiorul sistemului nou achiziţionat. Ca să fie peisajul complet mai există şi boxele alea, strâns fixate de stâlpi, din care răsună fermecător acelaşi refren.

Pe bune acum, e de-a dreptul stresant. N-am nimic cu colindele în general, ba chiar îmi plac, atunci când am chef de ele. Da' zilele astea deja e bombardament de melodii tradiţionale. Şi da, sunt deprimante. Ca să fiu foarte Grinch aş reduce porţia de cântecele la o oră pe zi. Sau aş dota fiecare personaj care are chef de depresie la capsulă cu căşti proprii şi personale, astfel încât nivelul de crăciuneală să fie păstrat între limitele acceptate de neuronii mei.

În aceeaşi ordine de idei, mă mai chinuie ceva în perioada asta. Toată lumea e mai prietenoasă. Nu vorbeşti cu cineva tot anul şi, deodată, cam de pe 1 decembrie aşa, devine prietenos. Zâmbeşte, se bagă-n seamă, ba chiar se interesează acut de sănătatea ta, de cum îţi mai merge, de tot ceea ce ţine de tine şi doar de tine. Terminat anul, undeva după 5-6 ianuarie, relaţiile redevin cum erau; inexistente. Păi, dacă nu vreau să fraternizez cu tine, nu vreau s-o fac constant. Nu apreciez explozia aia de bunătate, prietenie, interes subit, încadrată calendaristic. Şi dacă nu ne băgăm în seamă e pentru că nu vreau eu, nu pentru că mă ţine o aţă. Şi dacă e Crăciun, nu mi se schimbă dispoziţia interioară, şi nu simt impulsul de a te cunoaşte mai bine, şi nu, nu apreciez amiciţia spontană în spiritul sărbătorilor. Da' ai cu cine? Nici vorbă. Toţi sunt setaţi pe "să fim mai buni" pentru că se termină anul.

Urmează faza aia cu căciuliţe roşii şi pulovăraşe cu renişori. Da, sunt drăguţe, n-am ce zice, da' e invazie totală. Acu' ştiu cum s-au simţit dacii invadaţi de către romani. Oriunde ai întoarce capul, tre' să fie ceva, orice, tradiţional. Grupuri de Moşi Crăciuni care mi se par de-a dreptul spooky apărând aşa, din senin, cu câte un zâmbet psihopat lipit de faţă; câte un copil prins între cei câţiva brazi de vânzare din spatele blocului (ei, asta-i amuzant, da' n-aş vrea să fiu în locul lui); câini fugind speriaţi, cu coada între picioare, pentru că ai picat zgomotos şi ţi-au explodat sticlele de şampanie; a, da, şi replica aia care-mi afectează ficaţii: "măcar de Crăciun să ningă. Parcă nu e Crăciun fără zăpadă". Păi, fă, frate, cerere, să ningă doar pe aleea ta; sau ia zăpadă artificială; în caz de nu găseşti, există mereu înlocuitori care să te facă să crezi că a nins. De ce trebuie să sufăr eu şi toată populaţia care se zburleşte la ideea de ninsoare pentru că unii au chef de "white Christmas"?

Da, ştiu, semăn cu Grinch. Nu-i nici o noutate.

Dar există şi chestii care-mi plac teribil: cadourile. Ador să umblu după cadouri. Să trec din magazin în magazin, în căutarea ăluia perfect. Să stau în cumpănă, să mă gândesc, să fac faza aia, cu două chestii aproape identice şi să nu ştiu pe care s-o aleg. Să ţin minte unde am văzut ce, să mă-nvârt de trei ori într-un loc şi apoi să decid că nu asta vreau să cumpăr. Să bunghesc cadoul ăla special, să stau cu gândul la el cât mai fac o dată ocolul oraşului, să gândesc cum i-ar sta, cum ar bate din pălmiţe dacă l-ar vedea, să-l privesc cu ochi critic şi să nu-i găsesc nici un cusur, să cer să fie împachetat, să-i văd fundiţa; să stau cu gândul la el până la momentul cadorisirii, să apară fazele alea cu "dacă nu-i place?" cu toate că ştiu sută-n mie că aşa ceva e imposibil, să-mi imaginez cât de mari va face ochii şi-n câte secunde va barbariza ambalajul, waaa, ăsta-i raiul. Asta-mi place.

Şi-mi mai plăcea ceva. Sentimentul ăla călduţ din Ajun, cu miros de beteală şi portocale.

Poate că e prea dimineaţă, prea devreme, prea mult 2010. Dar cu siguranţă sunt mult prea multe colinde :l