Drobul de sare

Că a fost cutremur mare în Japonia, înţeleg. Că e normal să nu rămâi indiferent, mai ales când televiziunile insistă pe ideea de imagini apocaliptice, înţeleg de asemenea. Şi da, recunosc, e naşpa; e nasol, e grav, e chinuitor. Nu contest nici măcar faptul că mobilizarea care a început pentru a-i ajuta pe cei afectaţi e cât se poate de umană şi de binevenită. Ba chiar aş mai spune şi că nu, nu e de râs, nu e de glumit, e chiar tragic. Şi-atunci de ce se insistă să fie transformată într-o tragi-comedie?

Să mă explic:

E normal ca televiziunile să vrea să scoată şi ultima picătură de ştire din drama japonezilor. Pentru că, de, asta fac jurnaliştii; trag cu dinţii de-un cadavru, poate-poate mai scot ceva suculent. Repet, nu mă uit la televizor; daaaar, tot repetându-mă, asta nu înseamnă că, atunci când îmi iau o cafea în pauză, la serviciu, respectiva cutie nu merge. Ei, şi tre' să spun că, în maximul de juma' de oră pe care l-am petrecut în preajma cutiuţei cu minuni, am auzit diverse. Başca newsflash-urile aduse de colegii care mai aruncau un ochi milos asupra ştirilor şi veneau să împărtăşească. Am aflat deci tot ce se putea afla, fără să stau gură cască 8 ore cu moaca lipită de ecran.

Şi zic aşa: oare ştirile alea n-ar fi avut un impact mai mare dacă ar fi fost prezentate fără figura aia extrem de afectată, puţin constipată şi tonul vocii puţin tremurător, aproape plângăcios? Pentru că, pe bune acu', când îţi tremură vocea de mila japonezilor şi-apoi îţi revii instantaneu pentru că trebuie să prezinţi cine divorţează de cine, mie mi se pare teatru. Da' din ăla ieftin, gen empatia de la ora 5. Şi de asta prefer oricând să citesc pe net ce s-a întâmplat, mai ales dintr-o sursă deloc românească, pentru a evita frazele lacrimogene introduse doar de dragul dramei.

Partea a doua:
- Ntz, ntz, ntz, ai văzut, fată, ce le-a făcut săracilor? Mi se rupea inima când îi vedeam...
- Da, fată, ştiu... Clar vine sfârşitul lumii. Doamne apără şi păzeşte!
- Da' ai văzut, că ziceau că sigur în curând o să fie şi la noi ceva asemănător; ăsta e finalul, fată îţi zic... Ce ne facem?
Cruci până-n pământ, priviri pioase, cuvinte pentru îmbunarea cerului. Eventual, venite de la persoane care, cu o zi înainte, erau departe de pioşenie şi de îmbunarea divinităţii. Dar, de, vine sfârşitul lumii; dacă tot vine, măcar să ne dăm bine pe lângă ăl de sus, că nu se ştie ce ne aşteaptă.

Stau şi mă-ntreb: de unde atâta fatalism? Unde mai încape atâta dramă? Anu' trecut prin primăvară trebuia să fie nu'ş ce cutremur imens pe plaiurile mioritice; n-a fost. În septembrie trebuia să fie sfârşitul lumii; n-a fost. S-a mutat undeva prin noiembrie; nope, n-a fost nici atunci. Acu' s-a prelungit termenul; cică o să fie prin primăvara asta şi, dacă tot nu şi nu, atunci cu siguranţă în 2012. Pe bune? Să mori tu? A dat cineva în bobi aşa şi-a hotărât să tot trăim dintr-un sfârşit într-altul? Şi nu ştiu cum se întâmplă că, de fiecare dată când e vreo chestie d'asta babană prin afară, românii decretează-n cor că noi suntem următorii. Clar nu ne ocoleşte nici pe noi drama şi tragedia. În mod sigur sigur de tot nu mai scăpăm; nu, nu se întâmplă nimic cu vecinii de graniţă, direct la noi va fi potopul. Sânge pe pereţi! M-am săturat.

Şi se emit tot felul de ipoteze, alimentate la cafeaua de la ora 5 şi la şueta de la ora 7. Ce s-ar întâmpla dacă ar fi un asemenea cutremur şi la noi? Da' dacă ar pica toate blocurile? Da' dacă ar exploda centrala de la Cernavodă? Ce s-ar întâmpla atunci? Cum am face faţă unui asemenea dezastru? Suntem capabili să ne apărăm? Da' dacă valul ăla de-a lovit Japonia ajunge şi la noi? Da' dacă? Şi dacă pe lângă dacă prim mai apare şi dacă secund? Ce ne facem? Panică-ntre găini, zic.

Pentru că da, repet, e tragic; da' nici nu te poţi pune în pielea lor, nici nu poţi evita o chestie de genul discutând discuţii. Şi dacă din întâmplare chiar o să se-ntâmple, atunci nu pot zice decât atât: vedem atunci cum ne descurcăm. Ce rost are să stau să-mi frâng mâinile pe o ipoteză dramatică? Pot schimba ceva? Nu. Deci nu-mi voi irosi neuronii pe "what if"; prefer să mă bucur de faptul că e soare şi cald afară. Că pot bea liniştită o cafea, că am ţigări, că mâţele sunt bine, că are cine să mă asculte, că încă mai pot zâmbi. Când va fi momentul să jelesc, o voi face; da' voi avea motiv, nu voi alerga prin casă smulgându-mi părul de panică pe ceva ce s-ar putea să fie, posibil, poate, cândva.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!