Farmacia cofetărie

Tre' să specific de la bun început că prefer, de obicei, chestiile sărate; floricele, chips-uri, alune, covrigei. Orice, da' sărat să fie. Ei, dar, din când în când, mă mai pocneşte aşa, direct în moalele capului, pasa de ceva dulce. Şi atunci să te ţii, frate, pentru că devorez tot ce prind: ciocolată, biscuiţi, prăjituri, bomboane şi fursecuri. Buuun... Şi mă pocneşte aseară dorinţa cu pricina, şi mă uit în jur; canci ciocolată, nexam bomboane. Mă furişez în bucătărie, poate-poate există vreo rezervă secretă de chestii mustind de zahăr. Nimic, da' nimic-nimic; aşa că am aterizat cu capul direct în borcanul cu miere, pentru că deja nu mai era un simplu moft, simţeam de-adevăratelea cum scade glicemia liniuţă după liniuţă.

Şi-n timp ce mă relaxam în borcan, m-a lovit cu viteza unui bolid: mică fiind n-am rămas niciodată în pană de ceva dulce. Da, recunosc cu lăbuţa pe inimă că nu erau mereu dulciuri tradiţionale, da' scotoceam, găseam, improvizam. Aha, a încercat cineva pâine cu zahăr? Probabil că nu, da' eu devenisem maestru cofetar în prepararea delicatesei cu pricina, pentru că era cu şustă, şi trebuia să nu depăşeşti o anumită cantitate de zahăr, şi felia de pâine trebuia să nu fie nici prea subţire nici prea groasă, numai potrivită, şi trebuia să fii iniţiat în această artă pentru a-ţi ieşi cum trebuie, şi... Mă opresc. Da' lapte praf cu zahăr şi cu cacao şi cu apă? Şi dacă erau, mai strecuram şi nişte stafide, ba chiar go crazy şi turnam şi-o picătură de esenţă de rom... mmmhhhmmm, genial!

Daaaar, şi aici vine DAR-ul, nimic nu se compara cu chestiile mai... ciudate pe care le foloseam pe post de înlocuitor de "ceva dulce". Să purcedem deci în a rememora bizareriile "cofetăreşti" ale generaţiei pre-revoluţie...

Cred că nu e nevoie să insist prea mult asupra zaharinei, care era un fel de zahăr, da' era mult mai şmecheră, pentru că semăna cu bomboanele. Sau zahărul cubic, care era zahăr, da' ce tare erai dacă aveai din ăla în casă, şi cât de mişto era să şuteşti câte un cub, două, nouă, şi să le ronţăi fericit, eventual băgat sub masă. Nu ştiu alţii cum făceau, da' la mine era literă de lege. Şi tot din capitolul zahăr, era şi ăla vanilat, de venea la pliculeţe, şi pe care-l mâncam tacticoasă, direct din pliculeţ, şi se umezea hârtia, şi mă chinuiam, da' pân' la urmă nu rămânea fir nesacrificat.

Da' cavitul? Muuuamă, cavitul era genial! Îl găseam în frigider, pe raftul pe sus, şi mă cam întindeam să-l ajung, da' nu era bai, pentru că atunci când ajungeam, era vai şi-amar de el. Adică, nu amar, că era dulce, şi-avea o aromă specială, şi da, mai cumpăr şi acum cavit, da' parcă nu mai e la fel de genial pe cât era atunci. Şi multivitaminele? Alea de veneau într-o cutie maaare, albastră, metalică, şi din care puneai două linguriţe-n apă, şi se transforma în cel mai delicios suc posibil? Nici sucu' de la dozator nu se putea compara cu licoarea multivitaminizată...

Bineînţeles că nu existau mereu variantele astea; aşa că se trecea la planul de rezervă: dulăpiorul cu medicamente. Da, am crescut pe vremea când copiii aveau acces la pastile, şi-au învăţat care sunt pastilele pe care le pot lua fără probleme, fără să păţească nimic şi fără să aibă nevoie de părinţi şi reţetă. Pe vremea când, dacă aveai 7 ani şi te durea capul, luai rapid un piramidon, sau un paracetamol, sau o aspirină, fără să tragi de fusta lu' mama, ca să ţi-o scoată ea din folie şi să ţi-o dea, eventual amestecată cu zahăr.

Şi-n ordinea asta de idei, primul sacrificat era siropul de tuse, că era dulce, şi bun, şi gros, şi miam-miam. Un gât tras pe furiş, un altul mai la vedere şi, evident că atunci când chiar aveam nevoie de sirop de tuse, nu mai era. Da' nu era problemă, pentru că rezerva se reînnoia periodic. Urma faringoseptul, care avea aşa, într-un fel aromă de ciocolată, şi colora limba, şi muaaamă, dacă apăreai cu pastile de faringosept afară, deveneai instantaneu eroul cartierului. Da' saprosanul? Cu saprosanul cum era? Păi era aşa: ăsta venea la tub, şi-am făcut mereu conexiune între saprosan şi puful de la plopi - să nu-ntrebe nimeni de ce, pentru că n-am o explicaţie logică -, da' era buuuun, şi se topea mai greu ca faringoseptul, deci dura mai mult, deci plăcerea era maximizată. Şi mai era şi vitamina C, care era acră ca toate chinurile iadului, da' avea o vagă reminescenţă dulceagă, şi dacă mâncai vreo două, deja aveai papilele gustative mult prea anesteziate pentru a mai sesiza acreala, şi tot bomboane se chemau. Ei, şi drept să spun, nu era problemă prea mare, pentru că la fel de acri erau şi cârceii de viţă de vie, şi frunzele acrişoare care nici acu' nu ştiu ce erau, da' le mâncam una după alta, pentru că nu murise nimeni de la ele. Deci vitamina C rula original. Iar dacă erai doritor de experienţe extreme, apăi atacai cutia verde, cu drajeuri chinezeşti, care cică erau pentru tuse, da' arătau ca bomboanele, şi erau mentolate de te lua mama Gaia, şi te apuca lejer strănutul, şi-ţi dădeau instantaneu lacrimile, da' să renunţi la ele, nici vorba, pentru că aveau zahăr pe deasupra, şi puteai simula oricând o durere în gât pentru a devora toată cutia. Bes-ti-al, zic!

Dar aseară n-aveam nici faringosept, nici saprosan, nici măcar sirop de tuse, deci a trebuit să mă mulţumesc cu miere. Bleaaah!!! Şi primul lucru pe care-l voi face când ajung la farmacie va fi să-mi reîmprospătez stocul de "pastile prăjituri", şi să nu-ndrăznească nimeni să spună că-s cu capu'; o ştiu deja, nu e nevoie să-mi fie reamintit constant.

Pân' la următoarele amintiri, la bună vedere!