Uniforma de serviciu

Recunosc cu lăbuţa pe inimă că eu chiar mi-am dorit uniformă de şoim. Aha, d'aia portocalie, cu cravată albastră şi cu insignă. Pe lângă şorţuleţul albastru spălăcit mi se părea grozav de matură. Adică, era ceva să ai uniformă din aia. N-aveau toţi, n-o purtai decât din când în când, la evenimente majore, ce mai, era the thing. Cred c-am purtat-o de maxim 5 ori, da' a fost o plăcere.

Uniforma din 1-4 nu m-a dat pe spate. Adică, era de-a dreptul dizgraţios să fii nevoită să ai hainele tale, eventual pantalon pentru că, de, mai era şi frig din când în când, şi pe deasupra să trânteşti şorţuleţul albastru, care semăna mult prea mult cu o rochie. C'mon! Cine a fost deşteptul care s-a gândit că ar fi mişto să porţi pantalon cu rochie? Şi nu, nu pantalonaşi drăguţi cu rochiţă pufoasă, ci pantaloni din ăia de după revoluţie, care aveau doar o vagă formă de pantalon, care arătau într-un anume fel şi pe deasupra şorţuleţul... O, sfântă divinitate, omoară-mă acum, înainte de a-mi aduce aminte imaginea completă! Mi-e ruşine de-a dreptul... Să menţionez că am şi poze pentru a-mi aduce mereu aminte de acel eşec al modei? Eşec, zic? Dezastru total. Fiasco. Harababură. Sânge pe pereţi!

Dintr-a cincea am scăpat de ceea ce unii încă mai numesc "minunea uniformei". Şi de-atunci am avut liber la haine. Orice aş fi purtat era numai şi numai din vina sau datorită mie. Să ne aducem aminte că hainele semănau toate între ele în perioada aia şi mai greu ai fi găsit ceva şmecher, da' orice era mai bun decât aceeaşi uniformă pe toată lumea. Şi da, majoritatea liceelor aveau uniforma lor proprie şi personală şi, dacă-mi aduc bine aminte, a fost o perioadă destul de lungă în care am fost singurul liceu fără uniformă. Nu tu cămăşuţe albe, nu tu cravată, nu tu sacou. În timp ce toţi restul erau tracasaţi de faptul că nu sunt primiţi la ore fără cravată, ghici ce! Noi ne lăfăiam în tricouri, şi-n blugi şi da, dacă ne dădeam interesul cred că puteam veni oricum la şcoală, singura regulă fiind să venim îmbrăcaţi. Aha, asta a fost una dintre puţinele părţi bune ale liceului. Una dintre cele două, aş fi tentată să spun...

Mi-au plăcut dintotdeauna uniformele. Pe militari, pe marinari, pe pompieri. Şi cam atât. Adică da, lor le dă o anumită distincţie. Îi face aşa, deosebiţi. Să-i vezi la patru ace şi-un bold, cu uniforma impecabilă şi mersul ăla ţanţoş, de parcă toată lumea e a lor, acolo zic da, e perfectă uniforma. Da' de ce se încăpăţânează unii să introducă uniforma obligatorie în şcoli, nu pot pricepe nici dacă-mi baţi un cui în cap.

Şi-am auzit diverse variante: că unii vin prea nu ştiu cum îmbrăcaţi la şcoală; că poate alţii n-au bani să facă parada modei în pauze; că o uniformă te învaţă respect şi disciplină; că e bine pentru dezvoltarea copilului să ştie că e la fel cu restul lumii; că, fără uniformă, e posibil să-şi dezvolte o anumit sentiment de inferioritate; că, că, că... Şi zic: să mori tu! Pe bune? Pentru că e de preferat să creadă că suntem toţi egali, şi că nici unul nu e mai bun decât celălalt. Pentru că atunci când o să scoată nasul din liceu şi-o să se lovească cu capul de realitate, chiar asta o să fie prima lecţie pe care o învaţă...

Ghici ce! Nu suntem toţi egali. Da, avem - sau ar trebui să avem - aceleaşi drepturi, teoretic putem să facem tot ceea ce vrem, pornim de pe picior de egalitate. Dar nu, nu suntem toţi egali şi nu, în nici un caz nu suntem toţi la fel. Suntem diferiţi, din fericire. Unii gândesc mai mult, alţii mai puţin; unii sunt originalul, alţii copia; unii au mai mult curaj, alţii preferă să plece capul; unii desenează, alţii scriu, iar alţii fac sport de performanţă; unii aruncă hârtii pe stradă, alţii le adună; unii se căsătoresc şi fac copii, alţii n-au dreptul sau tragerea de inimă să facă acest lucru; unii sunt sus, alţii mor jos; unii au cojones, altora nu le cresc nici într-o mie de ani; unii se rad în cap, alţii se-nvelesc cu părul; unii preferă blondele, alţii brunetele; unii sunt graşi sensibili, alţii slabi spirt; unii sunt malefici, alţii proşti de buni; unii omoară, alţii se lasă omorâţi; unii calcă în picioare, alţii încearcă să te ridice; unii fac totul bine, alţii dau buleu după buleu; unii trăiesc toată viaţa în cutie, alţii încearcă s-o distrugă; unii au culori, alţii au şi nuanţe. Deci nu-mi spune mie că o uniformă face bine pentru că ne face egali. Egali să fie ăia de-au ales, sau ăia care nu mai pot alege. Nici măcar în puşcarii nu mai au uniforme.

Şi-am trecut de perioada grădiniţei, când credeam că uniforma e mişto. Acu', sincer, cred că uniforma în liceu nu face nimic altceva decât să încerce să te depersonalizeze. Şi nu, n-am de gând să mă reînscriu la liceu, da' mă calcă pe ficaţi persoanele care susţin că vezi tu, dragă doamne, să fim la fel e un lucru bun. N-avem cum să fim, şi egalitatea forţată prosteşte, nu dezvoltă caracterul. Părerea mea.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!