Tot ce zboară se mănâncă

Un şut în fund, un pas înainte mi-l imaginam aşa: cineva - în principiu frate-miu, pentru că el era messer şi campion zonal la şuturi în fund - îţi dă una în regalul dos; şi e dat cu atâta precizie şi fineţe, încât clar înaintezi. Literalmente vorbind. Bine, problema era de ce ai vrea să înaintezi dureros, dacă poţi să pui şi singur un picior în faţa celuilalt? Şi da, puteam merge şi singură, da' am încercat, să văd cum e. Vreo 5 ani să fi avut, şi mi-am luat la şuturi de stăteam dup-aia cam ciudat pe scaun. Da' să zic cuiva din ce cauză, canci. Adică, n-am pârât niciodată.

Pârâcioşii, turnătorii, şobolanii sunt o categorie specială, din care nu mi-am dorit niciodată să fac parte. Printre chestiile pe care le dispreţuiesc major şi care mă calcă pe ficaţi e pâra. Pentru că are vreo trei motive principale:
- răutate pură - din aia cu "ha, ha! Ştiu ce-ai făcut, nu mă afectează, da' asta nu înseamnă că nu te spun gratuit. Să suferi, zic!"
- laşitate maximă - spui ca să nu păţeşti tu ceva, ca să scapi mai uşor, ca să te fofilezi şi să eviţi o chestie neplăcută;
- prostie crasă - aici aplicându-se faza cu "câinele moare de drum lung, şi prostul de grija altuia".

Dar nu despre pârâcioşi va fi vorba azi; şi-au luat destule capace de la mine în copilărie. Când au mai crescut, i-a bătut îndeajuns soarta. Deci prefer să-i evit. Azi va fi aşa:

Vorbeşte cu prune-n gură. Problema majoră era de care prune? Adică, din alea mari, pietroase, din alea mici şi nervoase, dulci şi aromate, coapte, necoapte? De care prune, frate? Şi de unde, în mijlocul iernii? Pentru că prunele în starea lor naturală nu m-au extaziat prea mult, în schimb dacă apăreau, asta însemna moartea mea, găluşte cu prune. Deci, dacă ăla vorbeşte cu prune-n gură, tre' să ştie el ceva; secretul prunelor eterne, sau ceva de genul ăsta. Aşa că mă-nvârteam pe lângă persoana cu pricina; o studiam cu grijă şi cu atenţie, poate-poate văd de unde scoate prunele alea. Dezamăgire totală! Nu numai că nu avea coşul cu prune după el, da' nici în gură n-avea prune. Vorbea cam ciudat, ce-i drept, da' prunele? Prunele unde-s? Nu-s... Şi mă retrăgeam cu coada între picioare, cu multe luni în faţă până la găluştele alea care mă făceau fericită.

Închide gura că intră musca era iar problematic. Adică, de ce ar vrea o muscă să intre la mine-n gură? Chiar e posibil? Văzusem eu câini care mâncau muşte, da' se chinuiau să le prindă, nu intra musca aşa, de bunăvoie şi nesilită de nimeni în gura câinelui. Şi de-al naibii mă refugiam, căscam gura să văd dacă intră. Tre' să spun sincer că n-a intrat nici una; nici măcar un pui de muscă. Da' dacă ar fi intrat, dup-aia aş fi început să bâzâi? Sau ar fi declanşat musca aia o adevărată revoltă şi aş fi început să zbor? Aia mi-ar fi plăcut; dar, în aşteptarea muştei, închideam geamul. Nu de alta, da' dacă o pocnea pofta de zburat, şi vedea geamul deschis, şi eu stăteam, hăt, la etajul 9, şi biata muscă n-ar fi putut să ne zboare pe amândouă, asta ar fi însemnat sfârşitul pentru mine. Ochii în X, dead, over, kaput, конец. Şi nu era o perspectivă îmbucurătoare.

Mda, sunt şchiop, dă-mi şi cocoaşa ta. Spusă de taică-miu. Hmmm... mă scărpinam încă de pe atunci româneşte-n cap; sprânceana era în formare, da' tata parcă nu era şchiop. Pe bune acu'. Mie mi s-a părut mereu că merge normal. Şi nici la spital n-a fost în ultimul timp; nu de când îl cunoşteam eu, cel puţin. Nope, nu şchiopătează, atunci de ce insistă? Oare tata ar putea să mintă? Îndepărtam rapid ipoteza asta, pentru că nu, el nu minte; pentru asta puteam să bag mâna în foc. Bine, puţine şanse să nu mă ard, da' dacă m-ar fi pus cineva să bag mâna în foc pentru ceva, asta ar fi fost - pe atunci - singurul motiv de sacrificiu. Deci tata e şchiop. Săracul. Da' ascunde asta teribil de bine; ştiam eu că-i special. Da' cocoaşa? Cu cocoaşa cum e? Singurul cocoşat pe care l-am văzut era ăla din desene animate, şi nu era nimeni în apropierea mea imediată care să aducă câtuşi de puţin cu ăla. În stilul ăsta am ajuns eu la concluzia că nu, tata nu minte, da' are nevoie gravă de ochelari. Şi-am încercat să-i sugerez această posibilitate, da' se ţinea ţanţos, şi de citit citea fără probleme, deci clar avea nevoie de ochelari special creaţi pentru el. L-am lăsat să se descurce singur cu această problemă, dacă tot se încăpăţâna să-mi refuze ajutorul. Da' şchiopul şi cocoşatul nu mi-au mai ieşit de atunci din minte.

Şi-o ultimă chestie pe ziua de azi: nu-l plouă, că merge printre picături. Asta a fost maximă. Şi încercam şi eu să merg printre picături. Da' printre care? Printre alea care pică, sau printre alea care au ajuns deja pe pământ? Am încercat ambele variante, da' nu mi-a ieşit. Adică, orice aş fi făcut, erau picături care se încăpăţânau să mă ude. La asta am cerut explicaţii foarte rapid, pentru că mi se părea un secret bun de ştiut când plouă cu găleata, şi n-ai umbrelă, şi nu suporţi pelerina de ploaie. Şi-a râs maică-mea de mine, şi mi-a zis că uneori oamenii mari spun lucruri aşa, doar de dragul de a le spune, şi că faptul că tata mergea printre picături nu însemna că nu-l plouă; însemna mai degrabă că e atât de filiform încât ar fi putut - cu accentul pus pe ar fi - să se strecoare chiar şi printre picături. Deci să nu mai fiu atât de bleagă şi să cred că tot ce zboară se mănâncă, şi să mă opresc să ţopăi prin ploaie, că n-o să reuşesc să evit fiecare picătură, cu toate că-s şi eu filiformă. E doar o expresie şi nimic mai mult. M-am uita la ea cam ciudat atunci. Pentru că mi-a lămurit faza cu ploaia, şi-am înţeles că adulţii vorbesc în dodii de cele mai multe ori, da' cum adică nu tot ce zboară se mănâncă? Raţa zboară şi poate fi mâncată; la fel şi porumbeii, şi vrăbiile, ba chiar şi muştele dacă eşti înfometat peste măsură. Avionul, într-adevăr, zboară, da' nu se mănâncă; deci clar asta voia să spună: chiar dacă zboară, ca să poată fi mâncabil, tre' să zboare cu de la sine putere şi să fie viu. Off, încă o dilemă rezolvată! Mânca-m-ar mama de copil deştept...

Daps, adulţii vorbesc ciudat; şi, în timp, am început şi eu să vorbesc ca ei, şi să nu mai cer lămuriri la fiecare pas. Da' asta nu înseamnă că încă nu mă amuză multe expresii cărora, la fel ca-n copilărie, prefer să le văd partea literală, nu metaforică. E mai aproape de zâmbetul ăla pe care mi-l pun în fiecare zi...

Pân' la următoarele dileme, la bună vedere!