Scopul şi durata vizitei

Nu vorbesc mult. Ba chiar unii ar spune că-s mai tăcută decât tăcerea însăşi. Nu vorbesc mult dacă n-am ce spune, adică; sau dacă nu-mi place faţa ta, sau dacă am vaga impresie că nu meriţi efortul de a-mi irosi cuvintele pe tine. În rest, dacă-mi placi, dacă avem ce pălăvrăgi, dacă vreau eu, şi simt nevoia, şi mi se pare că am de ce, atunci ai face bine să te înarmezi cu răbdare pentru că, o, da, vorbesc. Multe cuvinte pe centimetru pătrat, fraze după fraze, poveşti după poveşti, şi e posibil să simţi nevoia imperioasă de a-mi găsi butonul de "stop" sau măcar ăla de "pauză". Maaaai greu...

Dar nu despre recordul meu în materie de şuete va fi vorba azi. Azi va fi aşa:
Recunosc cu lăbuţa la inimă că socializarea nu mă pasionează. Adică da, te salut dacă te cunosc; dacă nu-mi eşti indiferent, s-ar putea chiar să primeşti şi-un zâmbet. Dar până la momentul ăla în care chiar să vorbesc cu tine, nu doar să fac small talk, trece mult timp. Dacă stau să număr persoanele cu care chiar vorbesc, ajung la magnificul număr de 5. Şi, conform statisticilor, cică eu aş avea o problemă; de comunicare, de socializare, de orice implică un "-re" psihologic în coadă.

Pe bune acum? Să mori tu? Zi zău, că altfel nu te cred. Păi să vedem. Ştiu că există acolo, afară, dincolo de zidurile mele, persoane etichetate drept "sociabile". Care vorbesc cu tine oricând, oricum, în picioare, pe scaun, la telefon, pe mess, prin scrisori sau prin porumbei vorbitori. Alea care dacă găsesc un subiect - subiect zic? subiecţel, subiectuţ, subiectişor - comun cu tine, te cataloghează drept prieten şi nu mai scapi de ele nici cu ordinul procuraturii. Or, am mai zis, "prieten" din punctul meu de vedere îmi eşti dacă eşti în stare să stai în cap pentru mine, în mijlocul oraşului, într-o poziţie tăcută, dar care pentru mine înseamnă mult mai mult decât toate tomurile din lume. Şi da, reciproca să fie valabilă. În rest, vorbim despre amici, cunoştinţe, oameni pe lângă care treci zi de zi, dar cu care n-ai tangenţe.

Ei nu, că vezi tu, că dacă ai schimbat trei vorbe deja sunteţi prieteni, şi poate să-ţi povestească întreaga viaţă, să se plângă, să ceară sfaturi, să dea sfaturi, să se implice şi să coordoneze de la distanţă chestia aia despre care aveai vaga impresie că se cheamă "viaţa ta". Şi da, cică asta se cheamă sociabilitate. Să cunoşti cât mai multă lume, să poţi să te înfiinţezi peste noapte într-un oraş străin şi să ceri găzduire pentru că, de, sunteţi prieteni pe facebook, să ştii multe despre multe persoane şi să ai program de discuţie cu fiecare în parte, la orele lor bine stabilite.

Mă scarpin româneşte-n cap; da, sprânceana mi-e ridicată până înspre creştetul capului, nu pricep şi pace bună. Din punctul meu de vedere, asta se cheamă băgare în seamă. Adică, te bagi în seamă cu mine pentru că dă bine la palmares şi la cv să spui că ştii douăjdemii de persoane, că ai ţâşpe mii de prieteni, că ai măcar câte o cunoştinţă în fiecare oraş din ţară, ba chiar vreo 50 şi peste hotare. Băgare în seamă şi, repet, BĂGARE ÎN SEAMĂ.

Şi e cu şustă şi strategie. Pentru că dacă nu-ţi place persoana în cauză, dar ai avea ceva de câştigat de pe urma ei, atunci te faci luntre şi punte pentru a i te băga sub piele. Pentru a scotoci după chestii suculente, pentru a o trage de partea ta, pentru a deveni din străini perfecţi, amicii ăia de pot bea un pahar de orice la două vorbe. Sânge pe pereţi şi migrene totale! Dacă mi te înfiinţezi c-un zâmbet mieros în vârful buzelor şi-mi spui că vrei să mă cunoşti mai bine, clar mi se aprinde beculeţul. Adică, de ce? Cu ce ocazie? Care-i chestia de stă ascunsă sub zâmbetul ăla şi de unde atenţia asta subită? Da, ştiu, un dram în plus de paranoia, da' nu m-a prea înşelat niciodată; şi-am învăţat că nimeni nu vrea să te cunoască fără să aibă ceva cât de mic de câştigat de pe urma cunoaşterii aceleia. Deci vei primi tratamentul rece şi băgarea în seamă nu e nici recomandată, nici dorită, nici acceptată. Dar da, eu sunt aia antisocială. Recunosc cu capul neplecat, şi mă felicit pentru alea 5 persoane de mai sus. Restul sociabililor n-au decât să ia restul lumii. Vezi de-mi pasă.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!