Grupuri de futai

Facebook-ul e varianta mai dezvoltată a Hi5-ului. Hibrid între ăla unde-ți puteai pune poze, nu făceai mare lucru, mai râdeai de moaca stâlcită e unui fost cunoscut, mirc unde puteai fi oricine în spatele tastaturii și cu add-ul de jocuri pe care pe vremea aia le jucai direct din comp.

Facebook-ul e pentru când te plictisești tare de tot, mai găsești o melodie, un film, mai schimbi câteva vorbe, te enervezi că toate grasele-ți violează retina cu poze sexy, că toate borțoasele-și expun burta și, după ce popăie, te spamează cu plodul, cum bălește el inteligent, ce culoare a avut pampers-ul lui azi-dimineață și ce cărucior poți câștiga pentru micuța minune din viața ta.
A, da, și ca să te-ntrebe idiot și redundant când ai de gând să lași magia să-și facă loc în tine, devenind și tu borțoasă obsedată, cu gleznele umflate și cu munți de scutece prin casă. Am ce am cu borțoasele și cu mămicile insistente, asta-i clar.

Da` n-am văzut niciodată fb-ul ca pe un site de futai. Bine, recunosc, până să mi se explice ca la blonde, n-am priceput nici că majoritatea întâlnirilor organizate-n grup, sub un vag motiv pseudo-intelectual sunt, de fapt, același lucru. Gen n-am ce fute, nu știu cum să cunosc lume, așa că mă duc la o întâlnire mascată de un grup de oameni cu același scop ca al meu și, cine știe, poate chiar pică. Dacă nu pică, măcar ai mai ieșit și tu din casă în alt scop decât după pâine.

Revenind. Nu l-am văzut până când nu mi-au sărit în ochi două grupuri: femei singure și singur/ă. Ambele cu vreo mie și ceva de membri, toți în căutare. Altfel de ce pana mea ai intra într-un grup care țipă sunt singură, sunt fierbinte, ia-mă acum? Și totul a devenit, deodată, mai clar.
Fb-ul nu e acea mare rețea care vrea să afle câți suntem, cu cine ne împrietenim, să facă statistici malefice despre populații, nu e o mare bază de date în care suntem toți doar niște cifre. Fb-ul e un mare site de matrimoniale. Unde orice Gicu își găsește Gicuța lui, unde nu pari disperat în căutare, pentru că ți se cere la profil să specifici starea civilă, nu bate la ochi dacă spui că ești single, dar e un semnal pentru ceilalți la fel de single sau în căutare de mici aventuri că ești liber și nu te dai în lături de la a-ți schimba statutul, măcar pentru o perioadă de timp.
Și restul de informații, gen vârstă, oraș, poze, interese, e doar filtrul care te ajută să selectezi.

Da` să spunem că ești în grupul femeilor singure. Dacă te combini, ce faci? Părăsești grupul? Sau poate există o clauză specială: grupul poate fi părăsit doar în eventualitatea unui mariaj. Sau intri, ieși, mai intri o dată și tot așa, până epuizezi toți membrii grupului. Apoi te muți în singur/ă. Îl faci și pe ăla și, între timp, mai apar altele. The sky is the limit.
Atât timp cât există grupuri pentru persoane singure, nu vei fi niciodată singur. Ei sunt acolo ca să-ți dea sprijinul de care ai nevoie. Impulsul de a nu mai fi single. Ei îți deschid ochii că există mii de persoane la fel de fantastice ca și tine, care doar au avut ghinionul de a nu găsi persoana potrivită. Printre atâția ghinioniști, imposibil să nu fie unul care să te aprecieze la justa ta valoare, care să vadă cât ești de minunată și care să reprezinte biletul tău de ieșire din grup și din site-ul de matrimoniale.

Bineînțeles că dup-aia vei trece în grupul persoanelor căsătorite, cu cont și parolă comună, ca nu cumva să-ți treacă prin cap să-nșeli dându-te drept single again.

Sunt dezamăgită. Și revoltată. Și, de fapt, nu prea-mi pasă cine fute pe cine și prin ce mijloace, da` eu am crezut sincer până acum că fb-ul e doar ca să nu mă plictisesc prea tare când mă plictisesc teribil.
Acum că știu secretul o să privesc suspicios fiecare persoană care e trecută drept single. Nu se știe în ce cercuri se învârte...

De ce n-am iubi femeile

Mă roade asta demult: Cărtărescu încearcă să explice de ce iubim femeile, și cartea lui a ajuns pe buzele tuturor celor care cred că literatura bună se limitează la literatură citibilă. Să ne-nțelegem că-mi place Cărtărescu, cu toate dulcegăriile lui, la fel cum îmi plac dulcegăriile lui Teodoreanu sau ale lui Drumeș, la fel cum nu mă impresionează lecțiile de viață ale lui Coelho, la fel cum îmi pun întrebări cum de s-a ajuns să se dea citate din ăla de la Paraziții care, oricât ar fi el de deștept, e unu` care face versuri pe care le uiți în secunda următoare. Sau pe care le repeți obsesiv, până vine altu` cu alte versuri mai bune.

Revenind însă la Cărtărescu și la-ncercarea lui de a explica misterul misterios. Că Cărtărescu e mare și adolescentele suspină pe el și pe versurile lui, toate duduile se udă când află cât e el de fidel unei aceeași femei, și nu, n-am nimic cu el. Chiar mi-e drag, îl văd ca pe reîncarnarea adolescentului miop, un bunicuț cu tente rock și cu ideea că încă mai poate avea pe oricine, pe motiv de glagorie. Și-l cred că poate.

Da` pornește cu stângul, că vrea să explice lumii întregi de ce le iubim. Eu mă-ntreb altceva: de ce nu le-am iubi? Femeile iubibile, adică, nu istericile cu planuri mărețe de șosete la kilogram, pentru care cultura înseamnă ”Casa de Cultură”, tradusă în Căminul Cultural și aventură înseamnă să iasă la cumpărături, după un kil de ceapă. Vorbesc de femeile pe care chiar le-ai iubi.

Da, se enervează din nimicuri și din nimicuri fac scenarii.
Da, au pofte ciudate și-și pot schimba dorințele culinare, vestimentare, cosmetice, dorințele în general, de la un minut la altul.
Vorbesc mult chiar și atunci când vrei măcar juma` de oră de liniște.
Vor atenție. Când le dai atenție, preferă să fie ignorate. Dacă le ignori, vor atenția aia din nou.
Caută parfumuri cu denumiri și esențe ciudate.
Li se pune pata pe cine știe ce bucată de mobilă, oricât de inutilă și ciudată ar părea, trebuie să aibă cartea aia, pantofii ăia, sau o chestia aia absolut banală, gen un suport de scobitori, doar pentru că trebuie să le aibă. Fără o justificare cât de cât rezonabilă.
La două din noapte vor musai un soi de vin care nu se găsește decât peste 7 cartiere.
Au idei fantastice, te chinuie până obțin exact ce vor, pot țipa mai ceva ca un batalion de pușcași marini, dacă le-ai lezat oareșcum psihicul, se supără fără explicație și dup-aia se supără mai tare pentru că nu știi de ce s-au supărat. Iar dacă-ncerci să le-mpaci, de obicei dai mai rău cu bâta-n baltă, așa că mai bine cere-ți iertare, taci, nu suna și nu mai repeta prostia.
Folosesc smacuri cărora nu le găsești neapărat rostul dar, dacă le-ntrebi și-ncep să-ți explice, îți dai seama că viața ta a fost lipsită de sens și cum ai putut trăi până acum fără.
Fac colecție de dulci zorzoane, pe care știu să le asorteze atât de bine, că nu le mai vizualizezi fără.
Salvează puiul de balenă și ajung până la Green Peace ca să-l reintegreze în natură. Și-n timpul ăsta nu mai poți face baie, pentru că e ocupată cada, și ești de-o insensibilitate ieșită din comun dacă propui să-l muți într-un lighean cât pui de-un duș rapid.

Și totuși nu-nțeleg de ce ai căuta motive să le iubești. E ca și cum ai fi văzut toată viața ta fără nuanțe, și deodată vezi în culori. Te enervează, uneori te doare capul, pentru că unele contraste sunt prea puternice dar, per total, până și cea mai banală chestie gen aparatul de ras pare mai frumoasă în albastru, decât în gri insipid.
Iar dacă cauți în continuare motive, înseamnă că n-ai priceput deloc ce înseamnă o femeie, chit că te bați cu pumnul în piept c-o iubești. N-ai nevoie de motive. Ea e motivul.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Burtică de mămică

Am mai spus că nu-mi plac borțoasele exhibiționiste. Cu restul n-am treabă. Cineva trebuie să mai și nască pân` la urmă, că nu ne-om naște cu toții în eprubetă.

Îmi plac borțoasele decente, care își asumă faptul c-au făcut sex și asta poate duce la naștere, care-și fac planuri drăguțe, cu familia lor drăguță, cu pozele lor foare decente și foarte îmbrăcate, care nu spamează pe toată lumea cu viitoarea minune de parcă n-a mai văzut omenirea naștere de la nașterea lu` Ioan Botezătorul, care se mențin în limita aia de ”nu mă zgâria pe retină”.
Nu mă pot opri să nu le vizualizez explodând ca o păstaie când ajung la momentul X, dar nici nu le port pică pentru asta.

Dar cum partea cu pozele alea cu mâna protector ținută sub marsupiu nu putea fi de ajuns, mai nou poți fi mândră cu ”burtica de mămică”. Și, dacă ești mândră, trebuie s-o arăți lumii întregi. Pentru că ce poate fi mai estetic și mai apetisant decât o burtă în care crește ceva? O burtă în care crește un pitic! Da, piticul tău!
Shit, that`s freeky! Imaginea unui pitic - eventual ăla din Twin Peaks - crescând în interiorul tău. Poți să-l înlocuiești și cu Chucky, același efect obții.

De ce ai vrea să ai un pitic în burtă? Un copil normal nu te satisface, vrei neapărat un pitic. Ca să fii tu mai specială. Păi, și dacă iese, într-adevăr, un pitic, ce te faci? Ajungi la cazuri sociale c-ai fost îndeajuns de stupidă încât să-ți dorești asta.

Deviez. Revenind la burta de mămică. Ce naiba e așa mare brânză c-ai rămas borțoasă? Femeile fac sex de când lumea. De când lumea rămân borțoase și fac plozi. Pe bune. Dacă n-ar fi fost așa, nu cred că ajungeai să-ți pozezi burta, pentru că nu existai. Deci e ceva banal. E ca și cum ți-ai pune poză că respiri. Uitați-vă la mine, ce specială sunt, respir!

Ce te face să crezi că burta ta e mai specială decât miliardele de alte burți în care crește un copil - nu un pitic - și de ce crezi că ești așa specială pentru c-o să naști? Toate mamiferele nasc, da`eu n-am văzut nici o pisică să-și pozeze burta cât e pregnantă și să mai facă și concurs pe faza asta. Nici o vacă. Nici o balenă. La naiba, ești singurul mamifer care se dă mare cu o chestie banală!

Cu ce e burta ta de sex mai specială decâ burta de bere a lu` Dorel? Și nu am văzut nici un Dorel făcând concurs cu care dintre Doreli are o burtă de bere mai frumoasă.

O să-mi spui că micuța viață care crește în tine e o minune, nu ceva trivial, ca burta lu` Dorel. Da` ce, mă, Dorel nu-și iubește burta? Nu are grijă de ea? Nu o îmbuibă, apreciază, mângâie, dezmiardă? Nu o hrănește de fiecare dată cu bere rece și acidulată? Nu e Dorel un tată bun? Plus că burta lui e chiar mai specială ca a ta: nu se dezumflă după 9 luni, e eternă. Doar dacă Dorel nu se decide să facă avort, trăgând de fiare la sală. Și-atunci toți Dorelii vor suspina îndurerați și vor bea o bere in memoriam.

Concluzia? Ești o lăudăroasă și-o exhibiționistă, madam viitoare mamă de pitic. Și-ai putea lua cursuri de modestie de la Dorel. Sau de la oricare alt mamifer care nu-și dă în stambă doar  pentru că probabil a avut orgasm cu consecințe pe termen lung.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Pantofi cu botul ascuțit

Acum câțiva ani era o modă: bărbați în negru, cu cămașă lucioasă, cu pantaloni care se voiau și ei lucioși, strâmți pe fund, o împletire între clasic și kitsch de cea mai proastă calitate, cu coafuri atât de gelate de parcă-și băgaseră capul ud în congelator și cu pantofi cu botul ascuțit. Da, moda manelistă. Puteau ei, săracii, să nu fie maneliști, dar să fie atât de proști încât să se creadă eleganți. Presupun că se uitau în oglindă, își făceau subtil din ochi și-și șopteau ”ce șmecher arăți, fraiere!” Sau că se vedeau un fel de Cutare mare vedetă pe covorul roșu, în costum Dior. Sau Boss. Că-n mintea lor gelată erau idealul de eleganță masculină.

Și nu le-a zis nimeni că-s manelistici. Nu că ar fi ceva rău cu maneliștii manelistici. Da` să ridici moda lor la nivel de elegant e ca și cum ai spune că Humphrey Bogart ar fi trebuit să poarte sombrero.

În mod ciudat, hidoșenia asta a rezistat timpului. Nu-s puțin ăștia care încă mai poartă pantalonii ăia îngrozitori și-și expun părul de pe piept din cămașa atent descheiată la vreo 2 nasturi. Oricum nu-nțeleg de ce ai purta cămașa descheiată când îți iese pădurea prin ea. Bine, nu-nțeleg nici de ce ai purta orice altceva în afară de-o pelerină, de preferat din aia de ploaie, ca să nu se vadă stufoșenia, sau, mai simplu, toarnă-ți benzină pe piept și dă-i foc. Nu e nici semn de virilitate, nici de bărbăție excesivă să-ți expui loloții în public. Nu poți cere fiecărui bărbat să se epileze pe piept, dar puțină decență, gen NU cămășilor mulate și/sau descheiate ar fi de preferat.

Însă nimic nu mă oripilează mai mult decât faptul că pantofii cu botul ascuțit încă se mai poartă. Admit ciocatele pe John Wayne. Admit pantofii cu botul lung și ascuțit pe clovni. Ba chiar și pe majoritatea mexicanilor, când e zi națională. Da` nu in real life. Sunt dezgustători. Nu știu cum, dar prin natura lor și prin simpla existență. Mă ia de la stomac când îi văd. Mă ia cu tremurat și cu viziuni violente. Ăia nu-s pantofi, îs the devil. Îs opinci de țărani care de-abia au lăsat coarnele plugului, au venit la oraș și se prezintă drept domni. Ar trebui să li se acorde Golden Raspberry Award pe viață. Sau să fie adunați toți și să li se dea foc în mijlocul orașului, în timp ce eu aș dansa, despletită și desculță, în jurul rugului. Atât de nasoli sunt.

Declar război deschis și cinstit tuturor de genul lor. Și promit solemn să-i calc pe bot de fiecare dată când am ocazia, până când planul cu rugul va fi pus în practică.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!
 

Habemus Papam

E mișto să fii catolic. Nu c-aș fi catolică. Sunt, să spunem, un catolic adoptat. Sau adoptiv. Dar e mișto să fii catolic. Să spui 3 Ave Maria și să ți se ierte toate păcatele, să te duci, să-i iei beregata lu` Cutare, să-ți stingi trabucul în sângele lui și-apoi să mai bagi 3 Ave Maria și sufletul tău să redevină la fel de curat ca al unui prunc nou născut. Spre deosebire de ortodocși, care scobesc după zile de doliu național în memoria tuturor avortonilor și care au și hăinuțe so last year!

Plus că, dacă vezi un popă ortodox, trebuie să-ți deschei un nasture, ca să n-ai ghinion 10 ani după întâlnire. Plus că-s mulți. Preoții ortodocși seamănă întrucâtva cu gândacii de bucătărie. Pe bune. Când îi vezi mulți, adunați în jurul colivei, parcă-s familia de gândaci care se mută din când în când în casa fiecăruia, după bucate alese.

Da` preoții catolici sunt mișto. Fumează Pall Mall roșu, beau chestii scumpe și vechi de când lumea, dețin secretele supreme și le păstrează doar pentru ei, în biblioteca Vaticanului, au îngropate nenumărate cadavre în pivnițele Vaticanului, se mai distrează din când în când cu câte un adolescent efeminat, scapă basma curată, plus că nu mai sunt excomunicați dacă renunță la scaunul papal. Îs lăsați în legea lor, pe domeniile lor, cu averea lor și cu plăcerile lor despre care nu vorbim decât în șoaptă dacă nu vrem să ajungem în pivnițele sus-numite.

Mie mi-a plăcut papa Ioan Paul II. Ăla mi-a plăcut maxim. Ratzi m-a amuzat teribil, pentru că era sadic și părea să spună mereu ”lăsați copiii să vină la mine să-i mănânc diseară cu multă maioneză!” Dar de aseară, Habemus Papam. Unu` nou. Proaspăt. Bine, nu foarte proaspăt. Cam scos din conservă, dar nou. Adică n-a mai fost până acum papă. Și nici nu pare sadic. Pare bătrânelul în poala căruia asculți povești.

Și e latino-american. Cine a mai auzit de-un papă din afara Europei? Eu încă aștept minunea aia, cu papa negru și femeie. Ce, nu se poate? Se poate, că d-aia e mișto să fii catolic. Chiar și adoptiv. Sau adoptat. Nimic nu e imposibil.  

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Monolog taximetrist

Taximetriștii de soi sunt rari. Și prin taximetrist de soi înțeleg unul care știe exact unde să te ducă, care nu comentează, care are muzică bună sau deloc, ambele variante sunt permise, care nu pute, a cărui mașină nu pute și care nu comentează. Am spus de două ori faza cu comentatul pentru emfază. De obicei taximetriștii simt nevoia asta să se împrietenească cu fiecare client. Fiecare client să devină, după 4 minute în mașina lui, cel mai bun prieten. Iar eu nu-s tocmai cea mai sociabilă persoană.

Voi povesti exact cum s-a întâmplat, fără să exagerez.
Chem un taxi. Șoferul curățel, mirosind a detergent și-a balsam de rufe. Mașina curată, mirosind și ea bine. Muzica bună, oldies but goldies. Atmosferă pașnică. Și i-am zis că vreau să mergem colo, dar înainte ne oprim la FullHouse.
- FullHouse. Ce vă cumpărați?
Cum nu avea rost să ascund scopul vizitei mele și oricum ar fi văzut, am răspuns politicos o pizza.
- Pizza? Nu suport pizza! M-am săturat de pizza. Sunt rare ocaziile în care o să mă vezi pe mine mâncând pizza. Poate o dată pe an. Și nu pentru că mănânc eu sănătos sau ceva, dar cât am stat în Germania, vreo 4-5 ani, am mâncat pizza în fiecare zi.
Cumpăram câte 6 cutii, cu 3 pizza fiecare, și le făceam. Pizza dimineața, la prânz și seara. Dacă aveam musafiri, stăteam câte juma de zi în fața cuptorului. Unii o voiau mai bine făcută, alții mai puțin, unii cu ceapă, alții cu pește, făceam diverse feluri de pizza. Aveam un cuptor mare, în care încăpeau câte 2 pizza o dată, și tot coceam toată ziua.
M-am săturat de pizza. Miroseam a pizza, cred că aveam și gust de pizza.

Eu - făcută mică în scaun, uitându-mă preocupată pe geam. Poate tace dacă vede că nu socializez. N-am scos un cuvințel și FullHouse-ul era mult mai departe decât îl țineam minte. Nici un cuvințel. Orice semn e un semn, și dacă mai zic și eu ceva, cine știe ce-și mai aduce aminte. Deci taci, Camelia. Nu-ți stă în fire, dar taci că ăsta vorbește mai mult ca tine.

- Poate vă întrebați cum de-am ajuns eu în Germania. Ei, m-am dus la muncă și-am nimerit în casa unui bogătan de vreo 70 de ani, celibatar, care atunci când a aflat că mă pricep la gătit, m-a trimis în bucătărie. Toată bucătăria era regatul meu. Făceam ce voiam. Dar pizza... Să nu mai văd pizza...

Uite! FullHouse! O să tacă!
Oprește mașină, mă duc, înșfac o pizza, mă-ntorc. Clar nu mai are cum să mai vorbească de pizza. A epuizat clar subiectul. Și-i spun următorea destinație, sperând la un moment de liniște. La radio, Lady in red.

- Ce-mi place melodia asta. Nu-i așa că e o melodie frumoasă? Ce m-aș face eu fără muzică? Spuneți și dumneavostră, ce melodii frumoase. N-aș putea trăi fără muzică și, mai ales, fără muzica anilor `80-`90. Nu se mai face muzică ca odinioară. Iubesc muzica!
Dar nu, nu mergem pe acolo, o tăiem drept înainte, n-ar fi cinstit din partea mea să vă ocolesc atât. Spuneți și dumneavoastră, cum aș putea să vă înșel, c-ar fi înșelătorie să vă ocolesc atâta, când putem s-o luăm drept înainte...  Ce melodie frumoasă...

Îmi venea să mă arunc din taxi, în plină mișcare. Cu tot cu pizza și cu radio-ul de gât. Sau să cobor și să merg pe jos. Îmi era dor de taximetriștii care tac și pun manele. Măcar tac. Ba chiar mi-era dor și de ăia care put. Put în tăcere. Le pute mașina în tăcere. Conduc în tăcere. Tăcere și lipsă de comfort. Prefer.
Am coborât cu un cap triplu. Simțeam toate cuvintele cum îmi apasă cutia craniană. Deci m-a afectat atât de tare că pot reproduce și după aproape o săptămână monologul lui integral, fără să uit nimic. Atât de tare. Atât de tare, c-am uitat să-i rețin indicativul, să știu să-l evit. Sau să-l evite toată lumea care n-are chef de monolog taximetrist.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Status laxativ

Din ciclul ”unii au prea multe sentimente”.

N-am nimic cu ăștia foarte sentimentali. La fel cum unii transpiră maioneză, ei transpiră sentiment. Mă enervează doar când îl transpiră peste mine. Un soi de potop. Cât de mult suferă, cât de mult regretă, când de mult dor încape într-o singură frază. Da, Facebook again.

Nu m-ar deranja dacă toate frazele pline de sens și încărcate de durere sinceră și adevărată ar rămâne frumos pe wall-ul lor. Un spațiu privat și personal. Dacă vreau să-i cunosc durerea, intru în spațiul lor și-mi încarc bateriile cu lacrimogen. Sau să-și facă blog și să-și smulgă părul de disperare acolo. Nu printre muzică bună, 9gag și joculețe.
Da` dacă nu vede toată lumea cât suferi, înseamnă că nu suferi cu adevărat. Cu cât te vede mai multă lume, cu atât vor empatiza mai mulți cu tine, îți vor da sfaturi, te vor încuraja, te vor băga în seamă. Attention whore.

”Miss u...” Dacă se trezește cutare să întrebe de cine ți-e dor, îți iei o mutră încordată, puțin constipată, un aer de Andrea del Boca când a aflat că nu e orfană, da` că tat`su n-o recunoaște, și tastezi importantă ”nu e problema ta, știe el cine” sau, mai misterios, ”secret”.

Păi, dacă tot nu dai detalii, de ce pana mea ai ținut morțiș să faci public? Ca să se vadă ce suflet mare ai și cum încă te doare că ți-ai rupt unghia cu forfecuțul cel nou și ți-e al naibii de dor de forfecuțul cel vechi? Da` să nu se știe că e vorba de el. Să păstrezi o aură de Agatha Christie. Dacă pică vreun fraier care să creadă că de el ți-e dor, cu atât mai bine. Poți să dovedești cu statusurile cât de fidelă i-ai fost și cât ai plâns după el. ”Uite, baby, până și pe facebook tot după tine tânjeam”.

Un soi de mesaj subliminal. Ca alea care tot așteaptă să le ofere El inelul, El se face că plouă, așa că ele postează poze cu inele de logodnă, rochii de mireasă și cărucioare pentru copii. Poate-poate pică fraierul.

Și-am văzut atâta durere on-line în ultimul timp încât, dacă n-aș ști mai bine, aș crede că toată lumea e într-o depresie continuă, pe cale să-și taie venele. Bine că e doar on-line. Că-n viața reală, toată lumea pare să se simtă al naibii de bine. Da` singur cu tastatura ta, te-apucă dorința de a împărtăși întregii lumi că suferi. Că altfel nu prea te bagă lumea-n seamă. Drama se vinde mai bine.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

ID dinamic

Mă enervează ăștia care-și schimbă poza de profil facebook de câteva ori pe zi. Eventual și numele, ca să nu mai știi cine, care, cum și ce fel. Mă enervează și mă bagă-n ceață. Nu pricep, e narcisism și vrei să vadă lumea cât de mișto ești tu în diverse ipostaze care seamănă a poze de agățat, sau te urăști atât de mult, încât nu știi care față a ta o urăști mai mult?

Eu nu am obiceiul să rețin nume care vin foarte multe, deodată, înspre mine. Îmi știu cunoștințele de pe facebook, da` nu când își schimbă poza și numele de parcă ar fi căutați de FBI. Sau ar vrea să prindă un contract gras cu Playboy-ul, fără să pară că le-au trimis cv-ul direct în poștă.

Primul instinct e să mă-ntreb cine dracu` ești și ce cauți printre friendșii mei. Mă prind cine ești, dacă fac cercetări amănunțite. Da` nu mereu am chef de asta. Așa că rămân interzisă câteva secunde, și-mi aduc aminte că am și cunoștințe cu identitate dimanică. Mai ceva ca un IP. Mă liniștesc, mă obișnuiesc cu Cutare și, peste câteva ore, intru din nou în paranoia. Cine dracu` ești și ce cauți printre friendșii mei? A, tot tu. Hotărăște-te! Lasă naibii poza aia în pace, nu mai umbla la setări și drăcovenii!

Vrei să-ți crești numărul de prieteni, ieși la o cafea. Vrei să-ți crești numărul de like-uri, crește-l în viața reală. Nu mai îmi spama retardarea cu schimbări on-line. Nu faci decât să mă enervezi, să dau unfriend, să dau unlike, să ignor, să nici una din variantele pe care le-ai prefera tu.

Poze lascive, lascive, din ce în ce mai lascive. Gata! A înțeles toată lumea. Ai pozat în diverse poziții, în diverse outfit-uri lipsă, peste tot cu gura întredeschisă, come, baby, take me now, mă enervează femeile care pozează cu o mimică afectată și cu gura întredeschisă dar, na, te cunosc de mult, mă enervezi, da`nu te mai juca cu poza de profil. Atât. Las-o câteva zile, să mă obișnuiesc cu cine ești. Sau, dacă tot o schimbi constant, bagă și reminder: mi-am schimbat poza, eu sunt. Nu te panica!

Sincer, cu tot feminismul activ care zace-n mine, nu pot să nu observ că bărbații sunt mai puțin psihopați. Cel puțin în legătură cu identitatea lor on-line. Nu-și schimbă poza cu secolele, iar când și-o schimbă nu bagă 2 în 1 și schimbare de nume. Probabil au același nivel de autism ca și mine.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Meniul serii

Nu înțeleg rostul băuturilor pentru femei. Lichior dulce și gros, din care jumătate rămâne pe pahar, nu-nțelegi mare lucru din el și-ți mai rămâne-n gât și gustul ăla dulceag-sintetic, după care tre`să bei o fântână întreagă și tot nu scăpi de el. Plus că încerc mereu tendința total nepoliticoasă de a băga degetul în pahar și de a aduna totul de pe pereți, ca din castronul în care făcea mama frișcă sau cremă pentru prăjituri. Așa ceva nu se face! Tendința persistă.

Nu poți să bei mai mult, că-i grețos. Nu-nțelegi mare lucru din el, te duce fără să simți, dacă nu te duce te plictisești până să te ducă, și dup-aia-ți verși mațele-n baie, că nu-i nici natural, nici sănătos.

Cremă de whisky. Altă drăcie. De ce ai bea cremă de whisky? Aia o pui în prăjituri. Dacă vrei să bei, bei whisky-ul simplu. Sau cu cola. Da` nu amesteci desertul cu plăcerea de a bea. Femeile amestecă dorința de a face deserturi delicioase în orice. Până și atunci când ar trebui să bea, să-și pună rochia în cap și să danseze pe boxe, tot la desert se gândesc.

Plus, dilema supremă, berea cu gust de. E un soi de struțocămilă. Bere cu aromă de lămâie sau de merișoare sau de ananas. Păi, ori beau bere, ori beau suc. Nu le amestec, că nu mai am 5 ani, când beam un deget de bere c-o tonă de cola, ca dup-aia să pot să mă laud la copiii din cartier că eu am băut bere, ca oamenii mari.
Și cu reclamele alea cu substrat, cum că doar femeile pot înțelege savoarea ascunsă din berea cu gust de. Au uitat să precizeze că unele femei. Eu nu pricep ideea de a amesteca sucul cu bere. Adică, vrei să bei, da` nu vrei să te amețești deloc, așa că bei bere falsă. Și gustul ăla e artificial și pot să văd cum se cațără pe tine toate E-urile alea nasoale și trag de stomac, de ficat și de ce alte organe mai ai tu acolo, și-i un soi de erezie care-ncearcă să te-ndepărteze de la berea cea adevărată și cea de plăcere dătătoare.
Într-adevăr, când eram mici, berea era amară. Acum e sweet nectar of gods.

Berea neagră nu-i bere pentru bărbați. Decât dacă-i Guiness. Care mie nu-mi place. Alexandrionul e băutură de pensionari. Lichiorul e strict pentru femei trecute de 40 de ani, care încă țin la etichetă. Vinul e simandicos și la ocazii. Vodca se bea de preferință cu suc de roșii alături. Și berea se bea simplă, de sete și de plăcere. Atât!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Program programat organizatoric

Mă, nu știu dacă e vorba de gălățeni, de români, sau de oameni în general, da` sunt ca oile. E de ajuns să apară unul care să se erijeze pe post de conducător, și toți îi vor urma exemplul.

A fost 30 noiembrie, a fost 1 decembrie. Eu n-am văzut în tot anul atâția gălățeni pe stradă. Nici nu știam că suntem atât de mulți. Ajunsesem la părerea că tre` să fim vreo 2-300 de oameni în tot orașul. Până s-a dat motiv de ieșit în stradă.
Ce contează că-i frig, că-i îmbulzeală, că-i fum și panaramă? Să ieșim cu toții, zic! Să căscăm gura și să ne plângem după că primăria a cam făcut economie cu beculețele, zgomot mare cu concertul în aer liber și mult gunoi. Da, să ne plângem și de gunoi, că-i la modă. Nu că gunoiul ăla l-ai aruncat tu ca nesimțitul pe stradă, pentru că ai presupus că vine primăria și curăță după. Nuuu, să ne-nghesuim la vin fiert, să facem întrecere cu cine aruncă cele mai multe pahare, și dup-aia să avem motiv să dăm mărunțel din buze o lună. Că dup-aia vine revelionul, și iar o să fie panaramă.

Cum să ieși, mă, din casă, doar pentru că e nu știu ce ocazie? CUM? Adică, în restul timpului stai ca ghizuroiul în vizuină și, cum se bate toba că e adunare, ieși cu cățel, purcel și soacră, la plimbare pe bulevard. Ăsta nu e spirit de turmă? Dacă ai ieși măcar o dată pe lună la aer și te-ai trezi că vrei să ieși și organizat, te-aș înțelege. Da` când ieși doar cu turma, nu-ți găsesc nici o scuză. Nu că te-ar încălzi scuzele mele, da` mă-ncălzește pe mine să nu-ți găsesc nici una.

Și mă enervează să mă-mpiedic de mulțime când încerc să merg regulamentar pe drumul meu. Să n-am loc la consignație, să-mi cumpăr țigări. Să fie toți frați întru petrecere și dup-aia să nu știe cum să-și spargă mai rapid capetele. Să fie panaramă și, imediat ce-au trecut zilele astea, orașul să redevină populat de doar câțiva oameni, pentru că restul s-au retras până la următoarea ieșire cu program.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Burn the witches!

Mă enervează femeile. Bine ai zis că femeile gay sunt mai misogine decât bărbații.
Mă enervează femeile ca turmă. Pentru că sunt rele. Și proaste. Sau și rele, și proaste.
Prefer să stau de vorbă c-un bărbat prost. Ăla măcar e prost, și tace. Da` o femeie proastă o să-și dea cu părerea. O să vrea să epateze prin inteligența care-i lipsește. O femeie proastă devine rea și se bagă exact ca musca sub coada calului. Unde nu-i fierbe oala, în subiecte care n-o afectează, se antrenează în discuții lungi despre dreptate, normalitate și cum ar schimba ea lumea, și-apoi se întoarce la telenovela ei preferată, din care trage judecăți de valoare pe care să le discute a doua zi cu cârdul ei.

Zic că a fost o afacere tare proastă să se dea liber la net pentru toată lumea. Până să aibă și ele net, se-ntâlneau la colțul blocului și disecau cartierul. Acum au o lume-ntreagă la dispoziție să-și dea cu părerea. Și nu se sfiesc. De la forumul cu mirese, cum să schimbi scutecul sau ce mai pui în ciorbă, au trecut la subiecte mai pompoase: cutare e gay; ce anormalitate! Cutare are 5 operații estetice; ce aberație! Aia a slăbit 20 de kile; ce așchilopată!
Tot ce ele nu pot face, tot ce iese din ”normalul de bucătărie”, tot ce e puțin diferit ajunge etichetat. Niciodată de bine. Criticat, pus la zid, mânjit cu noroi. Le văd ca pe o adunătură de săteni din Evul Mediu care aruncau cu bolovani în cei acuzați de vrăjitorie și râdeau sadic în timp ce aceștia erau arși pe rug. Așa îi văd. O gloată murdară, lățoasă, rea și inumană.

Și nu contează gradul de educație. Femeile, ca întreg, sunt rele. Invidioase. Gură-bogată. N-or să recunoască nici în ruptul capului că o altă femeie poate fi mai bună decât ele. Or să-și tragă bărbatul mai aproape când trece prin apropiere ”una din alea de strică casa omului”, de parcă s-ar uita cineva la bărbatul lor sau de parcă el ar avea ochelari de cal. Or să acuze pe oricine altcineva în afară de ele; niciodată ele nu greșesc, e mereu vina celorlalți.Or să te-njunghie pe la spate și-apoi or să aștepte să-ți treacă, s-o mai facă o dată. Sunt josnice și mârșave.

Pân` la urmă nu e faza de sex sau de orientare sexuală. E faza că mai rar găsești oameni. Și, printre femei, din ce în ce mai puțini.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!


 

S.O.S.

Singurul loc în care ”să-ți exprimi iubirea în direct”, la radio, mi se pare Sleepless in Seattle. Acceptabil, pentru că e un film cheesy, de la-nceput de `90. Cu aceeași nostalgie cu care-i urmărești pe Stan și Bran, cu toate că glumele-s răsuflate, dar încă te amuză. Ai crescut cu ei. Așa și cu porția de brânzism din film; îl accepți pentru că, atunci când l-ai văzut prima dată, a fost wow, că erai mic și nu știai prea multe și, cel mai probabil, te identificai cu plodul.

Da` real life, sfârșit de 2012, c-un sfârșit al lumii pe stand by, cu temperaturi în scădere, nu pricep de ce romantismul meu ai suna la radio, cu vocea sfâșiată și cu ochi de căprioară umedă, ca ăia să-ți sune jumătatea, să te dea pe tine la telefon și tu să-i spui dulcegării, în timp ce viorile scârțâie lacrimogen. Eu îmi tai romantic venele. Îmi mușc pasional buzele până la sânge ca să nu strig, să se-audă până-n Seattle, DE CEEEEE?

Că fără radio, n-ai avut curaj să-i spui. Mă, ești prost? Adică ești așa, o gâsculiță mai timidă, și n-ai avut curaj să-i spui face to face sau să pui mâna pe telefon, să-l suni și să-i spui între 4 urechi ce ai de spus, da` n-ai nici o reținere, nu mai ești timidă, nu mai ai nici o jenă să faci asta în direct. What the what???
Și ai discursul bine pregătit dinainte, vocea antrenată să sune cât mai pretențios și mai suculent și se vede din vocea lui că e puțin jenat, nu prea știe ce să spună, și râde mânzește și zice ”da, dragă”, ”bineînțeles, iubita” sau ”nici eu nu îndrăzneam să te invit” în timp ce-n mintea lui te-a omorât deja de țâșpe ori, în chinuri groaznice și care implică mult sânge și torturi pe-ndelete.
Sau, în cel mai fericit caz, și el e la fel de cheesy ca și tine, și-ați programat discuția timp de vreo săptămână, ca să iasă cât mai bine în direct. Ba chiar ați anunțat și prieteni, amici, colegi, să stea geană să înregistreze. În testament aveți trecută înregistrarea cu pricina ca bunul cel mai de preț.

Pentru că da, în proporție de 99% ăștia de sună cu sentimente multe îs femei. Restul de 1% au sunat din greșeală. Au încurcat numărul. Căutau pompierii. Da` femeile care fac dedicații on ză er sunt the devil. Moartea. Am mai zis, cred, îmi vine să le dau cu dinții de calorifer, cu capul de birou, să le crestez lent cu lama pe piept TACI, DRACU`!

Dacă mai aud multe d`astea sunând romantic, ajung clar la cei mai căutați criminali în serie. Aveți milă de-un biet suflet rătăcit, nu-l împingeți pe calea pierzaniei, nu-i mai alimentați pofta de sânge, nu mai sunați cu texte ude și voci lucrate la radio...

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Peace, bro!

Uneori mă simt ca Marele Rastafarian. Îmi lipsesc dread-urile, hotărârea de a mă purifica în fiecare zi, căciula aia colorată și marijuana. În rest, SUNT Marele Rastafarian. Până la un punct.

Eu-s cu nasul pe sus tot timpul. Că așa sunt eu. Chiar și când nu sunt, tot par. Defect genetic. Și n-am nimic cu ăștia care-s și ei cu nasul pe sus tot timpul. Îi înțeleg, fraternizez cu ei, ne ignorăm pasional sau ne ciondănim zgomotos. Trece și o luăm de la capăt.

Da` nu-i pricep pe ăștia care-s cu nasul pe sus vreo două zile după ce li se-ntâmplă anumite chestii, și-apoi revin cu nasul în pământ.
Afli că ești însărcinată. Când revii între muritori, câteva zile - până-ntr-o săptămână - ai așa o aură de nepenetrat. Intangibilă ești. The fuck? Nu ești aceeași persoană ca și înainte? Nu cu tine împărțeam o țigară și făceam caterincă pe rupte? Ce-i cu impresiile astea? Tot tu ești. Da` schimbarea e evidentă. Ești mai grea, calci mai apăsat, eventual garderoba e schimbată să dea bine pe o doamnă. Să nu te mai recunosc, stuchi-te-ar mâțele! Aura aia durează o bucată de timp. Presupun că vine ca cadou de babyshower, cu termen de garanție. Expiră rapid, când realizezi tu că ești aceeași. Da` greutatea aia de câteva zile mă bagă-n ceață. Îmi disturbă zen-ul rastafaric.

SAU îți iei carnetul. Muamă, ce realizare! Alura à la Stallone când a scăpat planeta de la pieire, nasul sus, sus de tot. Dacă n-ai grijă, o să zboare și-o să-l cauți ca Michael Jackson, prin arhive.
SAU termini facultatea. Festivitatea de absolvire. Mami, tati, buna și-nc-o droaie de rubedenii, mândrie c-ai terminat, mamă, și-ai o diplomă, și nu mai e nimeni ca tine. Și te simți mare. Important. Rupere. Da` asta se-ntâmplă acolo. În ochii mei ești aceleași. Mie nu-mi pasă că tu ai terminat facultatea. Numai în an cu tine au mai fost câteva sute. Ești un nume pe o listă.

De ce o zi, două, trei, ai nimbul ăla deasupra capului? Mulți avem carnet, mulți am terminat o facultate, nu ești mai special. Nu te distingi în mulțime. Nu-ți scrie permanent în frunte nici unul dintre evenimente. Decât dacă ți-l tatuezi, ceea ce ar fi prostie totală. Și-atunci?
Să-mi explice cineva avânturile astea parțiale, urmate de o revenire la capul în pământ că eu, de la înălțimea nasului meu, n-o pricep. Cu, sau fără motiv.

Mă-ntorc la gânduri de dread-uri azi. Mâine, posibil să vreau să mă rad în cap și să fiu într-o dispoziție nazistă.
Peace, bro!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Cum să jignești o femeie

Am gene proaste. Sunt îmbătrânită înainte de vreme, fac sex ocazional și refuz cu desăvârșire să am  copii. Sunt o feministă tembelă care va muri singură, fără a cunoaște binecuvântarea unui cămin tradițional, cu un bărbat mascul feroce lângă mine și o gloată de copii zglobii care să-mi mângâie bătrânețile. Sunt exemplul prost de care ar trebui să se ferească toate cele cu gânduri de mireasă și toate viitoarele mămici; poate se răzgândesc și, din cauza mea, se răstoarnă lumea cu fundul în jos, și se oprește perpetuarea speciei.

 

Dragă soție ofuscată, dacă aș crede că rolul femeii e să facă copii, m-aș spânzura de primul pom, pentru c-aș realiza că nu sunt cu nimic mai inteligentă decât o maimuță. Să faci copii e o alegere, nu o obligație. Respectele mele celor care au făcut copii pentru că au vrut, pentru că și-au dorit, pentru că au decis că asta li se potrivește. Doar dispreț pentru cei care l-au făcut pentru că așa au auzit ei că trebuie sau ca să nu fie singuri la bătrânețe. Plodul îl faci și-l lași să plece-n lume, nu-l faci ca să aibă cine să-ți schimbe pampers-ul când o să ai 80 de ani. Ăla-i egoism.

Feminismul a cerut egalitatea între sexe, nu a subminat căsătoria. Dacă nu crezi într-o oareșcare egalitate, marș la șosete! Nu uita să-ți pui și zâmbetul fericit, șorțulețul și nu uita să mimezi orgasmul, pentru că tu faci sex programat, chiar dacă n-ai chef, nu ocazional, ca mine.
Să te aplaudăm, pentru că tu știi exact la ce oră tre` să te dezbraci, și ai grijă să nu dureze prea mult, altfel n-o să te poți trezi mâine dimineață, să calci batiste.

Libertatea mea, așa cum o vezi tu, nu-i nici singură nici tristă. Un act nu-mi garantează fericirea, la fel cum ție o noapte  de ce numesc eu distracție nebună îți poate provoca greață. Același principiu.
N-am venit în casa ta și n-am început să arunc cu noroi pe tapetul tău curățat la dungă, nu m-am legat de burta lu` bărbată-tu și nici n-am constatat că plodul tău e răsfățat. Nu mi-am făcut pancarte cu ”jos căsătoria!” și nu am protestat în fața Stării Civile. Nici măcar pancartă cu ”legalizați căsătoria între persoane de același sex” n-am fluturat în fața ta.

Și-atunci de ce-ți permiți să-ți verși frustrările în casa mea? Pentru că, după ce te-ai văzut cu actul într-o mână și cu boracul în cealaltă, ai realizat că s-a terminat? Fără petreceri nebune, fără posibilitatea de a schimba o vorbă cu oricine altcineva, pentru că soțul e gelos, fără să poți pierde o noapte pentru că trebuie să pregătești pachetul plodului, fără să poți lua o decizie înainte de a te consulta cu jumătatea? De asta? Da` a fost alegerea ta. Nu-i vina mea că alegerile nu ni se pupă, nici că pe tine te isterizează stilul meu. Oricât ar fi de acru viitorul, mi se pare că te zgândăre.

Și da, poate la 60 de ani o să fiu acră și singură. Dar voi fi acră la 60 de ani. Până atunci, voi fi trăit. Ciudat pentru unii, trist pentru alții, dulce pentru mine. Și mă-ntreb care dintre noi va fi mai acră: eu - cu poveștile din tinerețe, sau tu cu amintirle prelucrate.

Pân` la următoarea mămică nevricoasă, la bună vedere!

Lila-mov-violet

Eu nu cred că bărbații nu pot deosebi culorile. Îmi e imposibil să cred că nu fac diferența între roz, roșu și fuchsia. Cred că le deosebesc la fel de bine ca orice femeie, doar că le e lehamite să fie trimiși să cumpere nuanța AIA de ojă sau să stea să examineze cu atenție un întreg maldăr de eșarfe, ca s-o găsească pe aia perfectă.
Plus că pot scăpa foarte ușor, dacă nu nimeresc o nuanță exact pe gustul gagicii. E ceva de genul ”mi-am dat interesul, vezi, dar cum sunt bărbat am dat-o-n bară pentru că nu deosebesc nuanțele”.

Plus că e și o componentă macho acolo. Cum să recunoști public că, de fapt, ai o idee foarte clară despre mov, levănțică, lila, violet? Păi, asta e ATÂT de gay! Mai degrabă ridici nedumerit sprânceana când vine vorba de culori, decât să te amesteci în polemici curcubeice.

Plus avantajul de a nu fi târât prin toate magazinele în căutarea rochiei perfecte, cu nuanța perfectă și-n sfânta cruciadă a pantofilor care să se potrivească. Orice bărbat va fi scutit de corvoadă dacă sesiunea de cumpărături presupune permutări și combinații de 3 culori luate câte 6.
E biletul de învoire perfect. Poate bea o bere liniștit, în timp ce gagica e iuhuuu! shoooopppiiing!

Mai cred și că nu dau foarte mare atenție la ce blablabla ea acolo la un moment dat și, ca să se scoată, invocă motivul cu nuanțele. Nu, el a fost foarte atent la ce culoare îți dorești să aibă bluzița aia; faptul că n-a luat-o, nu înseamnă că se gândea la orice altceva și auzea bzzzz...bzz....bluzăăăă....bzzz...culoare...hhrrr...blablublibliblublu...bluza de culoarea bbzzzz, da, dragule? Înseamnă doar că el, săracul, e bărbat și-i e genetic imposibil să distingă între albastru și verde.

E la fel cum ai spune că-i genetic structurat să nu spună ”te iubesc”. Îmi pare rău, Taxi, da` nu-i așa. Nimeni nu-i structurat genetic să nu spună două cuvinte sau să nu recunoască culorile. Nu vrea, a suferit un șoc, îi e silă, lehamite, vrea să se scoată, orice, dar cromozomii n-au nimic de-a face cu asta. 

Frate-meu știa exact ce culoare să pună lângă ce culoare pe femeia de lângă el.
Colegul mare și fioros se pricepea la nuanțele de ruj pentru  prietena lui.
Bucur n-a greșit niciodată vopseaua de păr pentru Doamna Mamă.
Mai vrei exemple, argument genetic? Mai am.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

F@##%#$@#

Sufletul maichii Dobriți e evitatul unei înjurături, pension style. Pentru că o persoană crescută la pension nu înjură. Folosește expresii bizare ca să-și verse nervii, fără să știe tot mujicul că, pân` la urmă, tot de cacao l-a făcut. La fel și sictir! Hai, sictir, cu referire la chibrituri care nu se aprindeau, uși care nu voiau să se-nchidă, și-alte treburi, socoteli, acareturi, daraveli.

Prea puțin am auzit înjurat sănătos în copilărie. Anafură, cădelniță și biserică. Uneori și agheazmă. Înjurături bisericoase. Dacă era mai gravă treaba, se apela și la colivă, dascăl, paștele mă-tii. Mă-ntreb cum am ieșit așa de departe de cele sfinte ținând cont de mediul pios în care am crescut.

Se mai băgau picioarele, de cele mai multe roi cu precizarea că-n pantofi. Ce pușca mea! și nimeni din familie nu deținea nici o armă și-un du-te-nvârtindu-te în urma căruia nimeni nu devenea titirez.
`tu-ți morții mă-tii cică e urât și dizgrațios. Îmi pare puțin necrofil, da` nimeni nu-mi împărtășește opinia.

Numai cât spui ”înjurat” parcă e deja urât. Te-njur! Te-njur de familie e cel mai grav. Te-njur! Înjură-mă, că nu prea-mi pasă. Toată lumea ignoră efectul terapeutic al înjuratului. Nu birjărește, nu pe stradă, nu din 5 în 5 minute. Când îți dai cu ciocanul peste degete, nu-ți duci batistuța parfumată la gură și nici nu spui ”au! ciocan rău ce ești, mi-ai strivit unghiuța!” Nu, frate! Ciocanul ăla tre` să afle că e un nenorocit alcoolic, pedofil și curvar pentru că ți-a torcoșit bunătate de deget și pentru că doare ca naiba. Tre` să sufere măcar cât tine. Tre` să-l faci cu ou și cu oțet. Să-l blagoslovești cu cele mai nasoale chestii care-ți trec prin cap. Să-l înjuri suculent până-ți trece amocul și dup-aia să te prinzi că ai geamurile deschise și vecinii se pendulează prin curte. Ghinion!

Nu-mi plac femeile care pot fi confundate cu birjarii. De fapt, nici cu bărbații nu stau prea bine. Da` zi și tu,când te lovești cu ciocanul, cum să zâmbești frumos, să taci și să-nghiți? Impossibru!

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Căzută-n cap

Am găsit explicația pentru care sunt eu azi așa cum sunt. Cu manii, revelații, întrebări, autism, paranoia, obsesiv compulsiv. Unii ar spune că e explicația logică și pentru că sunt gay, dar asta ar însemna să susțin teoriile alea, conform cărora persoanele gay au probleme mentale. Say what? Apar în fața oricărui psihiatru și mă scoate fără carnet roșu. Pentru că nebunia vizibilă nu e și nebunie medicală.

Revenind. Aveam vreo lună și ceva. Poate două. Eram mică, drăguță, grăsuță - da, grăsuță - în scutecelul meu probabil roz, probabil cu ursuleț, cuminte și angelică. Până venea noaptea. Și noaptea se dezlănțuia iadul. Vorba lu` Bucur, câți draci în fundul meu. Nu adormeam decât cu companie constantă. Făceau ai mei cu schimbul care să mă legene pe picioare și să-mi caute-n coarne, pentru că altfel nu voiam să tac dracu` din gură și să dorm ca orice alt plod normal. Reminescențe care mi-au rămas și acum, pentru că nu pot adormi la 11 din noapte decât dacă-s ruptă de somn, după nopți nedormite. Altminteri, ”răsărit” scrie pe mine.

Era rândul lui Bucur să mă adormă. Legănată pe picioare. Little princess. Înainte de a mă naște, ai mei au stabilit că tre`să fiu fată, cu ochi albaștri ca a lu` Doamna Mamă, blondă tot ca ea și cu fizicul de radieră a lui Bucur. Fată tradițională și feminină, n-am ieșit. În rest, totul s-a adeverit. Dar da, Bucur mă legăna suav pe picioare. A nu știu câta noapte consecutivă. Oboseală maximă. Îi picau ochii în gură. Cred că nu e tocmai ușor să muncești 9 ore pe zi și dup-aia, când vii acasă, să trebuiască să gâdili comoara ca să doarmă. Sigur nu e.

Și-n oboseala aceea nebună, somnul l-a toropit. A ațipit. Câteva secunde. Îndeajuns ca, atunci când s-a dezmeticit, comoara să nu mai fie pe picioare. Nici în pat. Nici pe nicăieri din zona vizibilă. Panică totală! Unde e fata? Ce s-a întâmplat? A răpit-o cineva? A căzut? S-a lovit? Și-a rupt ceva? Dacă rămâne însemnată pe viață? Jale și durere.

Eu - cuminte - sub pat. Nici un sunet. Mâlc. Nu vreau să-mi imaginez cât i-a luat să mă găsească. Varianta oficială e că am căzut din pat și m-am rostogolit sub. Varianta romanțată e c-am picat în cap și am ieșit minunea care sunt azi. Să mă contrazică cineva, că-i demonstrez ce înseamnă să fi căzut în cap de mic!

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!


 

Radio Ga Ga

Pe vremea când telefoanele mobile veneau cu abonamente de doar 10 minute naționale și erau cât o boxă de comp, și trebuia să le duci în geantă specială, pe vremea aia când telefonul cu disc era încă folosit și mobilul era visul oricărui copil/adolescent, se purtau dedicațiile. La radio, la televizor, la pe unde apucai. Fiecare radio transmitea dedicația, fiecare post de muzică avea banda aia galbenă pe care curgeau sms-urile pline cu ”la mulți ani”, ”te iubesc” și ”te doresc”. Sau dedicațiile în direct, când tot românul putea să-și audă vocea live, debitând texte învățe pe de rost, pline de miez și de sentiment.

Mă enervează ăștia de sună încă la emisiuni ca să-și declare dragostea în direct. Mi se par falși, retardați și lingăi. Și c-o voce mult mai prețioasă decât de obicei. Plini de ei că-s la radio, înfoiați că uite, dom`le, ce mare gest fac ei și cum îi aude tot blocul că se iubesc și se prețuiesc.
Le-aș interzice să sune. Ba nu, aș interzice emisiunile care apelează la public. Să fie good old time show, în care vorbește doar ăla care face emisiunea; intervențiile externe să nu existe. Nici măcar pentru concursuri.
Concursurile să presupună să-ți lași doar numărul de telefon și să te tragă la sorți. Nici măcar când câștigi să n-ai voie să vorbești. Să nu ți se audă vocea deloc. Să nu te audă nimeni cum înșiri pomelnicul de mulțumiri și-ți mai aduci aminte cât de mult îl iubești pe cutare și cum acest premiu e dedicat finuței surorii mătușii tale care acum e la muncă și poate te aude și o saluți pe această cale și pe bunica lu` văru` lu` vecinu` care ți-a împrumutat mașina de tocat carne săptămâna trecută.

Sincer mă enervează ăștia care sună. Mă enervează mai tare decât o durere de stomac. Dacă-s mai siropoși, chiar mai tare decât o durere de măsea. Că-s falși și-mi strepezesc dinții mai ceva ca merele acre. N-aș putea să explic exact de ce și cum. Doar că i-aș bate cu difuzorul în cap. I-aș lega cu undele și i-aș pune să asculte un concert de lamă pe spatele fierului de călcat, cu scurte variații de picătură chinezească și unghie pe tablă. Să-i văd după asta cât de siropoși mai sunt.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Indicativ 44

Unul dintre taximetriștii peste care dau constant când mă-ntorc de la serviciu e mare. Și când zic ”mare”, zic din ăla în stare să care și mașina-n spate, în caz de nevoie. Puțin ursuz, puțin timid, tatuaje din plin, fost client fidel al moșelilor, aproape că-l vezi în ring, boxând cu spor. Nu-ți prea vine să răsufli în prezența lui, dar conduce calm, sigur, nu face conversație inutilă și nu trebuie să-i spui de două ori unde să te ducă; orașul e locul lui de joacă.

Sunt printre puținele persoane încântate când dau peste el. Gagicilor nu le place. Că nu se bagă-n seamă, că nu le face complimente despre cum le stă bucla azi, că vrea să știe toate destinațiile înainte de a face traseul, că dacă vorbește pare că mai are puțin și te ia la bătaie. Și că e tatuat și fioros. Și că e tatuat. Că clar e violent și când vorbește, vorbește doar el.
Gagicilor le place să le gâdile taximetriștii orgoliul. Să le bage-n seamă, să le ceară detalii și amănunte, eventual să le dea mărunțișuri lacrimogene despre nu știu ce accident de-au văzut ele înainte de a ajunge la muncă, și n-au avut timp să afle detaliile.
Mie-mi place să-l ascult cum tace. Să nu facă conversație degeaba și să miroasă fresh în mașină și să mă gândesc că, dacă ar vrea neapărat, ar îndoi c-o singură mână bara din față.

Dar sigur dacă e mare și tatuat e huligan și nu poți avea încredere în el.
Și le vezi ancorate în niște adevăruri general valabile acum 100 de ani, cu mentalitate de bunici înainte de a fi împlinit 25 de ani, repetând ce-au auzit în companii pudibonde și la serate cu milk and cookies. Unde nu se fumează, nu se bea și se râde virginal și cu jind dacă ți se vede breteaua de la sutien.
Mai că-mi doresc să facă o dată BOO! la una dintre ele, să văd cum se-nmoaie și leșină de frică. În glumă.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Mic în serios

Nu pot să iau în serios un bărbat care are 1.60 în înălțime. Ba chiar și 1.70 mă face să zâmbesc. Pentru mine ăia nu-s bărbați, îs ceva. La fel cum câinii de talie mică nu-s câini, abia se încadrează în categoria pisici. Dacă-mi pot sprijini lejer cotul de creștetul lui, deja mă amuză.
Poate fi reminescență din copilărie, când eu eram cu un cap mai înaltă decât toți și băieții, enervați că nu mai creșteau odată,  îmi spuneau ”macara”. Poate. Mult timp după mi-am dat seama că nu eu eram înaltă, ei erau mici. Dar nici acum nu pot privi un bărbat ca pe un bărbat dacă are juma` de cot.

Și n-ar fi asta problema. Am întâlnit bărbați scunzi, obișnuiți cu gândul că-s scunzi, și care erau pufi și drăgălași și nu-ncercau să câștige cu tocuri centimetrii lipsă, și nici nu păreau deranjați, ba chiar erau primii care să se amuze de statura lor.
Problema e în altă parte. E la ăia mici și răi. Ca niște pechinezi.

1.60. C-o privire de parcă tocmai a înghițit un bidon întreg de helas. Și l-a mestecat și pe de Niro la micul dejun. Și s-a întâlnit și cu Garcea, și-a rămas c-o mimică constipată. Mers de greu. Da` greu din ăla, de 2 metri și 120 de kile. Umerii țepeni, pieptul înainte, puțin crăcănat că dă importanță. Mers de greu. Mâinile neapărat depărtate de corp; a tras de fiare până acum, deci e tot doar fibră.
Și când trece pe lângă venerabila mea înălțime, scoate pieptul mai în față. Mai helas. Chit că tre` să-și sucească gâtul ca să mă vadă mai sus de gât.
Pitbull. Bulldog. Pechinez. Să-i spunem pechinez.

Și mă repet: nu mă derajează înălțimea. N-am nimic cu înălțimea nimănui. Da` când văd d`ăștia care-s cât Danny DeVito și se comportă de parc-ar fi Schwarzenegger, nu mă pot decide dacă să mă apuce nervii sau un râs din ăla tăvălit, cu palme lovite de coapse și lacrimi de bucurie.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!