Introducere în studiul anorexiei - p.2

Nu știu cine a decis că thigh gap e o chestie malefică și noua amenințare mondială. Thigh gap-ul e o chestie de bun simț, dacă ai corpul de așa natură. Și e mai veche ca vechimea însăși, că nici când eram eu în liceu nu era ok să ți se lipească pulpele între ele, să se frece când mergi și să ai blugii roși între picioare pentru că da, ori ești grasă și nu faci nimic în privința asta, ori ești de-a dreptul otova și nimeni nu poate face nimic pentru tine.

Mie mi se pare normal ca pe podium să nu văd revărsându-se valuri de șuncă, să nu se-mbibe aleea aia de slănină, să nu existe pericolul ca, în caz de un model obez cade, toată sala să fie înecată în osânză. Mi se pare normal să văd gagici slabe defilând în costume de baie, nu balene. Mi se pare normal ca modelele să fie un etalon, să fie altfel, să se vadă și corpul lucrat, și înfometarea, să i se vadă și coastele și abdomenul cu pătrățele, să nu i se frece pulpele și să nu i se lipească genunchii, să nu se reverse burta prin rochie și să se vadă hainele pe care le poartă, nu sertărașele cu șaorma adunată-n timp. Că dacă n-ar fi așa, atunci am fi toți fotomodele și s-ar duce dracu` și industria, și idealul și șaormeriile ar deveni supraputeri mondiale.

Da` cum să faci așa ceva? Cum să obligi milioane de minți tinere să se-nfometeze ca să nu li se roadă pulpele când merg? Cum să le pui să lucreze ca să-și modeleze corpul și să nu mai arate ca omulețul de la Michelin, cum să le dai voie să gândească că ar putea să nu mai fie morbid de grase?
Păi, clar alea de pe podium sunt anorexice! Nimeni nu poate să fie slab fără să se înfometeze. Nimeni nu poate să renunțe la faldurile de grăsime fără să aibă o altă boală, mai periculoasă și mai greu de tratat. Nimeni nu poate să fie slab cu sport și-un regim alimentar normal.
Vreți să ne îmbolnăviți copiii! Să moară de foame, să fie subnutriți și fără dependență de fast food.

Nu știu cm se face, da` numai grasele au o problemă cu modelele. Numai grasele le numesc anorexice. Numai grasele vin cu idei despre conspirații mondiale și numai grasele arătă cu degetul chestii care, acum câțiva ani țineau doar de bun-simț.
Nu e manipulare, nu e presiune, nu te oprește nimeni să-ți iubești corpul. Ba cred că-l iubești cam prea mult dacă adaugi în fiecare lună încă vreo câteva kile pe el. O grasă e mai obsedată de corpul ei decât una slabă. O grasă îl întreține și-l crește cu aceeași dragoste cu care bunicile ne îndopau când eram mici ca să plesnim de sănătate și de grăsime. Dar n-o să recunoască asta. O să se uite în jur, o să vadă alte grase ca ea și-o să creadă că așa e normal și bine. Și-n momentul în care apar în cercul ei rotund persoane care nu dau peste cap cântarul de marfă, o să le ardă pe rug pentru anorexie. Vrăjile secolului prezent.

Nu te obligă nimeni să ai thigh gap. Dacă îți dorești lucrul ăsta, înseamnă că nu-ți place cum arăți tu în oglindă, nu că trebuie să arăți așa. Poți să fii grasă și mulțumită cu condiția ta de grasă. Dacă nu ești mulțumită, înseamnă că undeva, sub șunca care-ți acoperă creierul, îți dai seama că nu ești nici sănătoasă, nici estetică. Și-ți dorești să fii slabă nu ca să arăți ca ele, ci ca să arăți și tu cumva uman.
N-are nici o legătură cu presiunea societății sau cu revistele cu modele slabe. Pentru că, dacă-ți dorești să fii ca ele nu pentru tine, ci pentru că așa scrie în reviste, înseamnă că nu ești doar grasă, mai ești și proastă pe deasupra.  

De ce să nu mănânci eco

Cică să mănânci vegan și eco. Să-ți faci tocăniță de gutui și friptură de soia și să ai grijă, eventual, să fie cartoful eco, uleiul eco și, dacă se poate, și farfuria.
Mie-mi place să-mi ascult instinctele barbare și alea-mi spun că, dacă nu vânez o șaorma, cu carne de pui crescut cât mai nenatural cu putință, cu cartofi crescuți pe câmpuri pe care zburdă-n libertate pesticidele și puricidele, mă transform într-o legumă. Mă sting încet și mor, la fel ca strămoșul care, atunci când nu prindea gazela, se retrăgea în păduri, își punea mâinile pe piept și murea. De foame.

Îmi place, atunci când se pune de câte un grătar, să-mi imaginez că-s în sălbăticie și sfâșii cu dinții mei puternici carnea fragedă de animal de-abia ucis și am încă fantezii de neîmplinit cu ficatul crud de bizon, mâncat direct din bizonul de-abia doborât. Sunt un barbar ascuns sub hainele omului modern și civilizat și nu mi-e teamă s-o recunosc.

Da` îi înțeleg și pe ăia care se-ncăpățânează să mestece snob și cu ghionturi mâncare cât mai naturală, pe care e aplicată verde și ostentativ eticheta ”eco”.
Cartofii eco sunt 7 lei kilogramul. Că-s eco. Aproape cât o șaorma. Sau cât cartofii mei prăjiți de-a lungul unei săptămâni. Doar că eu, timp de-o săptămână, nu mănânc un singur kil. Da, nu-s eco, îs cartofi drogați, da` timp de 30 de ani m-am hrănit cu mâncare drogată. Atât de mult încât, să mănânc eco, m-aș simți ca la dezintoxicare. Și mi-aș mai da și două palme, că salariul meu nu-i eco, e salariu la fel de toxic ca mâncarea pe care mi-o permit.

Ce știu să facă cartofii ăia de 7 lei? Dansează în tigaie și cântă oda aia cu ”o, cartofule de aur, noi pe tine te iubim”? Li se spune câte o poveste în fiecare seară, înainte de a adormi? Bălegarul care se pune peste ei e eco, pentru că provine de la o vacă crescută cu iarbă eco, care se cacă mai verde ca alte vaci și răspândește-n jurul ei miros de iasomie?
Pentru mine e simplu: cartoful crește în pământ. Dacă crește în pământ, e eco. Dacă mi-ai spune că a crescut în strat de plastic în care i se injecta în fiecare seară acid sulfuric, aș avea dubii să-l mănânc. Da` atât timp cât crește natural în pământ, nu văd de ce aș plăti de câteva ori mai mult doar pentru eticheta aia verde. Care nici măcar nu e atât de frumoasă. E aproape toxică de naturală ce vrea să pară.

Și-i vezi pe ăștia care se laudă că cumpără doar eco și, eventual, nu mănâncă decât găini pe care le cresc la ei în grădină, le hrănesc cu grâu crescut tot în grădină, udat cu apă de ploaie și îngrășat cu găinaț de la aceleași găini, mă rog, un cerc vicios pe care și-l întrețin, fugind de îngrășăminte și protestând în fața magazinelor, furioși că tu cumperi puiul stresat, din galantar.
Eu nu văd diferența între ăștia care cumpără eco, ăia care se roagă să pice mărul și-i cer iertare înainte de a-l mânca, și ăilalți, care protestau în fața clinicilor de avort și spărgeau furioși prezervativele, pentru că încalcă voia domnului.
Voia domnului a fost să se nască puiul pe care-l mănânc eu, care m-am născut tot din voia domnului, și tot din voia domnului s-au născut și îngrășămintele alea, mai puțin naturale. Ce vină au ele? De ce să discriminăm îngrășămintele și pesticidele? De ce să spunem că cartoful eco e superior cartofului obișnuit? Și Hitler susținea că rasa ariană e superioară. Ne îndreptăm oare spre un nou holocaust, spre o dictatură a produselor eco, spre un măcel în masă a tot ce a fost bun până acum, doar pentru că unii au descoperit eticheta verde?

Spun NU acestui holocaust și, aidoma unui nou Mesia, spun lăsați șaorma cu pui stresat și cartofi de rând să vină la mine. Voi iubiți-vă mult și comandați o pizza după, că-n ea stă și fericirea, și savoarea, și viața. Și prețuiți orice creatură, indiferent cu ce a fost hrănită. Ar trebui să fim egali în galantare, indiferent de etichetă.

Cum să ții o dietă forțată

Și inevitabilul s-a întâmplat din nou. Au plecat ai mei și m-au lăsat stăpân pe moșie. Cu un câine, niscaiva găini și două mâțe crăcănate.
Viața e frumoasă când ești moșier, stăpân pe fermă și ai un întreg regat la picioare. Așa mă simt.
Păi, ce se-ntâmplă dacă nu binevoiesc eu să le hrănesc? Se sting de foame! Sau se sălbăticesc și o să vadă toată lumea la știrile de la ora 5 cum o gașcă de găini, păzite de-un câine nu tocmai maidanez și nu tocmai mic și conduse de două pisici violente au început să atace întregul Galați, în căutare de sânge, victime și, mai ales, mâncare.
Dar nu sunt eu aia. Eu îmi hrănesc și-mi tratez regește supușii, nu din milă pentru societate, din dragoste pentru supușii mei. Ce-ar fi un monarh detestat? Un monarh fără monarhie. Și mie-mi place să am gloata nerăbdătoare, care mă ovaționează când vin cu mâncare, care se gudură pentru că mă vede, care mă apreaciază și care n-ar putea supraviețui decât violent fără mine.

Buuun. Și-au lăsat ai mei haleu pentru populație. Să nu le lipsească nimic. Meniu diversificat. Să nu se plictisească.
Așa că mi-am închipuit că, fiind găinar șef și monarh din os regesc, învestit cu puteri depline asupra întregii moșii, se vor fi îngrijind și de mine. Pe bune acum, când pui pe cineva să muncească în locul tău, îi dai simbrie și mâncare. Eu așa știu. Simbrie n-am cerut, pe motiv de legături de sânge, dar deja îmi imaginam cum ajung eu la 12 noaptea acasă, deschid frigiderul, și acolo mă așteaptă cuminți niște șnițele, amabilă o salată de vinete, zâmbitoare o salată boeuf, răzvrătite antreurile de rigoare, bașca un tort cu cremă diplomat, cum știe doamna mamă că-mi place mie.

Ajung la 12 acasă. Deschid frigiderul. Nu, n-am văzut bine. Îl închid și-l deschid din nou, în speranța că ce-am văzut e doar un vis urât. Deci, îl deschid din nou. Gol. Gol cum l-a făcut mă-sa, gol cum l-au adus din fabrică, gol cum numai un frigider gol poate fi. Bine, recunosc pân` la capăt, era un borcan de castraveți la oțet, încă unul cu ceva gen bulion, un sfert de pachet de unt și 2 roșii. DOUĂ ROȘII!!
Știam de existența lor pentru că, în momentul în care am întrebat angelic dacă există cumva sfeclă roșie la borcan, doamna mamă mi-a răspuns nonșalant: Nu, dar sunt două roșii. Straight face, no comment.

Bun, și-acum mă-ntreb eu, frigiderul meu fiind atât de gol, animalele bine hrănite, ce se presupune că tre` să fac? Să atentez la haleul lor, sau să sacrific un supus, pentru șnițelele alea la care visez? Norocul lor e că nu-mi plac șnițelele din carne de supuși. Doar alea din carne de găini pe care nu le-am cunoscut și nu le-am hrănit înainte.
Mi-e foame.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

De unde vine puiul din șnițel?

Problema mea nu sunt veganii. N-au decât să mănânce ce vor, să se roage la pom să pice nuca și să țină porcul drept animal de casă. E dreptul lor să facă asta, dreptul meu să nu fiu vegan, e o lume liberă, fiecare face ce vrea, atât timp cât nu-i deranjează pe ceilalți.
În ordinea asta de idei, problema mea nu sunt veganii, ci veganii care-ncearcă să-ți bage pe gât regimul lor de viață. Că e mai sănătos, mai puțin barbar, mai uman.
Da` de unde știi tu, mă, ce-i sănătos pentru mine? Ai mâncat tu doar orez timp de două luni și-ai ajuns la 50 de kile în locul meu? Ai renunțat tu la carne timp de 6 ani și dup-aia ai realizat că ai mari carențe de multiple elemente în locul meu?
Mai puțin barbar n-are cum să fie, pentru că se apropie cumva de zilele alea în care lumea se închina la pomi și nu mi se pare evoluție să faci asta.
Iar mai uman... ia-te de ăla care-și bate nevasta, își violează copilul, își omoară vecinii sau se autoexplodează în piața publică, ca să vezi care dintre noi e mai uman.

Ultima găselniță care mi-a picat sub ochi: pieptul ăla de pui la caserolă, din supermarket-uri, vine de la pui crescuți cu sutele pe metru pătrat, crescuți în condiții ca vai de pana lor și-apoi condamnați la moarte, ca să ai tu ce mânca proaspăt și comod. Și vai, bieții, pui, ce bestie ești tu că cumperi caserola de la magazin, zi nu masacrării și condițiilor inumane pentru puii de șnițele. Înainte a fost vorba de porciii de la fermele de carne și de vacile de la fermele de lapte. Acum au ajuns la pui.

Da, nici mie nu-mi face mare plăcere să mă uit la puiii ăia gălbiori, înghesuiți unul în celălalt și îndopați cu nu știu ce chestii ca să se dezvolte mai rapid și mai gustos. Dar îmi plac șnițelele. De asta nu mă uit la pui. Dacă e să cumpăr carne, nu mă gândesc că ăla a zburdat odată pe păsuni verzi, pentru că nici când îmi cumpăr pâine nu mă gândesc că făina aia a fost obținută din boabe care la un moment dat alcătuiau un spic viu, o familie, și-acum au fost despărțite, torturate și coapte pentru ca eu să nu mor de foame.

Ești vegan sau pur și simplu un suflet mare, care mănâncă carne, dar te-au impresionat fermele alea de pui și acum militezi împotriva lor pentru că nu e normal să tratezi puiii așa. Zi și mie care e diferența între puiul ăla, înghesuit și îndopat și puiul crescut la curte, alergând liber și mâncând doar boabe foarte naturale? Vai, impresionează-mă: unul are o viață de câcat, nu vede lumina zilei și nu se bucură de ciripitul păsărelelor și de lumina soarelui, în timp ce celălalt cunoaște libertatea și natura.
Newsflash: amândoi ajung în oală! Oricum ar fi crescuți, ambii pui au același destin. Ies din ou, piuie de câteva ori și hârști! cineva le ia glanda. Ajung ciorbă, șnițel sau pilaf, după gustul și dorința celui care-l gătește.

Și nu știu ce e mai crud: să îi crești la fermă și să nu-i vizualizezi decât ca pe mâncare, exact cum te uiți la un pom și-l vezi fructe, sau să-l crești la tine în ogradă, să-l mai și mângâi din când în când, să și vorbești cu el în timp ce-l hrănești și dup-aia să-l asasinezi? Să omori pui fără personalitate, sau să omori pui cărora poate nepoții tăi i-au dat un nume?

Vrei să fii vegan, fii. Dar nu-ncerca să convingi întreaga planetă că șnițelul e rău. E ca și cum ai încerca să convingi leul că nu e normal să mănânce antilopa. Fiecare supraviețuiește cum poate. Și tare-aș vrea să văd un vegan din ăsta că refuză să mănânce carne, în condițiile unui zombie apocalipse. Pentru că e împotriva convingerilor lui morale.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Monarhia punctelor negre

Hai să zicem c-am ajuns să tolerez faptul că și femeile au păr pe picioare, că tre` să petreci o grămadă de timp ca să ajungi la nivelul ăla de picior catifelat și pufos ca pielea de bebeluș, că am găsit explicații ancestrale, genetice și foarte științifice pentru existența lui total inutilă și nesuferită. Să zicem.

Da` care e explicația și utilitatea punctelor ălora, care se creează în porii dilați? Alea care-ți apar pe nas, pe care trebuie să le supui la băi de aburi și dup-aia să le mătrășești manual, rezultatul pentru următoarele ore fiind o figură tumefiată și un nas cât un cartof din Cernobâl?

Sunt de acord cu coșurile, că alea cică apar uneori ca semn de infecție în organism. Te doare măseaua? Clar you`re gonna have a bad time, că durerea vine însoțită de coșuri exact pe partea cu măseaua. Intră-n paranoia, gândește-te că ai contactat cine știe ce microb care o să te transforme-n regina coșurilor, n-ai avut acnee în adolescență, când cică era timpul și momentul, salută acneea, ia-ți soluții și tratamente, dispare durerea de măsea, dispar coșurile, ai supraviețuit și de data asta unei epidemii de acnee acută. Sau. Iei antibiotice, ghici ce: în loc să-și facă efectul acolo unde pentru ce le iei tu, antibioticele alea se manifestă și prin coșuri. Mai mici, mai mari, pătrate sau triunghiulare, sunt acolo să-ți aducă aminte că corpul tău se luptă cu o infecție. Și, ca să nu mori, infecția-ți iese prin toți porii. Literalmente.

Dar punctele? Care-i scopul lor în viață? N-am auzit de nici unul care să se gândească: a, uite, semn de infecție, hai să-ți populăm nasul, să te prinzi că e momentul pentru antibiotice. Sau: vai, stilul tău de viață e nesănătos, bei, fumezi și nu faci sport, hai să se vadă chestia asta pe nasul tău, ca să-ți schimbi cât mai ai timp regimul alimentar. Nu.
Alea apar că așa li se scoală lor. La propriu. Îți invadează porii tăi imaculați, curățați și exfoliați periodic, se instalează și-ncep să se-ngrașe. Îi văd ca pe niște obezi care, oricât ar fi de obezi, tot nu se pot opri din mâncat. Și-ți mănâncă ție fața. Sau spațiul de pe față.
Le aplici o baie de aburi, îi măcelărești, crezi c-ai scăpat, mai gândește-te o dată. Peste o săptămână rudele lor le-au luat locul. Au moștenit aria defunctelor puncte și s-au mutat cu toată familia. Și-s prolifici, frate, nu folosesc metode de contracepție și se-nmulțesc mai ceva ca Avraam.

Practic sunt niște paraziți. Nu folosesc nimănui, nu fac nimic util nici pentru tine, nici pentru societate, îs enervante și inestetice, îs cumva așa ca și cum ai avea mii de apendici. Apendicul e total nefolositor și poate deveni letal. Existența lui e un mister pentru mine. Dar îl poți scoate chirurgical, și-ai scăpat de complicații. Punctele, în schimb, n-au conștiință și nu-s la fel de binecrescute ca apendicul care știe că, dacă l-ai scos o dată, nu mai are voie să crească la loc. Preferam să am doi apendici. Ba chiar trei, dacă stau și mă gândesc bine. Scăpam de toți 3 și gata. Astea nu se-nvață minte nici dacă-mi dau fața prin răzătoare săptămânal. Cresc de parcă misiunea lor în viață e să moștenească pământul. În stilul ăsta, nu m-ar mira dacă peste milioane de ani pământul va fi populat de puncte negre și de apendici nescoși la timp.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Introducere în studiul anorexiei - p.1

Handicapat e o condiție fizică și/sau psihică. Nu-i nimic de râs. Dacă-mi ești îndeajuns de apropiat, și-am ajuns la stadiul în care să facem glume cu yo mamma și mă faci handicapată, o să mă amuz și-o să răspund pe măsură. Dacă nu te plac și folosești aceeași placă, îți rup capul. Da` nu e un adjectiv cu care să arunci oricând, în oricine.
La fel și cu rahitică, așchilopată sau anorexică.

Anorexia, dragi grăsuțe, grase și supraponderale, e o condiție. Nu e că nu-ți place ție că ești triplă cât gagica cu pricina. Dacă tu ești grăsuță, nu înseamnă că ea e anorexică. Înseamnă doar că tu ești grasă. Că tu tre` să mai dai jos, că tu mănânci la o masă cât un sătuc mic din Africa și că tu ai o problemă, nu restul lumii.

E normal să ți se vadă coastele care-ți împrejmuiesc pătrățelele abdominale. E normal să nu ți se lipească pulpele între ele atunci când stai în picioare. E normal să ai mâna mai subțire decât piciorul. Și da, e normal ca ăia care pun poze să pună poze cu gagici care arată uman. Anorexice, de după faldurile tale de grăsime. Normale, într-o lume normală.

Dacă ar pune poze cu balabuste, și-ar face site profesional. Pentru fetișuri speciale. Unora le place milf-ul de 60 de ani, alții au fantezii cu animale; unii se excită când văd borțoase, alții când văd supraponderale. Da` alea-s fetișuri speciale. Trecând peste fetișurile fiecăruia, ajungem la momentul ăla în care-ți place să vezi că gagicile care se pendulează pe plajă au 1.70 și 60 de kile. Nu invers.

Și e interesant să vezi că nici o femeie slăbuță n-o să se trezească să comenteze la poza unei balene feminine, spunându-i cât e de așa și pe dincolo, dar toate grasele vor face front comun. Și-or să găsească toate defectele posibile. Când au terminat cu fizicul, tot pe marginea pozei, vor ajunge la cât e de proastă, pentru că dacă arată bine, clar trebuie să fie o gâsculiță. Și-or să se consoleze la un pahar de untură, că măcar ele sunt mai plinuțe, dar sunt frumoase, deștepte și iubite.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Vegan vegetarian vedet

Timp de vreo 6 ani n-am mai mâncat carne. Deloc. Ajunsesem în stadiul ăla în care înlocuisem carnea cu soia, cașcavalul cu cașcaval vegetal, nu mâncam carne nici să mă-mpuști și îmi era chiar bine. Până când am cedat tentației și m-am reîntors la carne. Nici acum nu-s cel mai carnivor, dar măcar nu mai sunt ovo-lacto-vegetariană. Îs persoana căreia îi place să vorbească despre mâncare, fost aproape vegetarian, mâncău în perioade, cu mese nu tocmai echilibrate, da`s ok.

Când mă recomand, nu spun ”bună, sunt Camelia și mănânc carne”. Înainte, nu spuneam ”bună, sunt Camelia și sunt vegetariană”. Nu mi s-a părut definitoriu pentru mine. Dacă venea discuția, de bine. Dacă nu, oricum obiceiurile mele alimentare nu interesează pe nimeni.

Da` dacă ești vedetă, e musai să fii vegetariană. Și, înainte de a da bună ziua, specifici chestia asta. Și-apoi începi un discurs lacrimogen despre bietele animale sacrificate pentru bunăstarea burții unora, apoi te-ncingi la nervi împotriva condițiilor inumane din abatoare, înjuri de mama focului carnivorii și apoi lansezi un apel înduioșător, să se lase lumea de carne și să devină vegetariană. Sau vegană, că e noul trend. Tu lăsându-te de carne de aproape 2 luni.

Măi să fie! Nu știu de ce găsesc o vagă asemănare cu grasele care se apucă de dietă și-ncearcă să te convingă și pe tine, pentru că ele nu rezistă să mănânce morcovi fierți în timp ce tu bagi felie după felie de pizza; sau proaspetele mămici care-ncearcă să te convingă să-ncerci și tu minunea, ca să nu mai pierzi nopțile prin cluburi, în timp ce ele schimbă scutece; sau prietenii care de-abia s-au cuplat și-ncearcă să te cupleze și pe tine, să fii la același nivel de fericire.

Păi bine, măi, vedeto, de ce ar trebui să devină toată lumea vegetariană, când tu de-abia ai început chestia asta? Sau contează mai mult ce mănânci, decât ce faci în vedetismul tău? Eu n-am auzit-o pe Madonna să facă altceva decât să cânte; și-ar fi putut converti toată planeta la cabalism, dacă și-ar fi dat interesul. Da` n-a făcut-o, c-a fost mai interesant să stea pe felia ei de muzică, nu să bage pe gât lumii convingeri religioso-filozofico-digestive.

Dar e în trend. E mișto și interesant să discuți mâncare când n-ai altceva cu ce să te lauzi și să te dai mare că ai renunțat hăăăt, de-acu` 2 luni să mai rănești animale fără de apărare.
Nu iau partea carnivorilor, după cum nu i-au nici partea veganilor. Fiecare după cum îl taie capul; sau stomacul. Da` mă-ndoiesc că legea junglei a fost creată ca să stăm să ne rugăm la copac, să pice mărul, și de-abia apoi să-l mâncăm.
Roagă-te la el până-ți stă pulsul, din punctul meu de vedere, da` nu mă denigra pentru că nu fac la fel. Și nu-ncerca să mă convingi cu argumente miloage. Propaganda n-am suferit-o niciodată. Și mai ales dacă a fost făcută în virtutea vedetismului.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Burn the witches!

Mă enervează femeile. Bine ai zis că femeile gay sunt mai misogine decât bărbații.
Mă enervează femeile ca turmă. Pentru că sunt rele. Și proaste. Sau și rele, și proaste.
Prefer să stau de vorbă c-un bărbat prost. Ăla măcar e prost, și tace. Da` o femeie proastă o să-și dea cu părerea. O să vrea să epateze prin inteligența care-i lipsește. O femeie proastă devine rea și se bagă exact ca musca sub coada calului. Unde nu-i fierbe oala, în subiecte care n-o afectează, se antrenează în discuții lungi despre dreptate, normalitate și cum ar schimba ea lumea, și-apoi se întoarce la telenovela ei preferată, din care trage judecăți de valoare pe care să le discute a doua zi cu cârdul ei.

Zic că a fost o afacere tare proastă să se dea liber la net pentru toată lumea. Până să aibă și ele net, se-ntâlneau la colțul blocului și disecau cartierul. Acum au o lume-ntreagă la dispoziție să-și dea cu părerea. Și nu se sfiesc. De la forumul cu mirese, cum să schimbi scutecul sau ce mai pui în ciorbă, au trecut la subiecte mai pompoase: cutare e gay; ce anormalitate! Cutare are 5 operații estetice; ce aberație! Aia a slăbit 20 de kile; ce așchilopată!
Tot ce ele nu pot face, tot ce iese din ”normalul de bucătărie”, tot ce e puțin diferit ajunge etichetat. Niciodată de bine. Criticat, pus la zid, mânjit cu noroi. Le văd ca pe o adunătură de săteni din Evul Mediu care aruncau cu bolovani în cei acuzați de vrăjitorie și râdeau sadic în timp ce aceștia erau arși pe rug. Așa îi văd. O gloată murdară, lățoasă, rea și inumană.

Și nu contează gradul de educație. Femeile, ca întreg, sunt rele. Invidioase. Gură-bogată. N-or să recunoască nici în ruptul capului că o altă femeie poate fi mai bună decât ele. Or să-și tragă bărbatul mai aproape când trece prin apropiere ”una din alea de strică casa omului”, de parcă s-ar uita cineva la bărbatul lor sau de parcă el ar avea ochelari de cal. Or să acuze pe oricine altcineva în afară de ele; niciodată ele nu greșesc, e mereu vina celorlalți.Or să te-njunghie pe la spate și-apoi or să aștepte să-ți treacă, s-o mai facă o dată. Sunt josnice și mârșave.

Pân` la urmă nu e faza de sex sau de orientare sexuală. E faza că mai rar găsești oameni. Și, printre femei, din ce în ce mai puțini.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!


 

Micheline dezumflat

Slăbește printr-o metodă cel puțin neobișnuită! 
Ai burtă? Slăbește acum!
Slăbește rapid, slăbește sănătos!

Toate rețetele promit slăbirea rapidă și eficientă, sănătoasă și fără pic de efort. Nu trebuie să faci tu nimic; nici sport, nici să renunți la statul pe canapea cu oala de sarmale-n față, ba chiar poți băga hamburger, după copănel, după cârnați cu varză călită. Faci toate astea, iei medicamentele și PUF! ca prin minune, în maxim o lună ești suplu și tonifiat.

The fuck is this shit? Reclama excesivă o-nțeleg. Da` chiar există persoane atât de retardate care să și creadă? Să cumpere, să folosească și dup-aia să fie nervoase că nu le-a ieșit pasiența? Încă mai există unii care cred că li se dezvoltă mușchii stând degeaba și luând pastile? Că după o lună or să fie cu siluetă de fotomodel doar pentru că în meniul lor au introdus și pastile cu maxim efect laxativ?

Doamna mamă a trecut prin toate dietele: de la aia cu supă de varză, la aia cu orez fiert și-atât; de la legume și fructe, la lactate light; de la toate minunățiile la toate aberațiile. Rezultatul a fost cel puțin nesatisfăcător pentru că, după ce ținea o lună cel regim, revenea la programul obișnuit. Pastile magice n-a încercat pentru că inclusiv o persoană cu mania slăbitului în sânge pricepe că doar pastilele alea nu fac nimic decât să te slăbească. Ca să crezi orbește în ele îți trebuie, într-adevăr, o doză de retardare. 

Și mă simt puțin violată când îmi sar ostentativ în față reclame cu idei de dat jos peste noapte. Și-mi imaginez cum ar arăta o persoană masivă care dă jos cel puțin 10 kile fără să compenseze cu sport. Un corp cu falduri de fostă grăsime, atârnând dizgrațios de-a lungul burții, coatelor și genunchilor. Un soi de omuleț Micheline înțepat cu acul. Dezumflat. Slăbit magic și deodată.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Cum mi-am pierdut piciorul drept

S-a întors! Meaner, bigger.

Prima dată a apărut ca rezultat direct al bacului, al admiterii la facultate și-al faptului că ceasul meu avea curea metalică. Mi-a invadat încheietura stângă și-am crezut că am cancer de piele. Medicul mi-a zis că-s bătută-n cap și că se cheamă micoză de contact. De contact cu metalul.
Și-așa am renunțat la ceas. Mi-am sigilat capsele de la blugi, am scos tot ce nu era argint, am ținut regim c-am zis că e în strânsă legătură cu ficatul, lecții de yoga n-am luat, dar aș fi putut, că cică e și pe creier. De parcă n-aș fi știut că am un creier capabil de subminare. Revolta creierului, iritația pielii. 

M-am luptat cu ea câțiva ani, mi-a trecut, am uitat-o. Nu m-am mai atins de metal. Am continuat să-mi sigilez blugii. Mi-am schimbat obiceiul de a-mi ține banii în buzunar, pentru că am descoperit că poate apărea oriunde nu-i convine ceva, inclusiv pe picior. Și-am zis c-am scăpat definitiv.

Până acum vreo săptămână. Când a apărut din nou. Pe același picior, dreptul, pentru că se pare că dreptul meu e cel mai afectat. Dacă ar fi să-mi rup un picior, pariu că ăla drept.
Fie! Iritația has come back. Pe picior. Da` de ce? Adică, de unde?
În buzunar nu țin decât bricheta de plastic și pachetul de gumă. Nici urmă de metal.
Stres? Nici atât. Pentru cei care mă credeau smulgându-mi părul din cap de nervi, dezamăgire totală! Nici urmă de stres.
Deducție logică: nu metal, nu stres, nu iritație. Și totuși ea e aici! Ca-n emisiunile cu Andreea Marin, a revenit, după ani, să mă vadă. O, happy time!

Zile la rând mi-am bătut capul să-i dezleg misterul. Până ieri, când mi-am examinat cu atenție bricheta. Și acolo stătea dezlegarea. O urmă minusculă de metal. În partea superioară a brichetei. Mă, da` mică. Minusculă, insesizabilă, și totuși metal. O fâșiuță care mi-a distrus juma` de picior. Cum? Cum să faci așa ceva? M-am ferit de monezi, m-am ferit să port șuruburi și chei franceze în buzunar și-am fost trădată tocmai de ea, bricheta mea iubită. Cruntă dezamăgire!

Nu mai port nici bricheta-n buzunar. Reinstaurez virginitatea buzunarului. Cât despre iritație, dacă nu trece în vreo două zile, o înmoi în spirt și-i dau foc. N-o să am piciorul drept rupt. Doar barbarizat. Am zis!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

La-nceput a fost de ce-ul - p.3

De ce te-ai plânge că te-ai îngrășat și ți-ai comanda o pizza-ntreagă doar pentru tine? E depresie, nu? Și depresia kilogramelor în plus se vindecă da, cu mai multă mâncare. Asta tre`să fie. Și dup-aia, evident, urmează partea aia în care te iei de restul lumii; scobitori care probabil se-nfometează cu zilele ca să-și păstreze silueta, pentru că e practic imposibil să arăți așa și să mai și mănânci.

De ce te-ai da mare rebel, cu motor și haină de piele, când tu bei suculeț și-ncă-i ceri voie mamei să stai până mai târziu în oraș? Și nu numai că se vede pe fața ta, dar mai și anunți chestia asta, de parcă ar fi motiv de laudă.

De ce te-ai carboniza practic la solar? Bronzul e fain, și interesant și atrăgător, dar nu când arăți de parcă au trebuit să intervină pompierii să te cruțe de chinuri.

De ce ai refuza să-ți iei o zi de concediu, dar te-ai plânge constant de cât ești de obosit, și-ai invidia fiecare celălalt care-și ia un repaus? Stocurile de zile de concediu sunt utile, dar nu și când mai ai juma` de concediu de anul trecut. Și mimezi o sfârșeală și-o epuizare totală.

Și de ce te-ai trezi în fiecare zi la cel târziu 8, când n-ai absolut nimic de făcut, dar mai degrabă freci menta decât să dormi, și-apoi te lamentezi că ești extenuat și programul e prea încărcat, și nu mai știi ce să faci, pentru că nici măcar vitaminele nu te mai ajută?

Dileme scurte, ca de început de week-end.
Pân` la următoarele dileme, la bună vedere!

Orele de chimie

Cremele de față fără parabeni sunt recomandate. Nu-ți chinuie tenul și-ți dau aparența aia tânără, indiferent de vârstă. Indiferent de cremă, nu pot folosi aceeași firmă două cutii la rând. La fel și cu șampoanele. Că-s mai specială, și ce-i mult mă aduce la saturație. Excepție făcând lunile de mâncat orez. Acum, să nu-l văd. Atunci era hrana mea cea de toate zilele.

Lumea evită produsele testate pe animale. Dar folosesc extractul de hibiscus de stepă. Cruzime totală! Nu le folosesc la teste, în schimb cresc hibiscus pentru a-l transforma în produse cosmetice. Nu înțeleg nici persoanele care au pisici, și dorm cu ele în pat, dar n-au nici o problemă în a crește timp de câteva luni pui de găină, pentru a-i tăia după. E ca și cum ai crește mâța și dup-aia o transformi într-o delicioasă friptură la cuptor. Sau pisoi pentru blană.

Vinerea neagră nu-i neagră decât ca denumire. N-am văzut până acum nici o filă de calendar vopsită-n negru, nici paradă de fani black metal. Poate că se nimerește să se vopsească vreo gagică brunetă, dar nu-i tradiție. Asta-mi aduce aminte că trebuie să trec și-o vopsea pe listă, dacă nu vreau să-mi dezvălui rădăcinile aurii. Plus că azi e sâmbătă.

Propylene glycol, linalcool, hexyl cinnamal, methylparaben, și-ncep să regret faptul că la chimie duceam borcane berzelius ca să nu învăț pentru lucrări. Oricum până acum aș fi uitat tot, dar măcar mi-ar fi sunat cunoscut ce conține supa la pliculeț. De fapt, prefer să nu știu ce mănânc, atât timp cât are gust bun.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Dietă însărcinată - p.2

Am vaga impresie că unele traduc faptul că au rămas însărcinate prin ”liber la mâncare”.
Dacă până în momentul zero chinuiau o dietă de câțiva ani, cum află că stau să nască, dietă? Care dietă? Micuțului i-e foame. Micuțul trebuie hrănit, micuțul are nevoie de resurse, micuțul are pofte. Eu n-aș mânca, da` vezi tu, el cere. El insistă, din cauza lui mănânc triplu, din cauza lui nu fac decât să mă îngraș; nici măcar să fac sport nu mai pot pentru că, vezi tu, el prinde proporții, și mi-e teamă să nu pățească ceva dacă nu mănânc 18 ore pe zi sau dacă fac cel mai mic gest de sport. Gen mersul pe jos. Și da, suntem de-abia în luna a 3-a...

Un motiv ca să bagi în tine până nu mai poți, fără restricții. Cu explicații din alea: dacă mi-e poftă, și nu mănânc ACUM, există posibilitate ca viitorul copil să se nască cu nu`ș ce semn. A ceea ce i-am refuzat. Pe bune? Și dacă ți-e poftă de-un elefant, o să-l mănânci pentru a evita un semn? Și cum stă treaba cu semnele astea? Îs cu detalii, sau îs stilizate? Cărui gen aparțin? Îs mai mult poză, sau bat înspre pictură? Și, mai ales, dacă ți-e poftă de mai multe chestii și nu le mănânci, o să ai un copil tatuat din naștere?

Și mai e o chestie: de poftă, guști. Nu mănânci tot frigiderul. Nu devorezi cât ar mânca populația unei țărișoare mici din Africa la o singură masă. Îți satisfaci pofta, nu-ți potolești foamea. Dar dacă tot ai motiv, cum să nu profiți? Ce mai contează o tonă-n plus? Ești mândră viitoare mamă, bagă acum, cât ai motiv. Și dacă după o să fie nevoie de regim, poți oricând să mai trântești altul; ca o prelungire a perioadei motivate.

Ce bine e să mănânci!

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Micul dejun al campionilor

Nu fac mofturi la mâncare; dacă-mi place, mănânc, dacă nu, caut altceva sau improvizez. Nu-s nici adepta vegetarianismului, dar nici nu mă omor după carne. Nu prea înghit tradiționala mâncare gătită decât la ocazii speciale, mă-nvârt și eu prin frigider, aleg, tai, adun și-ntr-un final mă satur c-un sandviș sau c-o salată.

Doamna Mamă mă bate la cap din când în când cum c-ar trebui să și blablabla sau să mănânc și blablabla că dacă nu blablabla dar s-a prins că nu aud decât partea cu bla, și mă lasă-n plata mea. N-oi muri de foame, speră ea.

Ce n-am luat în calcul e faptul că nu doar Doamna Mamă ar vrea să mănânc mai sănătos, mai mult, mai organic. Și pentru că ea m-a lăsat în pace, s-a gândit altcineva să aibă grijă de dieta mea...

Mă trezesc frumos, aproape odihnită, cu gândul la cafea, soarele strălucește, păsărelele ciripesc, cu gândul la cafea, după ce că-i vineri, mai e și-o vineri caldă, îmi spăl mirificele plete, cu gândul la cafea, cu cafeaua aburindă-n cană mă-ndrept din nou spre camera mea, fără mic dejun că n-am chef, Cami țopăind fericită pe lângă mine, ajung în fața camerei și fac stânga-mprejur. Departe de cameră, nu de alta da` am o cană cu cafea fierbinte-n mână și micul dejun mă așteaptă pe preș. Proaspăt, organic și plin de proteine. Cu ceva timp în urmă era un liliac. D`ăla de zboară, șoarece cu aripi, teroarea fetelor cu păr lung, vampirul nopții, orice. Da, liliac din ăla a fost. Acum e ofrandă pentru mine. Mic dejun sănătos și hrănitor.

Mă uit la Cami. Nu-și mai încape-n piele de mândrie. Și-o vizualizez zburând după cete-ntregi de lilieci, fixată pe unul anume, care i s-a părut mai gustos; un fel de supermarket aerian, din punctul ei de vedere. Pentru că șoarecii sunt so last year. În costumul de super erou, spaima familiilor de rozătoare și rozătoare cu aripi, fixată pe-un singur gând: să mă vadă mâncând ceva gustos și hrănitor, pentru că dacă mai mănânc mult salate, mă anemiez total, n-o să mai am unghii puternice și blana lucioasă, și nici n-o să mă pot cățăra pe toate gardurile cu ea. Clar din cauză că mănânc toate verzăturile și chestiile pe care ea nu le aprobă n-am făcut asta cu ea până acum. E momentul să mă întremez și să pornim în aventură! Cami și Cami, spaima cartierului!

I-am înțeles punctul de vedere. L-am luat în considerare, l-am întors pe toate părțile, am încercat să-i explic că nu-i de mine dieta spartană la care se supune, eu nu-s atât de disciplinată ca ea, liliacul a aterizat direct la gunoi, sper să nu fi crezut că l-am devorat satisfăcută, cert e că acum Cami doarme. Probabil visează meniuri alternative, pe care să nu le pot refuza. Și planuri de cucerire a întregii lumi. Sper doar să nu mă vizualizeze legată de-un scaun, total imobilizată și hrănită cu forța de-o armată de mâțe, cu cele mai fine delicatese încă vii... Sper.

Pân` la următoarea dietă, la bună vedere!

La-nceput a fost de ce-ul - p.2

De ce te-ai lăuda că ţii dietă cu fiecare ocazie pe care o prinzi? Şi-ai exemplifica frumos, cu iaurt şi cartofi fierţi, cuminte şi regulamentar în văzul lumii pentru ca, într-un moment de sinceritate, să recunoşti că, la 12 din noapte, devorezi sistematic câte jumătate de ciocolată?
Înţeleg dietele, pe bune că le înţeleg. Atât timp cât nu-i vorba de-o dietă veşnică, cu care te lauzi de câţiva ani încoace, fără să se vadă rezultatul. Şi cât timp n-o faci pe eroul: "vaaai, nu mănânc mai nimic; de-abia ciugulesc câte ceva, şi tot mă-ngraş!"
Păi, "ciugulit" înseamnă că ţi-ai tăiat o roşie, cu o feliuţă de brânză şi-asta a fost tot. Nu c-ai gustat câte puţin din cele 20 de chestii pe care le-ai găsit în frigider. Şi-apoi ai mai "ciugulit" şi juma' de pâine cu un castron de cartofi prăjiţi şi două ouă deasupra. Cu aia hrăneşti o ţărişoară din Africa, nu ţii dietă.

De ce ai apărea în văzul lumii cu un păr nespălat de câteva zile? Înţeleg că nu toată lumea are mania de a se spăla în fiecare zi pe cap; din diverse motive. Dar să nu te speli când el arată jalnic, doar pentru că ţi-a intrat în cap că tre' să-l speli o dată pe săptămână... Sânge pe pereţi!
Adică, stă în şuviţe, arată ca şi cum o familie de păsări şi-ar fi făcut cuiburi prin el, are o anume textură şi, dacă n-aş şti mai bine, aş putea jura că tocmai ţi-a picat o găleată cu apă-n cap. Nu, nu arată aşa pentru că-i ud, arată aşa pentru că e NESPĂLAT!
Cum pana mea ieşi în lume cu creatura după tine? E ca şi cum n-ai ieşi singur, ai ieşi cu tot tribul de chestii care mişună pe-acolo. N-ai chef să te atingi de şampon, rade-te-n cap! Măcar nu se mai vede când ţi-a fost lene...

De ce ai lăsa resturile de mâncare pe masă, în sala de mese, când ştii că n-o să le mai mănânci never ever? Adică, de ce n-ai face doi paşi mai la stânga şi le-ai decarta în coşul de gunoi? Juma' de măr muşcat, cu cotorul la vedere, un colţ de corn puţin învechit, un strugure pe trei sferturi devorat - lăsate să troneze liniştite.
C'mon! Că le laşi aşa acasă, problema ta; da' e cumva dezgustător să vezi resturile unora împrăştiate peste tot.
Nu-i ca şi cum drumul până la coş ar fi Golgota. E la câţiva cenimetri mai încolo. Întinde mâna şi eliberează-le. Şi scapă-mă şi pe mine de groaza de a mai vedea mâncare semi-digerată plutind fericită peste tot...
Da' unii nu pricep nici dacă le baţi un cui în cap; părerea mea.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Odată cu vârsta

De ani de zile poarta mea stă închisă o singură dată. Că e imensă, că dacă se aventurează cineva s-o sară o face pe pielea lui, că pitbull-ul e mare, că-s înconjurată de vecini care cred că au și senzori de mișcare instalați pe suprafețe uriașe și ultraviolete și, din când în când câte un elicopter care survolează zona, mă rog, mijloacele normale de securitate. Da` poarta mea închisă mereu o singură dată.

Și-ajung glorioasă într-o noapte, bag cheia-n poartă, răsucesc, scot cheia, dau să deschid poarta. BAAANNNG! Din ăla de scoală și morții. Mă uit la ea, ea la mine, mai bag o dată cheia, daps, era închisă de două ori. Cine știe, din greșeală, mi-am zis. Se mai întâmplă. O fi fost vecinu` plin de zel, s-a lăsat purtat de val și-a zis să facă ceva inedit și s-o-nchidă de două ori... A doua seară - BAAANNGGG! Și-n fiecare seară la fel.

Și mă-ntreb eu, dacă vrea cineva să intre, o să se lase împiedicat de faptul că e închis de două ori, nu o dată? Tare mă-ndoiesc. Intră și prin gaura cheii, dacă vrea musai sau, mai plauzibil, nu se-ncurcă cu cheia. Dar, nah, m-oi fi înșelând eu și ce mie mi se pare inutil o fi siguranța supremă...

Un unchi care are între 80 și eternitate a avut până acu` vreun an, mașină. O conducea cam niciodată. Trebuia să ajungă undeva, mergea tradițional pe jos sau profita de transportul în comun. Motivul: dacă scoate mașina din parcare, îi ia cineva locul, și tre` s-o parcheze ceva mai departe. Asta nu l-a împiedicat să schimbe 5 mașini în 3 ani. Toate stând în același loc, de neocupat.

Grija supremă a Doamnei Mamă e dacă am mâncat, ce mănânc și dacă am ce mânca. Pot veni acasă cu 3 mânuțe, 5 perechi de urechi și-un rinichi vândut, aceeași chestie va fi problema supremă. Până acu` câțiva ani nu se stresa nici dacă arătam ca ăia subnutriți din Africa. Acum dă o importanță deosebită dietei mele.

Dilemă: după o anumită vârstă, toți adulții încep să se comporte bizar?

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Mâţa cu convingeri filozofice

N-am nimic cu tine dacă e alegerea ta să te rogi mărului să pice din copac şi de-abia dup-aia să-l mănânci. Pe bune. N-am nimic cu tine nici dacă partea cu "vegetarian" ţi se pare "so last year" şi-ai trecut pe veganism, că e mai şmecher. Dacă eşti acolo din convingere, şi crezi că se mulează pe tine, vegănuieşte-n pace! Atât timp cât nu-mi scoţi ochii cu asta, şi nu te transformi în activist din ăla, de-ţi bate la uşă şi-ţi lasă pliante cu forţa, ba chiar mai face şi zid viu în faţa magazinelor cu lapte. Că cică şi laptele e interzis veganilor, că suferă vacile când le mulgi şi bla-bla-bla. Whatever!

Da' nu m-am putut abţine când am auzit de câini şi pisici vegane. Nu m-am putut abţine să nu râd, adică. Înţeleg că eşti vegan pentru că respecţi drepturile animalelor. Da' cum îi respecţi tu drepturile, dacă-l obligi să adopte o filozofie pe care n-o pricepe? L-ai lăsat să aleagă între carne şi cereale şi el s-a dus, direct şi premonitoriu, la cereale? Permite-mi să mă îndoiesc.

Căăăă, e mai sănătos. Rili? Sănătos pentru el, sau pentru că dă bine să te mândreşti c-o mâţă vegană? Păi, frate, răposata Gri se-ntoarce-n mormânt. Cum ar fi fost să-i interzic să mai alerge după vrăbii, pentru că nu-i face bine la ficat şi-i ridică nivelul colesterolului, ba chiar îi măreşte riscul de a face infarct? S-ar fi uitat la mine, clar n-ar fi priceput nimic, dar m-ar fi mătrăşit dacă aş fi încercat să-i iau prada, şi plăcerea, şi gustarea. 14 ani, atâta zic. 14 ani pentru o pisică e mult; mai ales dacă n-a fost mâţă de casă, ci spaima cartierului. Şi-a alergat, şi-a mâncat ce-a vrut muşchiul ei, şi-a vânat până-n ultimul moment. Legume şi fructe? Dă-le babalâcilor de la azil, mă, nu pisicii care-i carnivoră prin definiţie.

Căăăă, e mai agresivă dacă e carnivoră. Păi, d'asta e felină. Dacă vrei un papă-lapte, ia-ţi un papagal. Ăla mănâncă vegan prin definiţie. Da' dă-i tu mărul descântat felinei, să vezi cum îţi demonstrează CÂT de carnivoră poate fi. Eventual direct pe mâna ta. Că dac-o stresezi prea mult, e jale. Mâţă cu scrupule şi cod de onoare n-am prea văzut...

Căăăă, vezi tu, hai să salvăm planeta fiind vegani şi târând şi pisicile/câinii în toată cruciada asta. Păi, până să salvezi planeta, o să fii oale şi ulcele. Şi, repet, puţin îmi pasă de tine. Da' dacă tot spui că iubeşti animalele, de ce să-l chinui şi să-l transformi în ceva ce nu este? Nu crezi că-i respecţi mai mult drepturile dacă-l iubeşti, şi-l duci la medic, şi-l hrăneşti cu chestii care chiar sunt pentru el? Vedea-te-aş încercând să convingi leul să cruţe antilopa şi mituindu-l cu un ospăţ vegan. Facem pariuri pe ce o să aleagă?

Şi, în cele din urmă, căăăăă, există exemple de mâţe vegane, şi-s sănătoase şi fericite. Aha, sunt, nu zic nu. Da' câte? Şi arată-mi şi mie câte dintre ele sunt aşa din proprie iniţiativă. Nu ştiu, oi fi eu cu capul, da' totuşi convingerile astea extremiste mi se par cam... exagerate. Şi găsesc o vagă asemănare între ele şi alea care au stat la baza Ku-Klux-Klan-ului. Şi Holocaust-ului. Şi Inchiziţiei. Şi mai găsim, dacă e nevoie.

Pân' la următoarea sprânceană ridicată, la bună vedere!

Proză de umplutură

Blasfemie! Afurisenie în 7 biserici, excomunicare, apă sfinţită sfârâind furioasă şi Apocalipsă în premieră. Cum pui Zaharia Stancu, Jules Verne şi Nichita pe acelaşi raft lângă Sandra Brown şi Danielle Steel?

Aveam vreo 9 ani când le-am citit pe "marile doamne" ale literaturii siropoase. Pentru femei pline de sentiment, casnice, cu gloata de copii şi cu şosete de spălat, care trăiesc din telenovele şi poveşti romanţate de dragoste veşnică şi eternă. Doi porumbei pe-o balegă moale. Firul subţire. Romantism într-o doză atât de mare că la 9 ani îmi venea să vomit şi nu ştiam de ce.

Buuun, am luat, am citit, am zis "nu, mersi, prea multă dramă pentru viaţa mea". Eu zic că aia nici măcar nu-i literatură. E ceva. Indefinit. De scris într-o noapte, după ce te-ai matolit bine şi-ţi aduci aminte de cât de nefericită eşti. Şi dă-i cu povestea care te va salva. Mă, nu-i literatură. Da' cică dacă e tipărită şi copertată, e carte.

Şi-au trecut anii. Doar casnicele cu şorţ îşi mai adsâuceau aminte de ele şi suspinau că n-au mai citit o carte bună demult timp. Că Danielle Steel şi Sandra Brown nu se mai găseau decât la moşi, prin talcioc. La d'ăştia de voiau să scoată un ban şi să piardă timpul socializând.

Da' nu, că vezi tu, că cererea a fost atât de mare, şi lumea atât de nefericită, că proza siropoasă a reînviat. Şi nu oricum, ci cu coperţi frumos colorate, preţ accesibil şi aşezată nonşalant lângă clasici. Cu lăbuţa pe inimă spun că mi s-a ridicat sprânceana, m-am zburlit şi dup-aia m-am întristat. Pentru că dacă am ajuns să-i punem pe ăia care chiar au scris lângă femei lacrimogene şi cu hormoni zburdând dezlegaţi, nu mă mai miră nimic. Şi mai că-mi vine să-l regret pe Pruteanu. Ei, hai, nici chiar aşa, da' imboldul a existat.

Şi-acu' mă chinui să-i explic lu' Zaharia Stancu faptul că n-are nici o treabă. Unii n-ar ştii ce-i aia cultură nici dacă i-ar lovi Proust cu brioşa-n cap. Dar tare mi-e c-o să intre în depresie.

Pân' la următoarea sprânceană ridicată, la bună vedere!

De grija altuia - p. 6

Mă, am şi eu o problemă. Bine, mai multe, da' azi una care mă râcâie. Ca o iritaţie care te mănâncă şi, cu cât te scarpini mai mult, cu atât mâncărimea e mai insuportabilă.

Ştiu aşa: te duci la serviciu ca să munceşti. Să tragi cât poţi sau să-ţi bagi picioarele, în funţie de caz, dar totul pe barba ta. Adică munceşti pentru tine, pentru salariul tău, nervii tăi sunt în joc, timpul tău liber e ăla afectat, mă rog, stai 8 ore pe zi pentru că vrei să vezi ceva pe cardul ăla la sfârşit de lună şi pentru sesiunea de shopping de după. Asta-s eu.

Da' se pare că alţii au un job din cu totul alte motive. Ca să vadă cu ce haine s-a mai îmbrăcat colegu'. Ce a mai făcut în bucătărie, sau în dormitor, sau în spaţiul propriu şi personal. Şi dacă colegu' nu zice, apăi să presupună ce ar fi făcut colegu'. Ca să-i calculeze salariul, orele de concediu fără plată, prima, calitatea muncii; ca să-i numere ţigările fumate, cafelele băute, înghiţiturile de apă şi strănuturile.

Că unii n-au viaţă personală, înţeleg. Da' de ce te fute grija de viaţa mea? Înţeleg că eşti frustrată. Că poate dieta aia n-a dat rezultatele scontate, că te doare capu' de la cât îţi urlă plodu', că poate blestemi ziua în care te-ai măritat, da' mă doare fix la doi metri mai în faţă de toate problemele tale. Nu exişti decât ca un corp care se întâmplă să treacă pe lângă mine. Nu-mi pasă de cât munceşti, de cât îţi iei, de tine. Şi-atunci, mă repet, pe tine de ce te fute grija de mine?

Dac-aş putea munci într-o cutie, aş face-o. Numai să nu mă mai vezi. Să uiţi că exist. Da' nu se poate. Şi mi-e că ar fi prea multe cutii, pentru toate persoanele cu care ai ceva de împărţit. Dispari, vis urât. Pentru că un harakiri ar face prea multă mizerie.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Aşa nu

Am aflat că a fost post şi-acum, că s-a terminat postul, e liber la "cărniţă". Pe bune că, în primă fază, m-am gândit că lumea a devenit mai religioasă şi că unii chiar au început să respecte posturile. Da' dup-aia am realizat că discuţia aluneca spre cu totul altă pantă, şi-aşa a apărut dilema. Şi mania. Şi nervii.

Urăsc termenul de "cărniţă" drept înlocuitor pentru sex. La fel cum urăsc "post" sau "au venit musafirii" pentru "ciclu". N-o să auzi nici o gagică spunând "băi, mi-a venit ciclul şi n-am putut să fac sex". Nu, că ele trebuie s-o coafeze. S-o metaforizeze şi s-o deghizeze cât mai mult. La fel ca atunci când aşteaptă să fie consignaţia goală pentru a-şi lua tampoane; la fel cum vânzătoarea dă pe sub mână alea două ob-uri pe care le ceri cu voce tare.

Trecând peste faptul că anumite diminutive îmi strepezesc dinţii, să fim serioşi, cărniţă? Nu pot pune degetul să arăt exact de ce mă chinuie termenul. Doar că e aşa, ca atunci când văd crocodili, sau când visez şerpi care se târăsc înspre mine. Repulsie totală faţă de eufemism. Zi-i cinstit, că nu-ţi pică tresele. Sau găseşte ceva care să pară mai puţin libidinos.

Şi la fel de libidinos mi se pare să plescăi salivând pe tastatură cu gândul la orice fel de mâncare, în condiţiile în care te plângi că ţii dietă, nu slăbeşti deloc, dar mărturiseşti nonşalant că ai terminat o cutie de Finetti în două ore. D'aia mare. Măcar plescăie-n gând.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!