Proză de umplutură

Blasfemie! Afurisenie în 7 biserici, excomunicare, apă sfinţită sfârâind furioasă şi Apocalipsă în premieră. Cum pui Zaharia Stancu, Jules Verne şi Nichita pe acelaşi raft lângă Sandra Brown şi Danielle Steel?

Aveam vreo 9 ani când le-am citit pe "marile doamne" ale literaturii siropoase. Pentru femei pline de sentiment, casnice, cu gloata de copii şi cu şosete de spălat, care trăiesc din telenovele şi poveşti romanţate de dragoste veşnică şi eternă. Doi porumbei pe-o balegă moale. Firul subţire. Romantism într-o doză atât de mare că la 9 ani îmi venea să vomit şi nu ştiam de ce.

Buuun, am luat, am citit, am zis "nu, mersi, prea multă dramă pentru viaţa mea". Eu zic că aia nici măcar nu-i literatură. E ceva. Indefinit. De scris într-o noapte, după ce te-ai matolit bine şi-ţi aduci aminte de cât de nefericită eşti. Şi dă-i cu povestea care te va salva. Mă, nu-i literatură. Da' cică dacă e tipărită şi copertată, e carte.

Şi-au trecut anii. Doar casnicele cu şorţ îşi mai adsâuceau aminte de ele şi suspinau că n-au mai citit o carte bună demult timp. Că Danielle Steel şi Sandra Brown nu se mai găseau decât la moşi, prin talcioc. La d'ăştia de voiau să scoată un ban şi să piardă timpul socializând.

Da' nu, că vezi tu, că cererea a fost atât de mare, şi lumea atât de nefericită, că proza siropoasă a reînviat. Şi nu oricum, ci cu coperţi frumos colorate, preţ accesibil şi aşezată nonşalant lângă clasici. Cu lăbuţa pe inimă spun că mi s-a ridicat sprânceana, m-am zburlit şi dup-aia m-am întristat. Pentru că dacă am ajuns să-i punem pe ăia care chiar au scris lângă femei lacrimogene şi cu hormoni zburdând dezlegaţi, nu mă mai miră nimic. Şi mai că-mi vine să-l regret pe Pruteanu. Ei, hai, nici chiar aşa, da' imboldul a existat.

Şi-acu' mă chinui să-i explic lu' Zaharia Stancu faptul că n-are nici o treabă. Unii n-ar ştii ce-i aia cultură nici dacă i-ar lovi Proust cu brioşa-n cap. Dar tare mi-e c-o să intre în depresie.

Pân' la următoarea sprânceană ridicată, la bună vedere!