Fă-mă din cuvinte - p.2

Mergeam cu bunică-mea prin piaţă. De obicei pe la ore care acum mi se par inumane dar, hei, eram mic, prost şi prăfuit. Executam ce zicea mamaia fără să crâcnesc şi faptul că mă ţineam de sacoşa ei mi se părea cea mai mare onoare posibilă. Repet, copil prost.

Ei, şi nimeream pe la câte o tarabă de-abia deschisă, lua bunică-mea leuştean, pătrunjel şi alte d'astea de nu le-am deosebit niciodată, se mai târguia puţin, îşi aducea aminte că şi străbunicul fusese la viaţa lui neguţător şi-ncheia triumfătoare: "hai, acum te las, ţi-am făcut safteaua!" Precupeaţa dădea fericită din coadă, bunică-mea se umfla în pene, eu mă-ntrebam unde naiba e salteaua aia de i-o făcuse bunică-mea.

Mult mi-a luat să pricep că "safteaua" nu e "saltea" şi că nu, bunică-mea n-avea veleităţi de tapiţer, doar debit verbal şi trecere la oameni. Am uitat total de faza cu safteaua până zilele trecute când un taximetrist m-a făcut să mă scutur de mărunţei. N-avea să-mi dea rest, pentru că-i "făcusem safteaua". Şi, uitându-mă la ăi 19 ani de aproape îi avea, oare ce bunică i-a lipit în vocabular expresia buclucaşă?

În aceeaşi ordine de idei, când venea vorba de cumpărături şi de cheltuit, zicea bunică-mea, pe-un ton de reproş că a dat banii pe "te miri ce". Ar fi fost o chestie uşor de înţeles, dacă mie nu mi-ar fi sunat a "temirce". Mă suceam şi mă-nvârteam ba-n jurul maică-mii, ba-n jurul sacoşei, să văd şi eu temirce-ul. Să pot pipăi temirce-ul. Să gust temirce-ul sau măcar să-mi dau seama ce este. Nu. Dezamăgire totală. Din sacoşă ieşeau nişte cartofi, vreo două legături de verdeaţă, poate nişte orez, dar temirce-ul întârzia să apară. Mult timp am crezut că ascund cu intenţie de mine temirce-ul. Să nu-l văd, să nu carecumva să-mi placă atât de mult încât să fie nevoiţi să-l împartă cu mine. Pân' l-am văzut scris, şi-atunci m-am dezumflat ca un balon. Tristă revelaţie.

La cafele interminabile se discuta despre diverse. Pricepeam multe; da' când se ajungea la o anumită persoană, mi se rupea filmul. Pentru că nu mai era fată mare şi avea copil din flori. Mă, şi ştiam persoana. Nu mi se părea că ar fi descrescut între timp. Nu era copil ca mine, nu era bătrână ca bunică-mea, deci clar pentru mine era fată mare. Nu, că vezi că nu mai era. Şi-atunci, ce era? Că fată mică sigur nu putea fi. Iar copilul din flori... He, ce glumă bună. De parcă eu nu ştiam că doar Degeţica era copil din flori, şi Degeţica era personaj de poveste, şi poveştile nu-s realitate, deci cum să aibă copil din flori? O fi avut îndeajuns timp liber încât să facă un aranjament floral, aşa frumos, cum îl bibilea maică-mea, şi să-i dea formă de copil? Tot ce e posibil, da' cafegiţele vorbeau că iese cu copilul la plimbare şi că, în curând, îl va da la cămin. Deci fata care nu mai era mare avea un copil construit din flori pe care voia să-l facă coleg de grădiniţă cu mine. Pff, săraca... Cine ştie ce nebunie a împins-o acolo. Cine ştie ce necaz. Şi nu-i spune nimeni că n-are copil real? Mi se făcea milă de ea, şi mai că-mi venea să le propun să-i cumpere bietei fete măcar o păpuşă, care să nu se ofilească. Doar dacă nu i-o fi dat prin cap să folosească flori nemuritoare, şi-atunci ar mai fi avut o şansă. Şi făceam scenarii peste scenarii până când venea desertul, şi uitam şi de flori, şi de fete, şi de tot.

Şi-aşa trecea timpul...

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!