Dilematica dilemă

Caligrafia, aia cu stilou şi pe caiet cu liniuţe, n-a fost tocmai punctul meu forte. Mi-am definit stilul de-a scrie de-abia când am trecut la dictando, pix şi scris stas, nu "de mână". Mă exasperau buclele alea care trebuiau făcute perfect, rotunjoare şi grăsuţe, stiloul care mai scuipa din când în când cerneală, scama care i se agăţa invariabil de peniţă şi lăsa o urmă deloc estetică drept la sfârşitul foii umplute până atunci impecabil. Ce mai, nervi cu nemiluita. Caligrafia m-a chinuit teribil.

Ei, şi reuşeam, într-un final, după câteva foi compromise, una perfectă; buclişoare fără cusur, foaie nepătată, caligrafie maximă. Transpirată din cap până-n picioare de atâta efort, săream din dormitor direct în bucătărie, să mă laud cu rodul muncii de Sisif. "A, păi, aşa mai vii de-acasă!"... Traiectoria sprâncenei mele nu era definită foarte bine, da' pot să jur că se ridica încă de pe atunci, mai puţin vizibil, ce-i drept. Păi, da, într-un fel vin de-acasă; da' eram deja acasă. Adică, în dormitor, că doar n-am stat să fac caligrafie pe casa scării. Nu, nu mi-am tocit coatele pe trepte, sau prin vecini, nu, nu m-am dus în parc pentru a-mi perfecţiona caligrafia. Normal că acasă am făcut opera de artă. Eram deja acasă, cum aş putea să vin de-acasă? Adică, casa în care stau e împărţită în câteva case mai mici? Dormitorul - casa mea; celălalt dormitor - casa alor mei; sufrageria - teren neutru şi bucătăria altă casă? Cum ai putea să vii de-acasă dacă n-ai fost plecat?

Şi auzeam replica asta de fiecare dată când se întâmpla ceva bun. Ba chiar şi atunci când ştiam clar că persoana cu pricina nu vine de acasă, ci vine direct de la muncă. Şi-am concluzionat eu că ai mei nu prea fac diferenţa între spaţiile locative, şi că unii oameni mai locuiesc ba la muncă, ba prin parcuri, unii dintre ei chiar au drept casă mai multe case, pentru că veneau la noi în vizită de la altă vizită anterioară. Complicat.

Dacă venea cutare care-mi plăcea extrem de mult în vizită, mă-ntindeam la vorbă. Şi rare erau persoanele care să-mi placă. Ei, şi când vedeau ai mei că nu mai scapă de gura mea, îi spuneau lui cutare să nu-mi mai dea apă la moară. Mă uitam atentă-n jur pentru că, în cei 6 ani pe care-i trăisem în casa cu pricina, nu văzusem nici o moară. Apă? Doar aia de la chiuvetă sau de la cadă... Din cunoştinţele mele, o moară era mai mare decât o casă, şi nu ţineam minte să-mi fi făcut cineva cadou o moară numai şi numai pentru mine. Şi-atunci, de unde apă? De unde moară? Da, era o sticlă de vin pe masă, başca vreun coniac, da' să fi băut ai mei atât de mult încât să vadă mori inexistente? Sincer mă-ndoiam de chestia asta, pentru că, în rest, se comportau normal. Adică, văzusem oameni beţi; se împleticesc, nu mai vorbesc corect, ba chiar adorm direct, or ai mei păreau încă destul de neafectaţi de Bacchus. Şi-atunci ce le veni să vorbească de mori? Şi mă retrăgeam cu dilema direct la mine-n cameră, să caut printre cărţulii dimensiunile unei mori. Oricum aş fi dat-o, tot n-ar fi avut nici o şansă să încapa la mine acasă...

Faza cu "îi dai un deget şi-ţi ia toată mâna" era iar de neconceput. Cine s-ar risca să-ţi dea un deget? Şi dacă ţi-l dă, i-l poţi da înapoi în timp util încât să şi-l pună la loc la spital? Şi de ce şi-ar tăia cineva un deget doar ca să ţi-l facă cadou? Cam macabru cadoul, dacă e să mă întrebaţi pe mine, da' cică aşa se întâmpla. Şi hai, treacă de la mine, de-un deget te poţi lipsi, mai ales dacă e de la stânga, da' de toată mâna? Cine e atât de bătut în cap încât să-ţi ia mâna cu totul? Şi ce să facă cu ea? Că eu om cu trei mâini n-am văzut. Poate o fi colecţionar şi-o pune-n vitrină; da' nici vitrine din astea n-am văzut, şi-am intrat în multe case. Da' poate are o vitrină doar pentru ochii adulţilor. Inutil să spun că, de fiecare dată când aterizam într-o casă străină căutam vitrina cu pricina; n-am găsit-o niciodată. Da' pe bune că nici oameni fără degete sau fără mâini n-am văzut perindându-se pe la mine.

În aceeaşi ordine de idei era şi "dă-i nas lui Ivan că se suie pe divan". Păi, stai aşa. În primul rând, cine-i Ivan? Unde-i Ivan? Cu ce se ocupă acest Ivan care apare atât de des în discuţii? Vreau să-l cunosc pe Ivan, să văd dacă are mai mult de un nas şi dacă, într-adevăr, are ce are cu divanul. Da' stai aşa, că nici divan n-avem. Avem doar canapea şi pat. Divan sub nici o formă. Şi chiar dac-am avea, ce să caute acest Ivan, pe care nu-l cunosc, pe divanul meu propriu şi personal? Pe unde intră Ivan? O fi un fel de Moş Crăciun, care intră pe gaura cheii şi e în căutare de nasuri? Văleu, acoperă-ţi, repede, Camelia, nasul, pentru că n-ai chef să-l donezi nici unui rus în căutare de nasuri proaspete. Ia vezi cum dispari rapid sub pătură, cu nasul bine acoperit şi protejat, şi nu uita să te uiţi dimineaţa în oglindă, să nu-ţi fi făcut bucata pezevenchiul, şi să ţi-l fi luat cât dormeai dulce şi adânc. Ei, da' mai dormi dacă poţi, că se mai aud şi zgomote prin cameră, mai trosneşte şifonierul, mai bate ploaia-n geam, mai trece un tramvai, şi lipeşte geană de geană dacă mai poţi. Poţi? Nu poţi. Că după faza cu degetele care pare-se era voluntară, asta cu nasul pare nu tocmai altruistă; şi Ivan poate să-ţi fure nasul, mai ales dacă e în cârdăşie cu Moş Ene, care nu e nici el tocmai uşă de biserică.

Uşă de biserică am spus? Păi, da; da' cum poate fi un om uşă de biserică? E meseria lui? Cât e în timpul serviciului stă lemn, şi-i aşa nemişcat şi sculptat şi dup-aia, când i se termină tura, redevine om? Şi dacă o uşă de biserică îşi dă demisia, rămâne biserica fără uşi până găsesc pe cineva care să-şi dorească postul ăla deloc atrăgător? Am auzit că unii se fac medici, profesori, vânzători sau dulgheri; sau alte meserii din astea, care nu-i transformă. Da' uşă de biserică de ce ţi-ai dori cu tot dinadinsul să fii? E nasol. Frig pe afară, cald pe dinăuntru, fum de lumânări, persoane care te-nchid şi te deschid, foială şi oboseală maximă. Clar uşă de biserică n-a fost niciodată idealul meu de meserie în viaţă.

Şi-mi învârteam mintea pe toate părţile, poate-poate oi pricepe de ce ai mei vorbesc de lucruri imposibile, sau de ce ar încerca să mă bage-n ceaţă total. Şi-am ajuns la concluzia că e vorba de un cod secret; un cod pe care nu-l voi putea desluşi decât când voi ajunge mare. Şi mi-am dorit chestia asta, pentru a nu mă mai uita câş când ei vorbesc şi eu nu pricep o iotă. Da' "iota" ce-i? Clar incă nu-s destul de adult ca să pricep tot codul; şi dacă mai trebuie să îmbătrânesc pentru a descifra total limbajul, prefer să rămân cu dilemele. Nu de alta, da' oricum dilemele par să se înmulţescă cu cât înaintezi în vârstă; în nici un caz nu devin mai clare...