Vă declar soţ şi soţie

Nu sunt un fan al căsătoriilor. Nici un adept, nici măcar nu mă încântă câtuşi de puţin ideea. Da, n-am nimic cu ele, în măsura în care se ţin departe de mine. Nu, n-o să mă vezi la nuntă, poate doar - din pură întâmplare - la o stare civilă; da' şi perspectiva asta e atât de vagă, încât nu merită luată în seamă. Nu înţeleg căsătoria decât în virtutea băncii care nu te lasă să faci împrumut decât dacă e un act la mijloc. Nu cred că nu poţi face un copil decât dacă eşti măritată. Din punctul meu de vedere sunt doar acte, şi-atât. Acte care te incomodează major în momentul în care vrei să divorţezi. Dar, repet, pentru cei care ţin cu dinţii de ea, sănătate; la fel cum mie nu mi se transformă ochi-n felinare când aud de ea, ştiu că sunt şi persoane pentru care e un ţel în viaţă.

În ordinea asta de idei, am auzit de curând o chestie: că o căsătorie de fapt nu e căsătorie dacă e numai civilă. Că dacă n-ai şi cununia religioasă la mijloc, e egal cu zero. Sprânceana mi s-a ridicat instantaneu. A rămas acolo, pentru că ideea venea şi cu argumente. Că, vezi tu, în ochii Domnului, trăieşti încă în păcat. Că e posibil ca viitorul copil să poarte aşa, ca un stigmat asupra lui dacă părinţii n-au fost în prealabil binecuvântaţi de-un preot. Că da, actele ca actele, da' dacă nu face popa trei cruci şi nu recită faza aia cu roaba lui Dumnezeu, tot degeaba. Poţi să te dai de câte ori vrei tu peste cap, şi tot păcătos major eşti. Că de aia există atâtea nenorociri în lume, pentru că lumea nu mai crede în sfânta taină a căsătoriei, şi cât poate să mai închidă ochii divinitatea la atâta păcat, şi dacă vrei să ştii, de asta căsătoriile gay nu vor fi acceptate niciodată la noi, pentru că vezi tu, noi suntem totuşi o ţară creştină şi păcat-păcat, da' parcă ăsta e deja prea mare ca să-l suportăm. Şi da, e mai mic păcatul de a nu te căsători decât civil, decât să mai fii şi gay şi căsătorit, şi dacă vrei să ştii cu tot dinadinsul, n-o să ai linişte şi pace în casă până când legătura ta nu va fi recunoscută total şi iremediabil de către biserică.

Bun, pe lângă sprânceană, mi s-a zburlit şi codiţa. Şi stau şi mă gândesc aşa: dacă te duci la bancă şi spui că eşti căsătorit religios, fără să fii şi civil, te crede tanti de la ghişeu? Adică da, te crede, da' te bagă-n seamă? Nu. Dacă vrei să-ţi schimbi numele doar în baza căsătoriei religioase, poţi? Nu. N-ai decât să vii cu popa de mână, că tot nu se uită nimeni la tine. Păi nu, că vezi tu, că astea-s chestii materiale. Adică, preotul îţi oferă confort spiritual, nu bunuri din astea lumeşti, pe care oricum nu le vei lua cu tine după moarte.

Ok... Da' eu tot nu înţeleg de ce e musai să ai şi partea religioasă după tine. Adică, nu mai suntem în secolul trecut, când ce zicea popa era literă de lege. Şi unde mai pui că, în principiu, mulţi dintre cei care au făcut şi partea religioasă n-au făcut-o pentru că erau ei cei mai credincioşi; nope, au făcut-o de gura familiei. Mă scarpin mai abitir în cap, îmi dau turbanul pe spate, şi mă gândesc aşa: da'-i familia aia de se căsătoreşte? Te măriţi pentru familie, sau pentru tine? Păi, dacă tot e gura familiei la mijloc, de ce nu reinventaţi termenul de trib, să staţi în corturi alăturate şi seara să vă adunaţi la un foc de familie; iar în momentul în care cineva greşeşte cu ceva, să i se facă critica în mijlocul tribului, ba chiar să fie judecat de către şeful de trib; să fie aşa, ca o viaţă comună, să-mpărţiţi tot, ba chiar să nu luaţi nici o hotărâre până n-aţi consultat sfatul bătrânilor.

Şi, cu sprânceana ridicată în continuare, mai zic aşa: cununia religioasă cică nu poate fi desfăcută prin divorţ; că în ochii divinităţii sunteţi legaţi până la moarte. Şi-atunci cum de popa te cunună şi a doua oară tot în biserică? Adică, e bigamia în ochii divinităţii acceptată? Pentru că, dacă e aşa, avem argumentul suprem pentru a şi legaliza bigamia. Cine-i legea umană să se pună-n faţa legii divine?