Să fie sânge!

Nu-s o persoană violentă. Nu visez râuri de sânge şi o masă de tortură nu e tocmai idealul meu de după-amiază fain petrecută. Mi se ridică supărător de mult sprânceana când aud de femei bătute şi mă zburlesc cu totul când aud de violenţă pe animale. Din când în când, recunosc cu lăbuţa pe inimă, mai am impulsuri. Impulsuri care-mi spun că aş fi în stare să văd roşu. Şi-atunci nimic nu e prea puţin; rotule decupate, scalpare artistică, cârlige de pescuit sub unghii. O fracţiune de secundă, după care-mi trece. Îmi trece pentru că, în ciuda cuvintelor care se-nghesuie à la Lautréamont, faptele-n sine cer prea mult abandon de sine. Şi nu cred că aş fi în stare. Şi da, ştiu că am tendinţa de a-mi lăsa imaginaţia să zburde liberă; uneori ajunge până pe câmpiile veşnicei vânători, şi trebuie s-o trag înapoi, pentru că risc să rămân fără.

Dar, revenind la violenţă. Sau la cruzime, cum vreţi s-o denumiţi. A mea se limitează la imaginaţie. Şi nu, n-o să amintesc de ăi de-şi snopesc în bătaie femeia şi copilul; nici de ăia de se bat între ei doar din lipsă de ocupaţie. Nu. O să fie despre ce numesc eu cruzime maximă şi violenţă fără de limite.

Când eram mică, mergeam în vizită la un nene. Nene cu familie şi copii. Stăteau la curte, ceea ce mie mi se părea paradisul pe vremea aceea. Fugăream găinile, mă jucam cu porcul, prindeam câte o mâţă şi-o iubeam teribil, şi ajungeam la câine. Un câine oareşcare. În fundul curţii, la mama dracului faţă de restul lumii, într-o cuşcă cât de cât decentă, şi-n lanţ. Şi, frate, nu pricepeam de ce trebuie câinele cu pricina să suporte lanţul. Pentru ca meniul să fie complet, câinele ăla era hrănit cu mămăligă sau cu lături. Da, din alea de le dădeau porcilor, îi dădeau şi lui. Şi mă-ndoiesc că era foarte fericit pentru că, în momentul în care şuteam câte un colţ de pâine şi i-l dădeam, era în stare să stea şi-n cap pentru el. Asta numesc eu cruzime.

Am nimerit din întâmplare la nişte rude demult uitate. Habar n-am cum le cheamă, sau ce aţă mă leagă pe mine de ele. Doi câini. Tot în lanţ. Da' ce spun eu câini? Spectre. Nişte caricaturi. Nu mai aveau voce nici să latre. Pacă erau scoşi din filmele cu zombi. Hrăniţi, la fel, prin preamăreaţa milă a stăpânului cu coji de mămăligă. Asta, după mine, tot cruzime se cheamă.

Trec zilnic pe lângă nişte blocuri. Raiul pisicilor, pentru că sunt câteva pe care le cunosc de ani buni. Fac pui, cresc, mai torc, sunt hrănite zilnic, ba unele dintre ele sunt mai dolofane decât mâţa mea care refuză să pună şunculiţă peste şunculiţă. Câinii şi-au tras zgardă, au făcut pace cu mâţele adiacente, mă rog, e un loc propice pentru animale. Şi se practică o chestie: cutare de nu şi-a sterilizat animalu' la timp, când se trezeşte cu puiii în braţe, vine şi-i lasă acolo. Cu alte cuvinte îi abandonează, pentru că a văzut el că acolo le e bine, şi nu-i goneşte nimeni, ba chiar sunt hrăniţi şi adoptaţi de către gaşca de animăluţe deja existentă. Asta cum se cheamă?

Da' abandonul de animale pentru că, atunci când l-ai luat, era pufos şi mic, şi-ntre timp a crescut, şi nu mai ai nici chef, nici chef să-l ţii, cum se cheamă? Da' faptul că te duci în concediu şi uiţi câinele-n lanţ, fără apă şi mâncare, ce denumire poartă? Da' faptul că l-ai pierdut, dintr-o întâmplare nefericită, şi după două zile renunţi să-l mai cauţi, ce e? Da' să-l baţi pentru că ai probleme cu nervii, şi-ai face mai bine să te cauţi la un medic decât să-l snopeşti pe el în bătaie? Da' pornirile alea teribiliste în care dai foc mâţei? Da', până la urmă, crescutul de hamsteri sau nutrii pentru că ai chef de-o haină de blană, ce mai e? Păi, dacă decupatul de rotulă pe care-l execut eu mintal se cheamă cruzime, toate chestiile astea reale ce-s? Jocuri de copii? Mijloc de distracţie? Amuzament?

Şi nu, nu merge nici măcar faza că totul e relativ; pentru că relativitatea n-are ce căuta în relaţia om-animal. Pentru simplul motiv că, dacă tu percepi relativitatea, el un şut în fund o să-l priceapă ca pe-o lovitură, şi-atât. Şi da, am nervi. Şi da, în momentul de faţă vizualizez o scalpare. Una mică de tot, în dreptul spirit al zicalei "ochi pentru ochi".