Ce vreau să mă fac când o să fiu mare

Am avut câteva idei despre ceea ce mi-ar fi plăcut să fac când o să fiu mare. Printr-a cincea, voiam nervos să fiu arheolog; şi m-a ţinut ideea asta destul timp, până când am realizat că nu orice arheolog descoperă în fiecare zi mormântul lui Tutankhamon şi că, în mare parte, nu e decât şters de praf şi ales dintre pietricele. Apoi, am vrut să fiu avocat; dar nu orice fel de avocat, ci din ăla de vedeai la televizor, care se duce, investighează, dezleagă iţele întregii afaceri şi, la sfârşitul filmului, cu o secundă înainte de a-i fi electrocutat clientul, vine cu proba care dă peste cap tot cazul şi dovedeşte nevinovăţia celui pe care l-a apărat. La noi, cea mai palpitantă chestie pe care o poţi face - de obicei - e să întocemşti actele pentru ditai contractul de vânzare cumpărare sau să-l aperi pe ăla de-a pierdut-o pe Elodia. Am vrut să fiu psiholog; da' psholog la noi tot nu-i ca-n filme, şi degeaba eşti psiholog bun dacă nu cunoşti alt psiholog, mai bun, care să te "patroneze". Am vrut să fiu ca profa din Dangerous Minds; am realizat că s-ar putea să am elevi care să-ţi arunce catedra în braţe. Aşa că am aterizat direct cu diploma de la Jurnalism în faţa compului propriu şi personal.

Pe bune că nu vreau să profesez. Şi despre jurnalişti am avut o impresie bine conturată: All the President's Men sau The Pelican Brief. Dar am văzut de pe undeva de prin liceu că asta nu se prea întâmplă la noi. Adică, presupun că fiecare începe să scrie cu acelaşi ideal; numai că idealul ăla se pierde pe drum.

Nu sunt evenimente, găsim evenimente. S-a întâmplat ceva? Tragem de ceva-ul ăla până ajunge să arate ca o caisă deshidratată. Nu s-a mai întâmplat nimic nou între timp? Udăm caisa, şi-ncepem să tragem din nou de ea.

Să ne înţelegem. Nu spun că nu sunt şi jurnalişti care s-ar putea să profeseze din pasiune. Da' pe bune că uneori ai impresia că a existat un curs special, despre cum să storci mai multe lacrimi şi despre cum poţi face ca patetismul să atingă cote maxime; başca un alt curs, despre cum nu contează neapărat realitatea, pentru că realitatea poate fi forţată şi procesată în aşa fel încât să-ţi aducă audienţă.

Şi ce-i şi mai ciudat e că publicul nu numai că înghite rezultatele acestor cursuri, ba chiar le şi caută, cu nasul în vânt, ahtiat după bârfuliţe şi detalii suculente. Păi, frate, dacă vreau să ştiu ceva, dă-mi informaţia brută. Zi-mi că a fost nu'ş ce incendiu, nu ce culoare avea cămaşa pompierului. Zi-mi că a murit cutare, nu câte lacrimi vărsa văduva îndurerată. Că vor creşte preţurile, nu cum îi afectează chestia asta pe miile de pensionari săraci şi uitaţi de lume.

Din câte ştiu eu, jurnalistul e obligat să redea realitatea, nu să o coafeze după cum îi pare lui că sună mai bine. Există o modă care m-a făcut să zâmbesc amar: dacă ştirile urmează să fie lacrimogene, machiajul gagicii care le prezintă e realizat de aşa natură încât să pară extrem de afectată. Şi, în plus, cred că am lipsit la cursurile de actorie, despre care nu ştiam că se practică la jurnalism, pentru că vezi empatia pe faţa ei; deja nu mai e ştirist, e o bulă mare de empatie, şi suferinţă pentru aproapele ei, şi ai impresia că mai are puţin şi izbucneşte în lacrimi în alea 3 minute cât vorbeşte despre nu ştiu ce pomi tăiaţi şi despre cei care s-au legat cu lanţuri de ei. Alea 3 minute terminate, gata, nu mai există lacrimi; e deja indignare, pentru că vorbeşte despre a ţâşpea scumpire consecutivă. Alte 3 minute, şi deja radiază de fericire pentru că a fost ziua lu' cutare, şi se cuvine să-i urăm un călduros şi din inimă "la mulţi ani".

Sprânceana mea se ridică, nu mai pricep nimic, sunt total în ceaţă. Şi mă-ntreb nedumerită eu pe mine: de ce oi fi terminat jurnalism când ştiam sigur că n-o să-i pot lua interviu cu zâmbetul pe buze unui criminal în serie, şi nici să nu fiu amuzată auzind că ăl de-a provocat accidentul era atât de beat, încât s-a urcat drogat la volan? Mister total...