Memento mori

Mie, una, nu-mi place să mi se facă poze. Adică, da, nu zic nu, dacă în persoana cu pricina am maximă încredere; cu alte cuvinte, o singură persoană a avut voie până acum să mă tragă-n poză, şi eu să fiu aşa, cu inima-mpăcată. Pe de altă parte, îmi place să fac poze în măsura în care nu pozez punga-n vânt sau cablul ăla care stătea în nu'ş ce formă bestială, exact deasupra soarelui răsărind zâmbitor la est de Eden. Dar nici din asta n-aş face un hobby. Am cheful, am aparatul, am motivul, fac poze; dacă nu, nu sufăr cumplit şi iremediabil, nu mă dau cu capul de pereţi şi cu fundul de pământ pentru că am ratat POZA.

În schimb, ce-mi place teribil e să mă uit la poze. De preferat din alea de le ţii în mână, cu vârfurile puţin îndoite, nu neapărat în albume, care mai au şi câte o dedicaţie pe spate, o dată, un indiciu despre cine e persoana cu pricina. Şi pozele astea moderne de acu' îmi plac, da' dacă m-ai pune să aleg, aş zice că alea pe carton rulează. Şi am, din fericire, poze mai vechi decât vechimea însăşi; poze de pe vremea bunicii, poze care-mi aduc aminte că, înainte de a fi eu, au mai fost şi alţii, mă rog, chestii de genul care te pot trimite direct în nostalgie.

Am găsit eu aşa vreo două poze cărora nu le-am dat foarte mare atenţie, dar care mi-au ridicat puţin sprânceana. Vreo două cu înmormântarea lu' cutare. Adică, să ne înţelegem, cutare în sicriu, cu lume şi popă-n jurul gropii de-abia săpate, şi jale şi tristeţe. Bun, mi-am zis. Chestia asta chiar n-o pricep. De ce ai vrea să tragi mortu'n poză? Păi, nu ţi-e de ajuns că-l ştii cum a fost viu? De ce ai vrea să-l ai ca amintire, pe lângă pozele alea în care zâmbea plesnind de sănătate, şi cu ochii în X, cu mâinile pe piept şi cu decor de patru scânduri bonus?

M-am scărpinat româneşte-n cap, mi-am dat turbanul mai pe spate, şi-am săpat mai adânc. Nu, nu doar în arhiva mea sunt poze cu morţi. Da ' unde-i logica? Adică, din punctul meu de vedere, o poză o faci ca să păstrezi o chestie faină; un zâmbet, o privire, o atitudine. Ce e atât de fain la omul ăla care nu mai e decât o bucată din persoana pe care ai cunoscut-o şi-ai iubit-o? Acu' e dead, over, kaput, конец. Da, am mai zis, am învăţat târziu să nu-mi mai fie frică de morţi pentru că, dacă nu ţi-ar fi făcut nimic rău atât timp cât a trăit, sigur nu se va întoarce după moarte pentru a te sugruma. Dar, de ce să-l pozezi? E ţeapăn şi e trist; sincer, mi se pare de-a dreptul indecent să-l pozezi când e lipsit de apărare. Când nu poate spune "nu, nu mă poza, nu-mi place cum îmi stă părul". Pe bune, n-ai fi făcut asta cât timp trăia; acu' de ce-i invadezi intimitatea?

Bun, şi pentru că până şi morbidul poate fi relativ, am săpat mai adânc. Şi mi-am adus aminte de perioada în care pozatul morţilor era la ordinea zilei. Pentru că pe la ei doamna moarte venea mai des în vizită, pentru că nu vedeau viaţa altfel, pentru că... nu ştiu... erau mai împăcaţi cu ideea că, dacă te naşti, mai trebuie să şi mori? Frate, şi dacă pozele cu morţi de acu' 10, 20 de ani îmi par indecente, cele de dinainte de 1900 mi se par de-a dreptul spooky. Pentru că-s făcute în aşa manieră încât, la unele dintre ele cel puţin, chiar nu-ţi dai seama dacă mortu'i chiar mort, sau care-i mortul dintre ei.

Şi da, am înţeles că fotografia era şi scumpă şi rară, că unii dintre ei doar morţi aveau ocazia să fie pozaţi, da' pe bune că mi s-a zburlit codiţa. Am înţeles că pozele post mortem din acea perioadă sunt piese de colecţie; că ar trebui să te simţi norocos dacă dai peste aşa ceva în arhiva proprie, da' zic cu lăbuţa pe inimă... bine că n-am rarităţi din astea prin dulap - da, acolo stau fotografiile mele. Altminteri, m-aş fi simţit ca Eminem când îşi curăţa şifonierul.

Cu riscul de a mă repeta... Prefer poze cu oameni care-şi pot schimba mimica în funcţie de cum te plimbi cu aparatul, nu din alea de te pot bântui noaptea.

P.S. - video spre exemplificare. Doar mie mi se par extrem de spooky?