.

Se afișează postările cu eticheta minorităţi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta minorităţi. Afișați toate postările

miercuri, 27 noiembrie 2013

De ce nu vreau unirea cu Basarabia

Pentru că vine 1 decembrie, deja au început lacheii să latre despre unirea cu Basarabia. Cum că ar trebui să redevină pământ românesc, cum suntem despărțiți de frații noștri de peste Prut, cum plânge trupul țării mamă după copilul ei demult pierdut, ba chiar am văzut pe unii care au propus ca, de această sfântă zi națională, să poarte toată lumea care-și dorește unirea bandană tricoloră. Un soi de Sabina reloaded, că tot nu s-a mai vorbit deloc de ea.

C-așa-s românii: își doresc lucruri inutile, ca să zică că au un ideal. La fel cum a fost la modă să vrea pod peste Dunăre, să urle că nu e normal să aibă Harghita autonomie sau să-și smulgă părul din cap pentru Roșia Montană. Lucruri inutile, care nu-i afectează nici cât negru sub unghie, că podul ăla până să fie construit, ești mort, autonomia Harghitei nu te afectează decât dacă stai acolo, iar respectiva Roșie oricum o să fie exploatată, da` fără să știi tu, și să ai impresia că, mamă, ce erou ai fost când ai stat în piață scandând versuri de clasa a doua.

Da` Basarabia, de ce ți-ai dori unirea cu ea? C-așa a zis Ștefan cel Mare, care acum e oale și ulcele. Că vorbim aceeași limbă, și ne curge același sânge-n vene. Eroare! Încearcă tu să-nțelegi ce română vorbește ăla de peste Prut, c-o să ai nevoie de dicționar. Cât despre sânge, la noi e atât de diluat, încât găsești mai degrabă adn-ul lui Attila, decât a lu` Stalin.

Dacă-i întrebi pe ăștia care latră de ce e nevoie de-o unire, o să bălmăjească niște motive lacrimogene, mustind de patriotism mucegăit și-o să-ți bage scurt pumnul ăla cum că nu ești român adevărat dacă nu sprijini unirea.

Nu sunt român adevărat. Nu sprijin unirea, ba chiar sunt total împotrivă.
Pentru că, dacă se realizează, impactul direct e distrugător.
Moldovenii or să-și egaleze prețurile cu ale noastre, și-atunci începe haosul.
Adio, bomboane Bucuria ieftine, adio, țigări de contrabandă, adio, biscuiți cu ovăz, pate, scrumbie afumată la prețuri derizorii, adio, hribi la borcan, susan și miezi de semințe cu miere, adio, dulciuri delicioase pe care plăteam infim și mâncam o lună întreagă, adio, economie națională!

Unirea ar însemna un la revedere răspicat spus tuturor mărfurilor de contrabandă, aduse pe șest, în dresuri strânse în jurul corpului, ascunse în transporturi legale de mere sau printre lemne cu acte. Ar însemna să plătesc mai mult pe lucruri pe care le știam ridicol de ieftine. Ar însemna să dispară, de asemenea, știrile alea cu ”captură de 50000 de pachete de țigări, ilegal introduse-ntr-un butoi cu curechi” și mărturiile inculpaților, din care pricepi cam 10%, și nu știi dacă să râzi sau să te-ntrebi unde încape atâta tupeu.
Ar fi sfârșitul lumii așa cum o știm, sfârșitul erei moldovenilor, ar dispărea mitul și bancurile, ar însemna distrugerirea viselor miilor de mici moldoveni care-și doresc să crească și să plece la studii în străinătate, la Galați, ar fi crud și inutil.

Eu nu vreau să fiu nici călăul meu, nici persoana din cauza căreia mii de vise se duc pe țeava de la wc. Eu nu vreau să strivesc nici bugetul meu, nici să iau pâinea de la gura ziariștilor care se-ntrețin din foiletonul moldovenesc. Eu nu vreau să fiu motivul pentru care Bălți va fi trecut pe hartă ca parte din România. Mi-ajung bălțile din oraș și balta din Bădălan după ploaie. Eu nu strivesc corola de minuni din piața rușilor. Rușine vouă, cei care vă doriți să fiți călăi, ascunși sub masca falsului patriotism!

Eu nu-mi doresc această unire. Acum, aruncați cu bolovani!


sâmbătă, 8 iunie 2013

Constituția revizuită e pentru idioți

Nu pot să-mi dau seama dacă România e o țară de tâmpiți sau doar tâmpiții ajung sus și încearcă să-și impună punctul de vedere în probleme politice.
Inițial am zis că nu mă afectează faza cu revizuirea constituției. N-au decât să definească familia ca o uniune între ”om și muiere”, că nu mai au mult până acolo. Să scoată căsătoriile gay în afara legii! Vezi dacă-mi pasă. Oricum nu cred în instituția căsătoriei, orice căsătorie are dreptul și la un divorț, știu toate efectele benefice ale unui măcar parteneriat civil, știu că ar fi mai bine pentru cei care chiar vor o familie etc, etc, etc. Dar, în mod bizar, nu m-a afectat neapărat partea asta a revizuirii. Sau doar pentru atâta lucru n-aș ieși din casă, dacă s-ar ajunge la referendum.

Problema a apărut când am văzut că nu e singura inepție care s-a propus. Când am realizat că e ca la școală, unde fiecare vine cu câte o idee, cu ce a mai visat el azi-noapte, în vis i s-a părut de bine, și s-a gândit că de ce punctul lui de vedere să nu apară în constituție? Tot e o listă deschisă. Păi, și eu noaptea visez că pot să zbor dacă mă arunc de pe o clădire, da` asta nu m-a motivat chiar să mă arunc de pe o clădire, să văd dacă merge.

Revenind. Ideea cum că ateii nu pot fi secretari de stat, miniștri sau președinți m-a lăsat mască. Asta în condițiile în care, cu o săptămână în urmă, Papa declara că poți fi și ateu și să ajungi în rai, atât timp cât ești un om bun. Adică, PAPA. Ăla mare. Capul creștinătății. Omul care ar trebui să motiveze cât mai multe persoane să fie catolice. Ăla care știe cel mai bine că ateii erau arși pe rug în perioada Inchiziției. Pana mea, succesorii lui învârteau grătarul, în timp ce presupuși eretici mureau în chinuri groaznice. Da` catolicii au evoluat. S-au modernizat. Au priceput că oamenii susțin religia și că, dacă-i omoară pe toți sau le dă vot de blam tuturor, or să rămână c-o hordă de babe crăcănate, care or să moară într-un final și, o dată cu ele, se duce dracu` toată biserica pe care au construit-o timp de 2000 de ani.

Da` nu, frate, că românii sunt mai catolici ca papa, și ei nu pot să admită ca un ateu să-i conducă. Oricât de deștept ar fi, oricât de multe idei bune ar avea, el trebuie musai să aibă apartenență religioasă. Să poată jura pe biblie. Păi, asta exlude din start un președinte de religie ebraică, musulmană, budistă. Poate omul a fost botezat ortodox și a descoperit la 40 de ani că Buddha îl satisface mai mult. Cu ce îi afectează asta capacitatea de a fi președinte? Din câte știu, nu suntem un stat religios. Nu suntem Vaticanul. Mi s-ar părea ciudat ca un budist să fie Papă, dar președinte de România - unde e relevanța?

În stilul ăsta mai au puțin și propun excluderea femeilor din politică, ba chiar retragerea dreptului de vot pentru femei. Că tot sunt muieri, bune doar de procreat, crescut copii și întemeiat familia tradițională. Ba să mergem și mai departe: cine nu are apartenență religioasă, să facă închisoare. Persoanele gay să facă închisoare. Mamele singure, la fel. Domnul interzice desfrâul, deci sexul înainte de căsătorie să fie pedepsit conform legii. Sexul în 3 - exclus și cu amendă. Ce mai interzice domnul? Băutura - să închidem barurile! Iarba dracului - să interzicem țigările! Ba, mai bine, toată lumea tre`să fie religioasă, să meargă de cel puțin o dată pe săptămână la biserică, postul să fie obligatoriu, să reinstaurăm stâlpul infamiei și pedeapsa aia publică, cu aruncat de roșii în piața mare. Să ne întoarcem la 1500, zic!

Lumea toată evoluează. Drept de căsătorie și adopție gay, papa revine asupra ideii de ateu condamnat la iadul veșnic, Olanda are marijuana legală, circumcizia feminină e pe cale de dispariție, oamenii au început să se deștepte, să fie mai toleranți, mai permisivi, ce face românul? Își bagă mai adânc nasul în cur și numește asta evoluție.
Pentru prima dată îmi doresc o dictatură, eventual militară, să se sature toți lătrăii de lipsa de drepturi și de restricții și să realizeze că întâi contează că ești om. De-abia dup-aia urmează restul atributelor și, cel mai probabil, restul atributelor îi impactează pe cei care te cunosc, care te suportă, te iubesc, te urăsc, treaba lor; în nici un caz pe restul turmei, care ar trebui să te vadă doar om.

Și, repet, pentru prima dată de când am drept de vot, dacă se face referendum, mă duc. Pentru că idioții trebuie să priceapă că da, există români proști care pot fi manipulați, dar nu suntem un popor de proști. Sunt și oameni deștepți, care reacționează atunci când prostia le ajunge până-n gât. Și-s mai mulți decât ăia care-ncearcă să-i sufoce cu prostie.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

sâmbătă, 27 aprilie 2013

Ajutați o familie cu 14 copii

Știi cazurile alea așa-zis sociale, la vederea cărora toate persoanele foarte sensibile, foarte umane și cu inimă foarte mare suspină, mai varsă o lacrimă, ba chiar mai și donează, pentru că le atinge la corason? Nu alea cu ajutați-l să meargă, să-și schimbe rinichiul sau să vadă din nou. Alea chiar sunt de ajutat.
Eu vorbesc despre celelalte, cu familia săracă, stând la Cucuieții din Vale, cu 6 copii făcuți la an și cu încă unul pe vine, cu el puțin rachier, puțin bătut de soartă, pieptănat că vine televiziunea, cu ea balabustă, cu burta la gură și cu plozii vai de capul lor, rupți în gură de foame și care n-au văzut alte jucării decât craca de copac și coceanul de porumb. Și familia asta cere ajutor, că n-are ce ce să-și hrănească copiii, că ei sunt săraci, că nu se mai ajung, că blablabla. Și tu, ca prostu` lăcrimezi și donezi.

Da` când i-ai făcut, nu te-ai gândit că n-ai cu ce să-i crești? Ok, ai făcut 1. 2. 3. Nu mai ai cu ce să-i crești. Și-atunci pentru ce pana mea ai desfăcut picioarele și pentru restul? Asta nu se cheamă sărăcie, se cheamă nesimțire. Ajutor social pentru nesimțiți din ăștia e sterilizarea. Că dacă le dai prezervative gratis le umflă și le fac decorațiuni de Crăciun. Sau îți bagă argumentu` religios, că domnu` a zis să nu te protejezi, să te-nmulțești, să nu risipești sămânța și să nu faci avort. Și ei sunt oameni cu frica lui dumnezeu. Unde e, mă, boule, dumnezeul tău când faci copii și-i lași să moară de foame? Păi, nu trebuia să-ți înmulțească pâinile și peștii, dacă tot îl asculți orbește? Nu trebuia să te ajute să-i crești, dacă l-ai ascultat și te-ai împuiat ca iepurele?

Și, dacă la ăștia poți să zici că-s proști, inculți, neinformați, ăia din secte întru domnu` ce scuză mai au? Toarnă echipa de fotbal, nu se opresc, nu mai au nici loc, nici resurse să crească încă unul, da` fată în continuare. Că nu mai poți să spui că nasc. Nasc oamenii. Ăștia-s animale direct. Ok, nu folosești contracepție, nu faci avort, da` tu, femeie, măcar pune-ți dop. Literalmente. Și el, n-are decât să stea până i se albăstresc boașele, că nici să se masturbeze n-are voie. Moare el de blue balls, mori tu de căldură excesivă, da` măcar nu mai nenorocești încă un plod. Nu-l mai obligi să se nască, să poarte hainele ălora mai mari, să aibă un sertar dintr-un șifonier, să se mulțumească cu o pătrățică de cioclată sau cu juma` de măr pe săptămână.

Mă-ndoiesc că respecți cuvântul domnului chinuindu-ți plozii. Nu-i bați, nu-i cerți, da` îi obligi să se simtă ca la orfelinat. Da` până și acolo are haina proprie, n-o împarte cu alți 5 înaintea lui. Și dacă dumnezeu a zis să vă-mpuiați cât puteți, apăi a zis-o, săracul, acum mai bine de 2000 de ani, când populația era mai mică, mâncarea mai multă și plozii zburdau pe câmpii mulgând caprele, având lapte proaspăt și fugărind găina care le dădea ouă. Nu stăteau înghesuiți într-o casă mizeră, împărțind un ou și neștiind ce-i ăla lapte, pentru că tu n-ai bani decât de pâine.

Nu cred că ăstora li se face un bine să intre în categoria cazuri sociale. Ori îi sterilizezi, ori îi închizi pentru neglijență. Dacă-i ajuți cu orice nu faci decât să perpetuezi prostia. Și-or să toarne plod după plod pentru că oricând se găsește cineva care să le vină cu ajutoarele la botul calului. Nu-i ajuți. Îi îndobitocești mai rău. Susțin sterilizarea celor care refuză să folosească contracepție și au copii pe care n-au cu ce să-i crească în condiții umane.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

joi, 21 martie 2013

Ardealul e al ungurilor

Știm cu toții că, de secole, Ardealul e al ungurilor. Ardealul și, mai ales, Harghita și Covasna. Da, e al ungurilor. Cum să nu fie al lor când în gara de la Apahida așteptau trenul de la Galați, special ca să arunce cu cartofi și cu borcane în el? Când pe undeva prin Covasna am oprit mașina, am coborât să vedem ce vând ăia pe marginea drumului și, când au văzut că e număr de Galați, ne-au fugărit până la mașină și-au continuat să ne fugărească după ce mașina pornise deja? Când printr-un sat tot de pe acolo au refuzat să ne dea orice indicație, și se strânseseră amenințători în jurul nostru? Când colegul Istvan de la facultă era zâmbitor, glumeț și săritor, până venea vorba de învățământ în limba română? Colegul Istvan, crescut în Harghita sau Covasna, care nu rupea boabă românește, intrase la secția de maghiară și refuza cu încăpățânare să-ți spună altfel decât pe nume maghiarizat.

Normal că Ardealul e al ungurilor.
Au mai multe drepturi și înlesniri decât românii care trăiesc acolo. Vor Universitate în maghiară. Vor să fie autonomi și de sine stătători. Ungaria îi refuză la import. Se mai trezește câte unul care ar vrea să cucerească și Delta, că țipă-n el sângele coborât din Attila. Îi trece repede, își aduce aminte că vrea învățământ exclusiv în maghiară și nu pricepe de ce trebuie să învețe românește, cu toate că stă în România, s-a născut aici și, cel mai probabil, aici o să moară.
Whatever. De ce mi-ar păsa mie, în Galați, ce vrea ungurul român din Ardeal?

N-am auzit de nemții din Ardeal să vrea autonomie. N-am auzit nici de tătarii din Constanța că-și vor propriul stat. Nu i-am auzit decât pe unguri. Că sunt mai coioși și mai cu sânge rece. Păi, și tătarul te tăia fără să-i pese, da`în timp s-a mai calmat. I-au trecut nervii, s-a diluat sângele, pana mea, a evoluat. Și nemțișorii voiau să fie un popor blond cu ochi albaștri, da` le-a trecut și lor. Ungurii au rămas ancorați într-un trecut demult trecut.

Eu știu că trebuie să te porți delicat cu oamenii care nu pricep. Nu e vina lor. Cu oamenii cu nevoi speciale, te porți special. Dacă nu pricep, zici ca ei și faci ca tine. Îi lași în plata lor. Mai mult decât s-au înmulțit, n-au cum să se înmulțească. Ce-or să facă dacă nu le dai act pe stat? Or să dezvolte bomba atomică, or să sară pe spinările cailor și-or să pornească război din interior? Mă-ndoiesc. Or să țipe, or să se agite, o să le treacă, or s-o ia de la capăt după un timp. Prea multă băgare în seamă strică.

Tot românul aplaudă fetișoara aia care și-a pus bentiță cu tricolor în mijlocul Covasnei. Eu zic că a fost o mare stupizenie. Ce, se aștepta să fie Rosa Parks? Frate, ia ungurul, adu-l în Galați înarmat cu steagul Ungariei, și mă-ndoiesc că va primi doar amenințări cu moartea. Nu știu de ce bănuiesc eu că primește o excursie direct la spital.
Nu te dai la urs cu mâinile goale și dup-aia te-ntrebi de ce ți-a rupt capul. Nu porți tricolor în Ardealul ungurului și dup-aia te-ntrebi de ce s-a luat de tine. Rosa Parks voia egalitate. Dacă tu ceri drept de egalitate în România ta, atunci înseamnă că meriți, mă, să-ți ceară ungurul Ardealul. Dacă până și-n țara ta tu simți nevoia să te justifici, atunci îți meriți soarta.

Ești stăpân aici și fără tricolor în păr și poa` să țipe Covasna și Harghita cât vor ele. Oricum nu le bagă nimeni în seamă. Tu-i faci să fie băgați în seamă. Fără să-i scoți tu în evidență, ar fi clar că sunt români, oricât de tare s-ar bate cu pumnul în piept că-s unguri.
Nu aplaud nici o bentiță care ajută la perpetuarea mitului.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

luni, 11 februarie 2013

$finți

Un american și-a dat demisia pentru că pe fluturașul de salariu a observat cifra 666. Și n-a putut suporta gândul că e în slujba diavolului. Prostia vine în diferite ambalaje.

Încă se mai umblă din ușă-n ușă ca să se ceară bani pentru nu știu care biserică. Că trebuie terminată. Da` de ce ai început-o? Sunt biserici mai multe decât farmacii. Dacă mă doare capul, am nevoie să găsesc o farmacie, să-mi cumpăr o pastilă și să-mi treacă. Nu intru să aprind o lumânare și să mă vindec cu mirosul de tămâie. Farmacista o să-mi dea o rețetă, preotul o să-mi spună să îndur. O să treacă. Prefer să treacă mai repede. Nu vreau să ajung sfânta mucenică Camelia. Nu vreau să fiu beatificată pentru c-am îndurat cu stoicism și-am renunțat la pastile.

Și nu-nțeleg religia aia care spune să nu apelezi la medici, operații, pastile, pentru că domnul vindecă totul. O fi vindecând el orice, da` se pare că leac pentru prostie nici măcar El nu are.

Cred cu tărie că numărul ridicat de biserici e cauza accidentelor rutiere. Pentru că majoritatea șoferilor or să-și facă cruce când trec pe lângă o biserică. Nu una, ci o serie de 3. Chit că trec pe lângă aceeași biserică de 10 ori pe zi. Își fac cruce, ridică mâna de pe volan, nu mai ajung la schimbătorul de viteze, crucea-i gata, PADADUMBANG! la fel e și accidentul. Religia excesivă omoară.

Religie și prostie: tot românul se plânge că trebuie să dea șpagă la medici. Trebuie e ciudat spus, pentru că încă te mai duci cu plicul și i-l îndeși în buzunar, fără să ți-l ceară. Insiști, pentru că ți-e frică că n-o să aibă grijă de tine dacă nu-l plătești, și dup-aia te plângi că medicii vor șpagă. Mă rog. Șpaga nu e bună. Insiști s-o dai. Medicul are grijă de tine. Te operează, îți dă pastile, îți pune piciorul în ghips.
N-am auzit nici un dreptcredincios plângându-se că dă bani la popă. Și dă mulți, pentru orice binecuvântare pe care o cere de la mesagerul lui direct. Dă bani cu nemiluita. Dă bani pentru rugăciuni. Plus că popa, cu toate că are salariu, mai are și tarif pentru că vine să-ți cântre de trei ori aleluia. Și nu pleacă dacă nu-l plătești, sau strâmbă dezgustat din nas dacă-i împingi un 5 lei. Ce-i el? Nici măcar țârcovnicului nu-i dai doar 5 lei.
Mă, ești prost? Deci te plângi că dai bani ca să te faci bine, da` n-ai nimic împotriva datului de bani în scopuri sfinte.

A umblat mult timp faza aia cu ”avem nevoie de spitale, nu de catedrale”. Și-s de acord cu ea. Te poți ruga și sub masă, da` n-o să te opereze nimeni în biserică. Decât cu echipament care nu se cheamă cădelniță. Și cu preoți care au terminat medicina. Și-or să te trateze cu chestii care costă, nu cu lumânări pe care le poți face acasă, anafură care e pesmet și rugăciuni pe care le poți citi și tu, direct din cărțile sfinte.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

marți, 5 februarie 2013

21 de zile

Eu zic că oamenii muncitori, ca mine, sunt discriminați. 21 de zile de concediu pe an, asta-i clar bătaie de joc. Noi muncim 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, după ce ne-am frecat uniformele pe bănci mizere, ne-am agățat blugii în cuiele acelorași bănci, ne-am frecat coatele pe băncile facultății, am făcut foame în timpul acelei facultăți, ne-am chinuit mintea cu examene care nu ne-au învățat nimic și acum, când ar trebui să fie momentul nostru, 21 de zile de concediu. Bătaie de joc.

Elevii și studenții au mai bine de 3 luni de vacanță și nu produc nimic. Pensionarii au un concediu etern și nu produc nimic. Eu, care produc, n-am destul concediu. Se adeverește faza cu nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Practic, duc pe umerii mei mici economia unei națiuni, și națiunea îmi dă mult mai puțin concediu decât îmi trebuie. Națiunea mă pedepsește pentru că o întrețin. Codul muncii rânjește la mine pentru că-i dau un scop să existe.

Ăla mic și murdar, care așteaptă să lași coșul cu 5 mii în parcare la supermarket face mai mulți bani decât mine și nu muncește. Hălăduiește. Din coș în coș. Ăla nu trebuia să fie la școală? Sau să-și facă lecțiile? Sau să se uite la desene animate, să facă o baie și dup-aia să se culce devreme, că a doua zi are școală? Nu trebuia să devină următoarea generație de om cu prea multe studii și cu prea puțin timp liber? Nu trebuia să știe de mic că banii nu cresc în copaci și că, pentru a face bani, trebuie să muncești din greu? Mă enervează ăla mic și murdar care așteaptă să-mi ia coșul. Mă enervează și ăla mare care face aceeași chestie.

Mă enervează c-am învățat prea mult, că nici un salariu nu se mulează pe cât am învățat, că n-am decât 21 de zile de concediu pe an, că copiii prezenți de 15 ani sunt mult mai dezghețați decât eram noi, că știu mai multe, că-s naturali și inventivi, că eu sunt între studenție și pensie, că statul degeaba nu-mi ajunge, că uneori fac febră musculară de la atâta stat și că statul nu vrea să dea măcar o săptămână de concediu la fiecare lună muncită.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

miercuri, 7 noiembrie 2012

Burn the witches!

Mă enervează femeile. Bine ai zis că femeile gay sunt mai misogine decât bărbații.
Mă enervează femeile ca turmă. Pentru că sunt rele. Și proaste. Sau și rele, și proaste.
Prefer să stau de vorbă c-un bărbat prost. Ăla măcar e prost, și tace. Da` o femeie proastă o să-și dea cu părerea. O să vrea să epateze prin inteligența care-i lipsește. O femeie proastă devine rea și se bagă exact ca musca sub coada calului. Unde nu-i fierbe oala, în subiecte care n-o afectează, se antrenează în discuții lungi despre dreptate, normalitate și cum ar schimba ea lumea, și-apoi se întoarce la telenovela ei preferată, din care trage judecăți de valoare pe care să le discute a doua zi cu cârdul ei.

Zic că a fost o afacere tare proastă să se dea liber la net pentru toată lumea. Până să aibă și ele net, se-ntâlneau la colțul blocului și disecau cartierul. Acum au o lume-ntreagă la dispoziție să-și dea cu părerea. Și nu se sfiesc. De la forumul cu mirese, cum să schimbi scutecul sau ce mai pui în ciorbă, au trecut la subiecte mai pompoase: cutare e gay; ce anormalitate! Cutare are 5 operații estetice; ce aberație! Aia a slăbit 20 de kile; ce așchilopată!
Tot ce ele nu pot face, tot ce iese din ”normalul de bucătărie”, tot ce e puțin diferit ajunge etichetat. Niciodată de bine. Criticat, pus la zid, mânjit cu noroi. Le văd ca pe o adunătură de săteni din Evul Mediu care aruncau cu bolovani în cei acuzați de vrăjitorie și râdeau sadic în timp ce aceștia erau arși pe rug. Așa îi văd. O gloată murdară, lățoasă, rea și inumană.

Și nu contează gradul de educație. Femeile, ca întreg, sunt rele. Invidioase. Gură-bogată. N-or să recunoască nici în ruptul capului că o altă femeie poate fi mai bună decât ele. Or să-și tragă bărbatul mai aproape când trece prin apropiere ”una din alea de strică casa omului”, de parcă s-ar uita cineva la bărbatul lor sau de parcă el ar avea ochelari de cal. Or să acuze pe oricine altcineva în afară de ele; niciodată ele nu greșesc, e mereu vina celorlalți.Or să te-njunghie pe la spate și-apoi or să aștepte să-ți treacă, s-o mai facă o dată. Sunt josnice și mârșave.

Pân` la urmă nu e faza de sex sau de orientare sexuală. E faza că mai rar găsești oameni. Și, printre femei, din ce în ce mai puțini.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!


 


vineri, 7 septembrie 2012

Egalitate, dar nu pentru căței - p.2

O sută de români în România fac diverse. Ba fură portofele, ba-și violează sora, ba îi dă în cap vecinului că i-a inundat balconul, fiecare după posibilități. Fiecare pe turta lui.
Cinci rromi fac aceeași chestie, în aceeași perioadă de timp. Tot în România. Ghici cine o să primească mai multă atenție din partea presei. Rromii ne fac de rușine. Nț, nț, nț, ce-au putut să facă! Da` se poate așa ceva? Trebuie luate măsuri, atitudine, ți-e frică să mergi pe stradă că-ți dau în cap, dom`le!
Cinci vs o sută. Proporție dreaptă. Sfânta egalitate.

O sută de francezi în Franța fac diverse. Aceeași poveste. Cinci români în Franța fac diverse. Oare pe cine discută presa? Pe români, evident. Ne fac de râs în toată Europa. În toată lumea, chiar. Nu-i de mirare că suntem priviți așa cum suntem, în afară. Păi, dacă ei se duc acolo și se dedau la blestemății. Ce popor idiot suntem. Ce nație de câcat. Cenușă-n cap și hai să le ștergem străinilor cizmele cu limba, să dispară păcatele celor cinci care n-au făcut cu nimic mai mult rău decât francezii lor. Da` sunt români. Ce fac românii în străinătate e mereu mai grav. Cinci vs o sută. Liberté, égalité, fraternité.

Oricine cu ceva pretenții și măcar o fărâmă de școală o să-ți debiteze despre cât de importantă e egalitatea. De orice fel. Între sexe, între nații, orientări sexuale. Spune NU discriminării. Oricare o să-și aducă aminte de aboliționiști, de Martin Luther King, de mișcarea feminiștă, Gloria Steinem, cât de greu afost să se obțină drept de vot pentru femei și persoanele de culoare, articolul 100, don` ask, don`t tell, mă rog, toate textele posibile. Oricare o să țină discursuri înflăcărate despre cum tre` să fim mai buni, mai oameni, mai toleranți, bălăriile astea care te fac o ființă superioară, de excepție. 

Pân` la rromi/români în străinătate. Acolo dispare și egalitatea, și toleranța, și limbajul elevat. Să aruncăm cu noroi. Să-i omorâm cu pietre! Egalitate? Egalitatea e pentru noi, mă, nu pentru ei. Toleranța e așa, un concept ideal. La naiba cu teoria! N-ai cum să aplici toate astea decât în ograda ta. La fel cum un părinte va fi foarte liberal în gândire când vine vorba de homosexualitate în general; ferească sfântul să afle că plodul lui e gay, că s-a zis cu tot liberalismul.

Nu pricep.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!


 

duminică, 26 august 2012

Brain juice

Lu` Einstein i-au păstrat creierul într-un borcan. Ca să-l studieze, să descopere secretul genialității, să facă suc de creier și să-l bea dimineața, pe stomacul, gol, în speranța că inteligența se ia. Simplul fapt că s-au gândit la asta îi face retarzi.

Și creierul lui Lenin l-au păstrat, probabil din aceleași motive. Sau pentru că rușii sunt psihopați și ei nu voiau să facă suc, voiau să facă vodcă.

N-am nimic cu rușii. La fel cum n-am nimic cu ungurii, francezii sau americanii. Doar cu anumite specimene. Rușii care-și țin prizonierii ca pe animale, bunicii habotniciei și a ochelarilor de cal.
( BTW, Free Pussy Riot! ) Ungurii care aruncau cu cartofi, borcane și pietre când venea trenul de la Galați. Francezii care vin și-ți strică vacanța pentru că mișună peste tot, cu camera de filmat după ei, strigându-se fonfăit și ostentativ Ernest și Etienne. Americanii care consideră patriotism să se ducă să moară-n Vietnam pentru că-n mintea lor creață ăia ar veni și le-ar invada teritoriul. De parcă vietnamezii n-aveau orezul lor de cultivat, trebuiau să treacă oceanul ca să mănânce orez american. La fel și americanii care cred că Europa e o țară unde se vorbește franceză.

Pân` la urmă, fiecare cu retarzii lor. Și cu tarele lor, și cu crimele lor, și cu vagabonzii, săracii, maniacii, psihopații, plini de zel, delăsători, lași, curajoși, luptători, legume, deștepți, cu haz, cu talent, sadici, ironici, cu curul gol în supermarket; oamenii îs la fel peste tot, depinde doar cu care ai norocul sau nenorocul de a intra în vorbă.

Și dacă Ion o omoară pe Maria, e o crimă ca oricare alta. Da` dacă Ion îl omoară pe Etienne, atunci e grav. Cum a putut? Ce imagine ne facem în lume? Numai la noi se putea întâmpla așa ceva!
Corect! Numai la noi faptul că Ion l-a omorât pe Etienne e văzut ca băștinașul care a omorât un străin. Oriunde în altă parte ar fi un om care a omorât un alt om. Da` hai să ne căinăm și să ne turnăm cenușă-n cap că străinul ăla a avut ghinionul să treacă pe lângă Ion și să i se termine timpul. Maria? Cine e Maria? Probabil îl înșela și a meritat s-o omoare-n bătaie. Da` Etienne e francez, de ce a trebuit să-l omoare?

Dacă tot i-au păstrat creierul lui Einstein să-l facă sirop, n-ar putea să extragă și suc de panda? Că am auzit că sunt exemplul perfect de antirasism: alb, cu negru și asiatic. Poate un cocktail între  cele două ar schimba multe chestii.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

joi, 7 iunie 2012

Happy pride

Iunie a fost declarată luna pride-ului de prin 2000. Și normal c-au adoptat-o și românii, că și ei e în rândul lumii. Nimic de comentat la faza asta. Ok, gay pride, hurray, paradă, activități, proiecte menite să facă legătura mai strânsă între ”membrii comunității”, d`astea. Și n-am nimic până în momentul în care nu se trezește cutare că vezi tu, lucrurile n-or să se schimbe niciodată dacă nu participă destui la cea paradă, că e momentul să ieșim în stradă și să arătăm că suntem, vrem, putem. Că fără implicare n-o să fie niciodată altfel, și comunitatea gay o să fie privită cu suspiciune și dezgust.

În primul rând eu nu simt că aparțin unei comunități. Nici măcar spirit de echipă n-am, darămite sentiment de apartenență. În al doilea rând, nu-mi place circul. Dacă vreau să văd clovni, mă duc la circ ca spectator, nu defilez pe stradă lângă ei.
Pentru că la noi s-a-ncercat introducerea unei parade liberale și nonconformiste, înainte de a educa vecinii și bunicile că diferența dintre tine și ei e doar o opțiune care nu-i afectează. Și s-a băgat imaginea violentă a travestitului bărbat, eventual de vârsta a doua, machiat strident și cu pene de Rio ca imagine definitorie pentru comunitate.
Cine-o să te ia în serios când arăți ca adus direct de pe centură? Cine-o să te creadă că ești capabil să iubești, să crești un copil sau să stai la coadă la pâine lângă el, când arăți ca o cocotă?

În loc să apară comunitatea în blugi și-n tricou pentru a stabili o dată pentru totdeauna că nu avem 3 capete și 6 mânuțe, că nu mâncăm copii vii și nu sprijinim pedofilia, că gay poate fi și persoana în rochie pe care n-ai bănui-o nici într-o mie de ani, și domnul la costum care-ți pledează cazul în instanță, se face tam-tam pe paradă haotică și grotescă.

Și pentru că sunt mulți care nu participă, ghici cine pică de vinovat pentru imaginea bizar creată.
Păi, scuză-mă, eu n-am nimic de-a face cu ce se prezintă pe sticlă. Imaginea care se prezintă e imaginea care se vinde. Și n-o să se vândă imaginea mea. O să se caute show și țipător. Și-atât timp cât asta o să dureze, n-o să mă vezi la nici un pride. Pentru că nu e mândrie să fiu exponat de muzeu, și nu e mândrie să-mi iau o cărămidă din neutralitate, și nu-i mândrie să fiu întrebată dacă mă transform noaptea în altă persoană doar pentru că nu-s hetero.
Mândrie e atunci când lumea mă apreciază înainte de a ști că-s gay; când nu mai contează ce fac în dormitor, contează cum gândesc în public; mândrie e când nu mi se lipește afișul în frunte și când imaginea mea nu se mai suprapune peste cea de can-can. Aia-i mândrie.
Și când parada va fi și mândria mea, atunci voi participa. Până atunci, pas.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

duminică, 11 martie 2012

Clubul ciudaților - p.2

Nu pot lua o pastilă dacă n-o sparg înainte între dinți. Simt că-mi rămâne-n gât dacă e întreagă, oricât de multă apă aș bea după. Și senzația rămâne acolo mult timp după. Deci o crănțăn subtil, și-apoi gustul amar trece mai ușor decât o senzație.

Pe același principiu nu suport peștele care are oase mici, și risc să mor de foame dacă-mi servești din ăla, pentru că stau, bibilesc, curăț până-mi trece foamea de nervi, și mă las păgubașă.

Încurc sâmbătă cu marți, nu ca timp, ci ca denumire. Și trebuie mereu să mă uit la mână, să-mi dau seama dacă taximetristul trebuie s-o ia la stânga, sau la dreapta. Pun frână cu piciorul stâng, cu toate că acolo e ambreiajul, și știu asta. Pot avea senzația că-i vineri, chit că-i de-abia miercuri și trebuie să-ntreb, ca să nu intru într-un week-end în avanpremieră. Dacă mă-ntrebi în ce dată suntem, primul instinct e să mă uit la ceas, chit că n-are afișaj de dată. Îmi place să-mi bag degetele în truse de farduri, ca să văd cum se simte culoarea. Și-s înnebunită după mirosul de ruj. Ador mirosul de acetonă și mi se face rău instant de la ăla de benzină. Cafeaua ideală e aia băută din cană. Ciudat e de bine și normal e de rău. Am tendința de a pune sare în mâncare înainte de a o gusta. Dorm lângă pernă, sau sub ea, niciodată pe. Și-uneori nu găsesc butonul de ”stop” dacă am început să vorbesc.

Manii. Sau ciudățenii. Le-avem cu toții. Puțini le și recunoaștem.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

miercuri, 4 ianuarie 2012

Andrea Dworkin se răsuceşte în mormânt - p.4

Am auzit zilele trecut o chestie: ”tre` să citim Virginia Woolf... e plină de porcării feministe... niște frustrate, părerea mea”. Spusă de o femeie. Am rămas mască. Fără cuvinte. Și-ncercam să le adun, da` pe bune că nu-mi ieșea...

Adică... adică... o fetiță răsfățată, care s-a născut cu drept de vot, și dreptul de a-și lua permis de conducere, și dreptul de a se mărita sau nu, și dacă da, cu cine are ea chef, și cu dreptul de a face ce vrea cu corpul ei, și care nu e nevoită să stea la cratiță decât dacă are chef, și care poate să muncească cot la cot cu un bărbat, și care poate face o facultate dacă vrea, și toate astea pentru că au existat ”frustrate feministe”... ea zice că-s porcării?

Deci e cam așa: dacă le are de când a început să meargă, are impresia că așa a fost mereu. Că și-n `50, și-n `70 era la fel. Că putea ieși-n stradă și să spună că are drepturi egale, fără să se-ntoarcă machiată natural acasă.
Newsflash! Dacă se-ntâmpla acu` 50 de ani, nu-i ancient history. Dacă ele erau frustrate, atunci tu ești frustrată pentru că profiți de ce au obținut ele în timp... Mi se zvârcolesc neuronii. Dureros.

Și mă repet: am avut perioada mea feminist-extremistă. Mi-a trecut în timp, după ce-am citit, văzut, adunat informații. Și-am ajuns la feminism moderat, cu o tentă de misoginism față de anumite specimene. Dar știu cu ce se mănâncă. Și dacă era frustrant să nu ieși din șorțul de bucătărie, să te închini domnului soțului tău și să nu ai alți dumnezei în afară de el atunci da, toate care nu facem asta putem fi clasificate drept ”frustrate”. Și fără să fie de rău...

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

marți, 18 octombrie 2011

Încălzire mincinoasă

Mă, cică se-ncălzeşte planeta. Anii trecuţi era o panică majoră: că se topesc gheţarii, că o să ne inundăm, că vom fi ca-n Waterworld şi alte fatalisme de genul ăsta. Pentru mine era simplu: ne inundăm, facem plută şi supravieţuim. Ba ne mai şi bronzăm frumos pentru că, dacă se-ncălzeşte, visul meu de-o vară veşnică devine realitate. Nu vedeam nimic rău în încălzirea asta globală.

Nici acum nu văd. Da' unde e? Vreau să simt încălzirea, vreau s-o pipăi, vreau să mă adopte şi să mă încălzească până-mi iese tot frigul din oase. Până simt că-mi arde pielea şi pot folosi loţiunile alea de plajă pe care le-am cumpărat şi le-am uitat acolo. Până pot să fac ou ochi pe tigaia lăsată la soare.

Numai că afară e din ce în ce mai frig. Că s-au gândit unii că încălzirea asta e un lucru rău. Cel mai rău. Că, dacă o ţinem tot aşa, peste 200 de ani e posibil să fie Waterworld, şi că trebuie să ne gândim la generaţiile următoare. Mă, peste 200 de ani o să fiu dead, over, kaput, конец. Ce-mi pasă mie că atunci se vor îneca cu toţii? Cu ce mă-ncălzeşte pe mine că lor o să le fie bine, dacă eu acu' tremur?

Nu, că, gândeşte-te la balenă şi la delfin. Păi, mă gândesc. La ăştia de acum. Peste 200 de ani, delfinul cu care stau eu la o şuetă din când în când, o să fie la fel de mort ca şi mine. Balena, la fel. Nu, că urmaşii noştri... Ai voştri, mă. Că ai mei n-or să existe. Şi dacă printr-o minune biblică vor exista, atunci vor fi îndeajuns de deştepţi, încât să se salveze; să supravieţuiască şi să întemeieze noua dinastie Cameliană. Dacă n-o să-i ducă capul, atunci ar face bine să moară, pentru că nu de tăntălăi are nevoie dinastia.

Şi de ce mi-ar păsa de-un posibil viitor în care ei vor fi bine mersi, dacă eu acu', în prezent, tre' să arunc al cincilea pulover pe mine, ca să-ncep să-mi simt organele? Nu-mi pasă, frate, nici măcar în vârful degetelor îngheţate. În curând or să cadă şi-o să tastez cu pumnul.

Să vină, deci, încălzirea globală! Să ne perpelim ca peştii pe uscat, să fim peşti în uleiul încins din tigaie, să ne prăjim ca guvizii şi să ne bucurăm de soarele prezent, nu de perspectiva unor urmaşi posibil fericiţi. Anarhie!

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

joi, 13 octombrie 2011

Sunt gay şi sunt ok - p.2

Gata! De azi viaţa mea se va schimba total şi iremediabil! Renunţ la viciile păcătoase gen cafea şi ţigară, îmi pun biblia în geantă şi, cel mai important, îmi caut bărbat pe care să-l iubesc şi să-l respect, cu care să mă mărit şi cu care să trântesc o gaşcă de plozi; care chiar dacă nu mă atrage şi nu, n-o să-l iubesc never ever, se cheamă că e calea cea adevărată şi fără de întinare. Aşa cum a vrut divinitatea: să fiu fabrică de înmulţire în masă pentru că, gay fiind, o să ard în focurile iadului celui veşnic şi, vai mie, mă voi zvârcoli fără încetare, în timp ce drăcuşorii vor mai turna un cazan cu smoală fierbinte peste mine...

Dacă mă crede cineva, înseamnă că e mai bătut în cap decât ăla care mi-a trimis aseară mail. Sau, hai, la fel de bătut în cap; dar nu la fel de maniac. Şi prezint proba:




L-am citit în diagonală. Prima dată. Apoi l-am luat la bibilit. Şi sincer nu ştiu ce să fac: să mă enervez, să râd până mă crăcănez, să-i plâng de milă individului? Pe bune acum, eşti real? Câţi neuroni ai? Sau câţi dintre ei foloseşti? Te mai poţi ridica dimineaţa din pat când cari atâta prostie după tine? Cine naiba a murit şi te-a lăsat pe tine drept vocea lu' Dumnezeu? Lămureşte-mă, te-ai trezit aşa şi ţi-ai spus: "hai s-o scoatem pe Camelia din păcat. Săraca, nu ştie ce face. S-o vindecăm de lesbianism." Nu, stai calm, nu se vindecă. Şi nici un dumnezeu nu-ţi va da fericit mâna pentru că ai purtat războiul sfânt împotriva gay-lor. Ba chiar s-ar putea să râdă şi ei de tine, în grup, la un pahar de coniac şi-un trabuc.

Aş face analiză pe text, pentru că m-a lovit profunzimea cuvintelor lui, da' i-aş lua din savoare. Bine, fie, doar câteva fragmente...
"O femeie nu poate iubi o altă femeie, la fel cum o femeie iubește un
bărbat!" - wow, ţi-ai dat seama singur de asta, sau ţi-au dictat-o îngerii de pe umăr? Câtă perspicacitate! Nu mi-aş fi dat seama nici într-o mie de ani că nu-i aceeaşi chestie. Pentru că mă plictiseam eu într-o zi, n-aveam ce face, şi m-am gândit că ce mi-e femeie, ce mi-e bărbat... Tot un drac. Tocmai pentru nu-i aceeaşi chestie, mă, ciudatule, există femei care iubesc femei şi bărbaţi care iubesc bărbaţi. Altminteri am fi fost cu toţii în aceeaşi ciorbă.

"Un bărbat nu poate iubi așa cum iubește o femeie decât pe o femeie" - aici nu pot spune decât: CORECT! Nu poate. D'asta bărbaţii preferă blondele, şi eu brunetele.

Ca să n-o mai întind, ultimul paragraf m-a lovit la corason. Cum se gândeşte el, mititelul, la sufletul meu nemuritor. Păi, bine, mă, da' cine ţi-a permis să te gândeşti la mine? Vezi-ţi de drumul tău în viaţă. Discută problema stringentă a homosexualităţii cu prietenii tăi ciudaţi, la ceai, în timp ce mâncaţi fursecuri pe şerveţel, să nu faceţi firimituri, şi cântaţi în cor un imn. Şi-apoi culcaţi-vă-n paturile voastre cu cearşafuri apretate şi visaţi cruciade. Pe mine lăsaţi-mă-n pace. De sufletul meu am eu grijă. Cu divinitatea mă-mpac cum ştiu eu, nu cum visează unii că scrie în cărţi. Iar dumnezeul ăla drept şi bun de care vorbeşti s-ar putea să mă placă mai mult pentru că nu mă ascund sub măşti false de falsă pioşenie.

Cât despre iad... De unde ştii tu că nu ni-l trăim fiecare, la un moment dat aici, pe pământ? Poate că eu îs iadul tău. Tu n-ai nici o şansă să fii al meu, dar poţi spera în continuare.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

marți, 11 octombrie 2011

Sunt gay şi sunt ok

Nu prea "mă prind" chestiile care circulă pe facebook. Pentru simplul motiv că unele-s făcute doar pentru că viaţa unora e pe net. Da' am găsit azi dimineaţă ceva. Pe principiul "te loveşte doar ce te interesează".

Şi mă gândesc aşa: nu neg, dar nici nu strig în gura mare. Când fac cunoştinţă cu cineva, nu spun "bună, sunt Cami. Sunt gay, să ştii". Pentru că nu mi se pare relevant. Pentru că e posibil să nu mă mai întâlnesc never ever cu persoana cu pricina sau, dacă mă mai întâlnesc cu ea, oricum ce fac eu la mine acasă e doar problema mea proprie şi personală. Preferinţele nu mă definesc. Nu mă fac nici mai flamboaiantă, nici mai ştearsă. Nu-mi dau o aură mistică, nu mă fac mai deşteaptă, mai interesantă, mai mirobolantă; la fel cum nici nu mă şterg de pe harta persoanelor cu care ai vrea să ieşi la o bere.

Nu-mi influenţează capacitatea de a duce o discuţie, nu-mi reduce materia cenuşie, nu mă ajută nici să plac, nici să displac. Ţine doar de mine. Şi nu e treaba nimănui ce culoare au cearşafurile mele, atât timp cât nu suntem nici măcar urme de amici.

Da' vezi tu, că grupul "ne doare de tine" tre' să ştie chestia asta. Sau s-o bănuiască. Şi dacă s-a întâmplat asta, atât ţi-a fost. Dead, over, kaput, конец. Nimic altceva nu mai contează. Nici cât de frumos ştii să tricotezi, nici că ai pictat Capela Sixtină, nici măcar că ai primit premiul Nobel pentru Pace. Că cică e mai important acest aspect decât orice altceva.

Sprânceana mi se ridică. Încerc să ghicesc numărul de ani care trebuie să treacă până când asta n-o să mai conteze. Deloc. Mă vizualizez cu foarte mult păr alb până atunci. Şi nu-nţeleg de ce. Explicaţii, cineva?

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

vineri, 26 august 2011

Moşeala

Ieri am aflat că moşeala e un ritual al "roackerilor". Un fel de dans. Adică aşa se dansează rock-ul: dai din cap, te loveşti de ceilalţi şi sari. Un ritual barbar, am aflat. Al cărui semnificaţie, persoana în cauză nu-l pricepea neam. Totul spus pe-un ton atât de mirat, şi-atât de inocent, şi-atât de contrariat, că-mi venea să-ntreb în ce bol de cristal a trăit până acum.

Poate e mai uşor să pricepi de ce maneliştii fac faza aia cu mâna lovită sistematic. Sau, ca să nu fiu atât de nasoală, de ce există genul ăla de dans în care stai în mână, te-vârţi în cap şi faci tot felul de flic-flac-uri, fără nici o legătură aparentă cu muzica.

Da' unde e plăcerea să te-mpingi şi să ţopăi de nebun? Nu-i nici estetic, nici sănătos, nici în nici un fel. Poate doar să ridice semne de întrebare. Iar termenul în sine... De unde şi până unde? N-a mai văzut, n-a mai auzit şi da, toate ideile ei de fetiţă cuminte au fost date peste cap când a văzut barbaria cu pricina. Şi nu pot să spun decât atât: bine că n-a văzut moşelile mai vechi, la care se lăsa cu călcat în picioare şi pumni pe bune, pentru că mă îndoiesc că ar mai fi ieşit vreodată din casă.

Pân' la următoarea sprânceană ridicată, la bună vedere!

joi, 28 aprilie 2011

În trend

Dacă spui că-ţi place Gaga, vei primi cel mai probabil o sprânceană ridicată. Pentru că, vezi tu, n-are cum să-ţi placă Gaga. Majoritatea o ascultă, mai toţi bat ritmul în intimitatea proprie şi personală, da' când vine vorba de ce spui în public, lucrurile se schimbă. Cum să-ţi placă? Da' e... urâtă; şi are costume ciudate. Cine se îmbracă aşa pe stradă? Şi-ai văzut şi în ce fel apare pe scenă? Şi ce, aia-i voce? Cel mai probabil e lucrată în studio; e doar o imagine. E în trend să spui că nu-ţi place Gaga. Ai un punct în plus pentru gusturi pudibonde; dacă o mai şi desfiinţezi puţin, deja eşti mult prea aproape de puritani.

Dacă-ţi place Madonna, iar nu e de bine. Demult era considerată "de moravuri uşoare"; era imposibil să-ţi placă, cu toate că muzica n-are nimic de-a face cu dormitorul. Acum nu mai poate să-ţi placă pentru că a îmbătrânit. Plus că nu mai scoate ce muzică scotea odată. Neee, dacă-ţi place Madonna clar e ceva foarte în neregulă cu tine.

Când eram la liceu, era la modă să-ţi placă Coelho. Încă mai e. Nu conta cât ai citit din el, nu avea importanţă faptul că, probabil, ai fi putut scrie cartea aia poate chiar mai bine decât a făcut-o el şi într-o singură săptămână. Era musai să ai Alchimistul pe bancă şi, cu un ton puţin afectat, să spui că "el chiar scrie, mă. Ce ştii tu; cartea asta mi-a schimbat viaţa." N-avea importanţă că, de fapt, ţi s-au părut banalităţi puse cap la cap, sau că ai fi preferat să citeşti orice altceva; nu pricepi nimic şi eşti şi lipsit de profunzime dacă îl renegi pe Coelho.

Dacă spui că nu-ţi place Naomi pentru că iese-n faţă ca exemplu negativ pentru tot ce-nseamnă "comunitate gay", eşti îngust la minte. Pentru că scuipătorul de seminţe cu care te întâlneşti în fiecare zi o să gândească: "da, măi, vezi, Michelangelo era gay, şi era ok; Joan Baez, Truman Capote, Gaultier, Colette, Freddie Mercury, Gertrude Stein, Walt Whitman, la fel." Jumătate din populaţie nu ştie cine-s respectivii. Vor lua ce li se dă pe tavă, şi ce li se dă e pâine şi circ. Şi nimeni n-o să te asocieze cu Gaultier; toţi te vor asocia cu Naomi. Da' eşti discriminator şi obtuz dacă spui asta, deci pumnu' în gură; taci şi-nghite dacă nu vrei să ţi se arunce un ochi rău.

Încă se mai gândeşte în tipare impuse de alţii. Pe bune acum, ai măcar tăria de a-ţi crea propria idee, care să spună exact ce gândeşti tu, nu ce au gândit alţii. Ţi-e frică să ieşi dintre limite? Atunci meriţi să fii acolo; şi pe zi ce trece să ţi se restrângă mai mult spaţiul, până când n-o să mai ai aer. Ţi-ai făcut-o cu mâna ta.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

duminică, 17 aprilie 2011

Pierdut virginitate

N-o să-nţeleg nici dacă-mi baţi un cui în cap de ce pun unele femei atâta preţ pe virginitate. Da, ştiu, sunt o insensibilă notorie, nu merit să mă numesc "femeie" dacă nu înţeleg nici măcar atâta lucru, locul meu e de partea cealaltă a baricadei, şi alte reacţii de genul ăsta, lacrimogene, feministe, şi ultra-umane. Da’ pe bune că eu nu pricep.

Să ne înţelegem că vorbim despre "pierdutul fecioriei" într-un mod benevol şi dorit. Şi "feciorie" mă lasă mască, pentru că nu-nţeleg ce caută feciorul ăla atâta timp în interiorul unei virgine, da’ trecem rapid peste. Că cică e fecioară. Sau virgină. Sau pură; inocentă; imaculată; ca un crin; ca un bujor de trandafir; neştiutoare; neatinsă; castă. Cu alte cuvinte, din punct de vedere medical, are himenul intact. Din punct de vedere psihologic, n-a făcut sex niciodată. Nefericita, aş fi tentată să spun, dar mă abţin la timp.

Sau, sau, sau, mai tare: a fost "deflorată". Uuuu, cineva i-a furat floarea. Floarea ei e dusă pe aripile vântului. Nu, nu i s-a uscat floarea, pentru că asta ar fi spooky, doar i-a fost furată. Odată cu inocenţa. Şi-odată cu toate visele şi speranţele de a rămâne veşnic într-o eternă copilărie. Un fel de Peter Pan feminin.
Ooook, şi deci e vorba despre himenul măreţ, care o face pe ea, stimata virgină, să fie respectată şi să se simtă deasupra tuturor celorlalte care, de, nu mai sunt atât de virgine. Sprânceana mi se ridică. Păi, nici măcar pe vremea când eram mică, proastă şi nefericită nu mă gândeam că "muamă, ce tare, uite, eu încă mai am himen şi aia nu". Adică, nu mă simţeam nici specială, nici aparte, nici în vreun alt fel. Pur şi simplu era. Şi când n-a mai fost... soarta. Viaţa a mers mai departe, pământul nu s-a oprit din a se învârti, pe bune că n-a fost nici măcar eclipsă. Da’ a fost bine...

Ei, nu, că vezi tu, că cică eu am un neuron lipsă, pentru că am un dinte împotriva virginelor. Şi nu a tuturor, ci doar a ălora de fac hau-hau pe chestia asta. De mai au puţin şi dau şi anunţ în ziar pentru că, vezi tu, au o vârstă, şi tot aşa sunt. Că se păstrează pentru cineva special. Că va fi un moment unic. Să mori tu? Da, e unic; da’ e exact ca faza aia: o dată-n viaţă faci 18 ani. Ar fi ciudat să nu fie unic. Bizar chiar. Şi oricum, după momentul ăla, o să faci atâta sex încât n-o să ţi se rupă numai himenul. Dacă voiai neapărat să fii pură şi castă, erai mai atentă şi nu-ţi mai pierdeai cea virginitate. Niciodată. Părerea mea.

Se păstrează pentru cineva special; ok, înţeleg. Nu, nu înţeleg, da’ pot să pretind doar de dragul continuării. Deci, cineva special. Şi apare cineva-ul, şi-i fură virginitatea, şi ghici ce! Nu, nu i-a furat-o, i-a dat-o ea de bună voie şi nesilită de nimeni, da’ în caz de ceva, ORICE, îi va scoate ochii toată viaţa că i-a dăruit bunul ei cel mai de preţ şi dup-aia a fost batjocorită-n mod barbar, pentru c-a fost părăsită; sau pentru că nu e întreţinută în condiţiile pe care şi le imagina; sau pentru că nu se mai poartă la fel de tandru ca prima dată; sau, sau, sau...

Păi, stai aşa. Ăsta era bunul tău cel mai de preţ? Pentru o nenorocită de membrană faci atâta scandal? Înţeleg să te isterizezi dacă-i făceai persoanei speciale şi act de proprietate pe apartament, maşină, şi ideile tale geniale de pe următorii 20 de ani. Da’ aşa? Deci tot ce te caracterizează, ceea ce eşti sau vei fi vreodată se limitează la o membrană? Eşti mai jos decât o meduză, pe bune. Ca să citez pe cineva, dacă-ţi bagi un deget în fund şi te ţii de nas, în mod clar o să faci explozie...

Continuăm cu un nume care m-a amuzat mereu: cum o fi să fii virgină şi să te cheme Virginica? Până la măreţul moment e ok. Da’ dup-aia cum îţi spui? NumaiVirginica? DezVirginica? NonVirginica? Da, ştiu, nu e vina ta că te-ai procopsit cu numele ăsta, da’ e vina ta că în momentul în care ai făcut 18 ani n-ai dat fuga la poliţie, să ţi-l schimbi. Fail.

Şi, ca să revin, nu, nu înţeleg. Bun, am notat, strămoşii noştri considerau că e nasol să nu te căsătoreşti cu o virgină. Nu pricep de ce, pentru că nu e virgină decât o dată, şi nici nu ştie prea multe, ba chiar e sfioasă, şi tre’ să-i aduci flori şi ciocolată, şi e mai multă bătaie de cap, dar, nah, cine sunt eu să mă pun între om şi gusturile lui? Da’ acu’? Virginitatea e so last year. Sincer. Pentru că există unii – nu mulţi, da’ sperăm să ne înmulţim – care spunem că nu, nu contează. Nici faptul că ai aşteptat – mult prea mult, dacă mă întrebi pe mine -, nici că ai încă o parte pe care-ţi place s-o numeşti "intactă". Câteva secunde şi-a dispărut; ce poate fi atât de magnific încât pentru alea câteva secunde să te consideri Maica Tereza? Măcar ea a fost hotărâtă până la capăt....

Întrebarea finală: dacă nu suferi când ţi se extirpă apendicu’(să înţelegem că e vorba de o procedură care implică anestezie, bisturiu şi cel puţin două cadre medicale - deci doi indivizi -, o spitalizare, un moment incomod şi total neplăcut pe care îl reţii şi nu depinde de tine, dar e vital, şi se mai lasă şi cu cicatrice) de ce naiba suferi atât pentru himenul ăla?

Nu, evident nu spun acum "femei din toate ţările, dezvirginaţi-vă!" Departe de mine gândul. Spun doar că mă depăşeşte tot tam-tam-ul care se face pe marginea unei chestii de-a dreptul banale. Şi mă stresează virginele care se dau mari cu o chestie pe care nu, n-au realizat-o ele, aşa s-a întâmplat să se nască. Ca şi cum eu m-aş lăuda că sunt blondă. Nu, nu e meritul meu. E doar consecinţa logică a faptului că mama s-a întâlnit cu tata. Meritul meu e că m-am vopsit brunetă. Faceţi deducţiile necesare.

Pân’ la următorii nervi, la bună vedere!

miercuri, 13 aprilie 2011

The sound of silence

Nu sunt un fan al zgomotelor. Dacă vrei să mă tracasezi, aruncă-mă într-o mulţime de inşi care ţipă, îşi dau cu tamburinele în cap şi imită strigătele de luptă ale pieilor roşii. Aha. Sau înghesuie-mă pe-un stadion, la ăl mai important meci al campionatului mondial. Sau, sau, mai realist, leagă-mă de catedră, într-o clasă plină de plozi de aproape 7 ani, lăsaţi dezlegaţi şi needucaţi încă în vorbitul doar dacă ridică două degete. Daps, asta clar m-ar perturba atât de total încât, o dată eliberată, mi-aş lipi cu superglue căştile de urechi şi nu le-aş mai părăsi în vecii vecilor. Pe bune.

Pe de altă parte, nu sunt nici un fan al tăcerii. Dacă vrei să mă torturezi, dă-mi linişte deplină. Din aia de auzi musca alergând dintr-o parte în cealaltă a camerei, de observ că a picat acul pe covor, mă rog, aţi prins ideea. Bine, nu ştiu de ce mereu trebuie să fie vorba de un ac; eu, una, nu stau cu acele după mine. Ba chiar nu văd un ac decât atunci când mai vreau un pierce. Altminteri, relaţia mea cu acele e destul de limitată. Şi, dacă tot am ajuns aici, nici muşte nu prea cunosc; mai degrabă ţânţari. Da' dacă asta e definiţia recunoscută a liniştii, cine sunt eu s-o demontez?

Deci nici liniştea totală nu mă satisface. Cu alte cuvinte, îmi vine să sar pe pereţi, să iau eu tamburina şi să o lovesc sistematic - nu, nu de capul din dotare - de cel mai apropiat obiect, ba chiar să vorbesc singură pentru a sparge atmosfera de înmormântare. Liniştea totală e plictisitoare de-a dreptul. Ăsta e unul dintre motivele pentru care, dacă n-am cu cine schimba păreri, am mereu muzica pornită; să se audă ceva, orice. Şi da, dacă ar fi să aleg între zgomot demenţial şi tăcere totală, aleg fără să stau pe gânduri zgomotul. Ciudat, da; bizar, poate; dar, nah, asta e.

Bun, şi-n ordinea asta de idei, spun aşa:
Totul începe la şcoală. Direct din clasa I, când înveţi că tre' să stai frumos în bancă, să vorbeşti doar întrebat şi să ţii mâinile la spate. Se continuă cu restul treptelor şcolare, liceu inclusiv, când deja să vorbeşi neîntrebat devine o artă. La facultă, când crezi că ai scăpat, ghici ce! În nici un caz nu. Şi când răsufli uşurat că nu mai sunt profesori, şi nu trebuie să ceri voie să spui un banc, şi că poţi vorbi fără să-ţi faci programare, şi te gândeşti că ţi-a pus divinitatea mâna în cap şi te-a blagoslovit cu liber la cuvinte, mai gândeşte-te o dată. Pentru că nu, nici măcar acum n-ai scăpat de. Încă mai există, nu şi-au dat duhul pe drum, nu s-au schimbat, nici măcar n-au devenit mai toleranţi, ba chiar şi-au perfecţionat tactica şi stilul.

Cine? Păi cum cine? Grupul ŞŞŞŞTTTT! E imposibil să nu fi cunoscut măcar un membru al respectivului club. Ei sunt cei care se cred legea şi ordinea. Păstrătorii tăcerii. Mâna disciplinei. Biciul lui Dumnezeu. Cavalerii Sfintei Linişti. Moartea hai-ului şi hăhăielii. Ei sunt cei care stau mereu în prima bancă. Dacă nu prind prima bancă liberă, sau au fost mutaţi pentru că s-au reorganizat grupurile şi Cavalerii Ultimei Bănci au fost pedepsiţi să stea în faţă, se vor da de trei ori peste cap, vor face pe dracu'n patru şi vor găsi o modalitate de a sta măcar în banca a doua. Ei sunt cei care sunt cei mai cuminţi, cei mai disciplinaţi, pe ei n-o să-i vezi niciodată alergând, ci doar mergând lent, cu o figură de sfânta măicuţă a sfintei mânăstiri, cu mâinile împreunate în poziţie de rugăciune sau braţ la braţ cu un alt specimen aidoma lor. Ei sunt mimozele. Ei sunt ăia care nu ridică tonul decât dacă vor SĂ FIE LINIŞTE! Ei sunt cei pe care-i bănuieşti că au aderat la o sectă oareşcare doar pentru că au drept zeu suprem pe Harpocrate. Tot pe ei îi bănuieşti de sacrificii umane, dar nu oricum, ci cu victimele deposedate de limbă, pentru a le putea tortura da, în linişte.

Ei, şi de fiecare dată când zgomotul devine mai puternic decât bâzâitul muştei, recurg la metoda imbatabilă, arma supremă, trucul infailibil: ŞŞŞŞTTTT! Aşa se încearcă restabilirea ordinii. Dacă primul ŞŞŞŞTTTT nu merge, se repetă; puţin mai tare, mai apăsat. Dacă nici aşa nu merge, se va trece la repetiţie; şi din ce în ce mai nervos, eventual urmat de-un NŢNŢNŢ, cu ochii daţi peste cap, cu o privire fioroasă şi puţin ameninţătoare. Din ce în ce mai ameninţătoare pe măsură ce ŞŞŞŞTTTT-ul nu dă rezultatul scontat, şi zgomotul nu încetează.

ŞŞŞŞTTTT-ul mă calcă pe ficaţi. Da' nu călcat din ăla, finuţ, cât să-i simt prezenţa. Nuuu, ăsta e călcat din ăla cu bocancul, de zici că mai ai puţin şi săracul ficat va exploda în mii şi milioane de bucăţele. Pentru că:
- cine a murit şi te-a lăsat în loc Mare Preot al Tăcerii? N-am auzit pe nicăieri şi sincer acu', nici măcar n-ai inel care să dovedească statutul pe care ţi-l arogi. Papa măcar are inel şmecher, care strigă: eu sunt acela! Da' tu? N-ai decât un amărât de zgomot pe care până şi papagalul meu ar învăţa să-l imite în maxim două săptămâni. Şi vorbesc despre papagalii ăia mici, Perouche, nu despre ăi de ştiu să şi răspundă la întrebări.
- de obicei e vorba de una - maxim două - persoane ŞŞŞŞTTTT. Adică una singură se simte deranjată de zgomot şi panaramă. Şi pentru aia unicat - care, repet, nici măcar n-a fost unsă în mod oficial - toată lumea tre' să tacă mâlc. Să-şi înghită cuvintele, să vorbească în şoaptă până ajung să sune de parcă ar avea laringită în formă avansată, să uite cum le sună vocile. Păi asta-i drept? Dacă tot ai probleme cu zgomotul, există, frate, nişte invenţii uluitoare care se cheamă dopuri de urechi. Foloseşte-le sănătos!
- se întâmpla mai ales în şcoală: şi vorbea profu' acolo, şi toată lumea făcea debandadă, şi profu' nu se supăra, că era băiat de treabă, şi ştia cum e să vrei să faci caterincă, ba chiar se băga şi el în vorbă, şi era da, hărmălaie, da' nu din aia deranjantă, ci d'aia de plozi energici, care vor să se exprime. Ei, şi subliniez, profu' nu se trezea să zică: linişte! Da' se trezea persona ŞŞŞŞTTTT. Sânge pe pereţi! Pe bune că mi se trezeau impulsurile violente, şi-o vedeam torturată în cele mai barbare moduri cu putinţă. Da, implică şi rotule, şi ace de undiţă...
- vorba cuiva mai înţelept: linişte totală o să am o veşnicie, dacă nu există nici raiul meu, nici ăla promovat de religie, nici câmpia veşnicelor vânători; o să mă "bucur" de ea la vremea ei; până atunci, de ce să mă torturez?
- eu înţeleg că umeori chiar te poate deranja zgomotul; da' uneori, frate, nu tot timpul. Pentru că dacă te deranjează tot timpul, apăi problema e la tine. Bea un ceai, calmează-te, ia-ţi o vacanţă, relaxează-te, spumant de baie, beţişoare parfumate, yoga, repaos total. Pe bune, nu te văd cu ochi buni dacă ai nervii întinşi la maxim...

Şi mă opresc aici. Nu de alta, da' am chef de panaramă şi zic: să fie liber la strigăte! Să imităm maimuţele urlătoare şi să fie debandadă. Să se spargă geamurile din cauză de decibeli! Să fie zgomot şi zgomot să rămână!

Pân' la următoarele ţipete, la bună vedere!

luni, 11 aprilie 2011

Curs de banking

Primul meu salariu l-am primit în plic. Şi-a fost din ăla, şi cu mărunţei, şi cu niscaiva bancnote, da' ţin minte că mi-a plăcut teribil; adică, muncisem aproape o lună şi aveam finalmente plicul cu salariul meu propriu şi personal, pipăibil cu mâna. A fost unicul, pentru că următoarele deja au început să vină pe card. Îmi plac cardurile; poţi plăti direct cu ele, poţi să scoţi bani la orice oră din zi şi din noapte, maşini din alea de bagi cardul şi sare banul - denumite popular "bancomate" - peste tot.

Ei, şi-n ordinea asta de idei, dau să mă apropii de bancomat ieri seară. În faţa mea, 3 persoane. Nu-i grav, mi-am zis încurajator; cât poate să le ia? Şi merge destul de rapid acţiunea bagă cardul-scoate banii cu prima persoană; taci că-i bine, deci în curând voi ajunge şi eu aproape de maşinăria minunată. A doua persoană la rând. Şi-observ că a treia e venită doar pentru companie, deci încă un inamic eliminat, şi deja mă pregăteam să-mi frec bucuroasă palmele, să sar în aer şi să-mi bat tălpile una de cealaltă à la Fred Astaire.

Daaaar... Cutare 1 se sprijină mai bine de bancomat şi, împreună cu Cutare 3 încep să o aştepte pe Cutare 2. Şi-aşteaptă, ba chiar încep să facă şi galerie, pentru că respectiva Cutare 2 pe bune că stătea în faţa bancomatului, cu cardul în mână, de parcă ar fi aşteptat să sară banul doar cu puterea minţii. Şi se îndură Cutare 1 să o ajute, în timp ce Cutare 3 e pe post de majoretă. Pe bune că am văzut multe, da' persoane - două la număr - care să stea să citească cu voce tare cum îţi poţi plăti facturile cu cardul, şi-apoi fiecare opţiune în parte - la fel, cu voce tare - n-am mai văzut... Le-au luat la rând... Şi nici măcar nu aveau un stil cursiv de a citi; imaginaţi-vă pe cineva de la clasa 1, care n-a învăţat la grădiniţă cum stă treaba cu literele, încercând să priceapă ce vrea să le comunice bancomatul. Inclusiv "da" şi "nu" au citit... Am simţit cum îmi cresc fire de păr albe, cum mi se întind neuronii, cum prind rădăcini la picioare. Şi cum era o consignaţie prin apropiere, am zis să pierd ceva timp holbându-mă artistic prin vitrine. Ştiu tot meniul oferit de consignaţia cu pricina, şi când m-am decis să mă întorc la bancomat, stupoare! Tot acolo erau! 15 minute pe ceas pentru a scoate nişte nenorociţi de bani. 15 minute care mi s-au părut o eternitate. Dar, finalmente au plecat, şi-ntr-un aproape minut am pus şi eu mâna pe bani.

Ce e în neregulă cu imaginea asta? Păi, să vedem:
În primul rând ar trebui să se facă nişte cursuri pentru persoanele care vor să-nveţe să folosească un card, înainte de a le lăsa să umble dezlegate prin societate. Nu de alta, da' există unii mai puţini calmi decât mine, cu veleităţi de criminali în serie, care ar putea să explodeze pentru că tu bâjbâi bancomatul, în timp ce el mai are 10 minute pentru a mai prinde nu'ş ce magazin deschis, sau pentru că-l aşteaptă taxi-ul.

În al doilea rând - şi aici ne îndepărtăm puţin de seara mea - sunt ăia de iau chitanţă după fiecare chestie. Interogare sold - chitanţă. Scos bani - chitanţă. Din nou, interogare sold, să vadă cu cât au mai rămas, cu toate că ar putea face o simplă scădere: chitanţa 1, minus chitanţa doi; da' nu, interogare din nou şi, din nou, chitanţă. Trei chitanţe luate degeaba, de parcă ar vrea să-ţi facă în ciudă, sau n-au ce face acasă, şi s-au gândit să piardă ceva timp cu bancomatul...

Şi, al treilea punct, şi cel mai stresant, ăia de au după ei câte 3 carduri, şi scot de pe fiecare în parte bani, şi la fiecare card mai iau şi câte trei chitanţe. Sânge pe pereţi! Adică, să ne înţelegem, mă duc să-i fac o vizită bancomatului; două persoane în faţa mea, aşa că aştept răbdătoare. Şi din alea două se transformă în 6, ba chiar 7, pentru că am avut "plăcerea" de a da şi peste câte 4 carduri de individ. Da' dacă erau 7 persoane în faţă, nu tot trebuia să aştepţi? o să ziceţi. Ei, bine, nu. Pentru că dacă ar fi fost 7 persoane, mi-aş fi mişcat oasele bătrâne direct spre un alt bancomat. Aşa, văd două, apăi mă aştept la 2 carduri. Să fie două persoane şi mai multe carduri mi se pare înşelăciune curată; a aşteptărilor mele, adică. Mă simt, păcălită, trasă pe sfoară, înjunghiată pe la spate, trădată, bătaia de joc a zeului suprem al bancomatelor şi al cardurilor.

Încă o chestie şi mă opresc: există şi ăia de folosesc cardul de ceva timp. Pe bune acu', am început să recunosc figuri la bancomat, deci nu-i ca şi cum ar pune pentru prima dată mâna pe el. Ei, şi după câteva luni, ghici ce! Se comportă la fel ca la început. Meticuloşi, citind atent fiecare cuvinţel, scărpinându-se netalentat în cap pentru că nu se pot hotărî cât să scoată, cu viteză de supermelc, obosit după o goană nebună cu o furnică; fraaate, mi se dezvoltă impulsuri violente. De ce nu vrei tu să-nveţi o dată pentru totdeauna că nu-ţi trebuie 5 facultăţi şi câteva doctorate ca să apeşi nişte butoane, şi că dacă vezi că celorlalţi din spatele tău începe să le crească barbă e semn rău? Păi, până şi bunică-mea, care se apropie lejer de 80, scoate banii aproape la fel de repede ca şi mine; restul lumii, care bibileşte butoanele, care le dezmiardă şi mai au puţin şi se apucă să lustruiască ecranul, nu se poate ridica la viteza unei băbuţe de 80? Mi-e răăău....

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!
Related Posts with Thumbnails
 

Blue Jasmine Template by Totul despre Blogger