Pierdut virginitate

N-o să-nţeleg nici dacă-mi baţi un cui în cap de ce pun unele femei atâta preţ pe virginitate. Da, ştiu, sunt o insensibilă notorie, nu merit să mă numesc "femeie" dacă nu înţeleg nici măcar atâta lucru, locul meu e de partea cealaltă a baricadei, şi alte reacţii de genul ăsta, lacrimogene, feministe, şi ultra-umane. Da’ pe bune că eu nu pricep.

Să ne înţelegem că vorbim despre "pierdutul fecioriei" într-un mod benevol şi dorit. Şi "feciorie" mă lasă mască, pentru că nu-nţeleg ce caută feciorul ăla atâta timp în interiorul unei virgine, da’ trecem rapid peste. Că cică e fecioară. Sau virgină. Sau pură; inocentă; imaculată; ca un crin; ca un bujor de trandafir; neştiutoare; neatinsă; castă. Cu alte cuvinte, din punct de vedere medical, are himenul intact. Din punct de vedere psihologic, n-a făcut sex niciodată. Nefericita, aş fi tentată să spun, dar mă abţin la timp.

Sau, sau, sau, mai tare: a fost "deflorată". Uuuu, cineva i-a furat floarea. Floarea ei e dusă pe aripile vântului. Nu, nu i s-a uscat floarea, pentru că asta ar fi spooky, doar i-a fost furată. Odată cu inocenţa. Şi-odată cu toate visele şi speranţele de a rămâne veşnic într-o eternă copilărie. Un fel de Peter Pan feminin.
Ooook, şi deci e vorba despre himenul măreţ, care o face pe ea, stimata virgină, să fie respectată şi să se simtă deasupra tuturor celorlalte care, de, nu mai sunt atât de virgine. Sprânceana mi se ridică. Păi, nici măcar pe vremea când eram mică, proastă şi nefericită nu mă gândeam că "muamă, ce tare, uite, eu încă mai am himen şi aia nu". Adică, nu mă simţeam nici specială, nici aparte, nici în vreun alt fel. Pur şi simplu era. Şi când n-a mai fost... soarta. Viaţa a mers mai departe, pământul nu s-a oprit din a se învârti, pe bune că n-a fost nici măcar eclipsă. Da’ a fost bine...

Ei, nu, că vezi tu, că cică eu am un neuron lipsă, pentru că am un dinte împotriva virginelor. Şi nu a tuturor, ci doar a ălora de fac hau-hau pe chestia asta. De mai au puţin şi dau şi anunţ în ziar pentru că, vezi tu, au o vârstă, şi tot aşa sunt. Că se păstrează pentru cineva special. Că va fi un moment unic. Să mori tu? Da, e unic; da’ e exact ca faza aia: o dată-n viaţă faci 18 ani. Ar fi ciudat să nu fie unic. Bizar chiar. Şi oricum, după momentul ăla, o să faci atâta sex încât n-o să ţi se rupă numai himenul. Dacă voiai neapărat să fii pură şi castă, erai mai atentă şi nu-ţi mai pierdeai cea virginitate. Niciodată. Părerea mea.

Se păstrează pentru cineva special; ok, înţeleg. Nu, nu înţeleg, da’ pot să pretind doar de dragul continuării. Deci, cineva special. Şi apare cineva-ul, şi-i fură virginitatea, şi ghici ce! Nu, nu i-a furat-o, i-a dat-o ea de bună voie şi nesilită de nimeni, da’ în caz de ceva, ORICE, îi va scoate ochii toată viaţa că i-a dăruit bunul ei cel mai de preţ şi dup-aia a fost batjocorită-n mod barbar, pentru c-a fost părăsită; sau pentru că nu e întreţinută în condiţiile pe care şi le imagina; sau pentru că nu se mai poartă la fel de tandru ca prima dată; sau, sau, sau...

Păi, stai aşa. Ăsta era bunul tău cel mai de preţ? Pentru o nenorocită de membrană faci atâta scandal? Înţeleg să te isterizezi dacă-i făceai persoanei speciale şi act de proprietate pe apartament, maşină, şi ideile tale geniale de pe următorii 20 de ani. Da’ aşa? Deci tot ce te caracterizează, ceea ce eşti sau vei fi vreodată se limitează la o membrană? Eşti mai jos decât o meduză, pe bune. Ca să citez pe cineva, dacă-ţi bagi un deget în fund şi te ţii de nas, în mod clar o să faci explozie...

Continuăm cu un nume care m-a amuzat mereu: cum o fi să fii virgină şi să te cheme Virginica? Până la măreţul moment e ok. Da’ dup-aia cum îţi spui? NumaiVirginica? DezVirginica? NonVirginica? Da, ştiu, nu e vina ta că te-ai procopsit cu numele ăsta, da’ e vina ta că în momentul în care ai făcut 18 ani n-ai dat fuga la poliţie, să ţi-l schimbi. Fail.

Şi, ca să revin, nu, nu înţeleg. Bun, am notat, strămoşii noştri considerau că e nasol să nu te căsătoreşti cu o virgină. Nu pricep de ce, pentru că nu e virgină decât o dată, şi nici nu ştie prea multe, ba chiar e sfioasă, şi tre’ să-i aduci flori şi ciocolată, şi e mai multă bătaie de cap, dar, nah, cine sunt eu să mă pun între om şi gusturile lui? Da’ acu’? Virginitatea e so last year. Sincer. Pentru că există unii – nu mulţi, da’ sperăm să ne înmulţim – care spunem că nu, nu contează. Nici faptul că ai aşteptat – mult prea mult, dacă mă întrebi pe mine -, nici că ai încă o parte pe care-ţi place s-o numeşti "intactă". Câteva secunde şi-a dispărut; ce poate fi atât de magnific încât pentru alea câteva secunde să te consideri Maica Tereza? Măcar ea a fost hotărâtă până la capăt....

Întrebarea finală: dacă nu suferi când ţi se extirpă apendicu’(să înţelegem că e vorba de o procedură care implică anestezie, bisturiu şi cel puţin două cadre medicale - deci doi indivizi -, o spitalizare, un moment incomod şi total neplăcut pe care îl reţii şi nu depinde de tine, dar e vital, şi se mai lasă şi cu cicatrice) de ce naiba suferi atât pentru himenul ăla?

Nu, evident nu spun acum "femei din toate ţările, dezvirginaţi-vă!" Departe de mine gândul. Spun doar că mă depăşeşte tot tam-tam-ul care se face pe marginea unei chestii de-a dreptul banale. Şi mă stresează virginele care se dau mari cu o chestie pe care nu, n-au realizat-o ele, aşa s-a întâmplat să se nască. Ca şi cum eu m-aş lăuda că sunt blondă. Nu, nu e meritul meu. E doar consecinţa logică a faptului că mama s-a întâlnit cu tata. Meritul meu e că m-am vopsit brunetă. Faceţi deducţiile necesare.

Pân’ la următorii nervi, la bună vedere!