Poanta cu voi și Ponta

Că a copiat sau n-a copiat Ponta, cu ce mă afectează pe mine? Cafeaua mea are același gust, același număr de țigări îl fumez, tot îmi plac pisicile, de-abia aștept să plec la mare, îmi place să te fac să râzi, același loc de muncă îl am, nervi îmi fac aceleași persoane. Dacă viața mea s-ar schimba radical pentru că a făcut sau n-a făcut Ponta, poate m-aș stresa. Dar așa? De ce oriunde mă uit, văd aceleași chestii stupide și care nu afectează nici pe dracu`?

Zilele trecute erau strânse vreo 20 de persoane, plozi și babalâci, cu pancarte cu cel mai stupid mesaj din ultimul timp: ”Eu nu fur. Mai e cineva aici?” Nici eu nu fur, da` cineva-ul ăla mi-a râcâit retina. E puțin ilogic. Presupun că nu încăpea mai mult pe o foaie A4. Pentru restul ideilor neplagiate.

A, da, ce s-ar întâmpla dacă am copia cu toții? Dacă aș fi copiat eu la licență... Dacă melodiile ar fi toate copiate... Dacă Proust l-ar fi copiat pe Gide, blablabla. Încearcă și vezi ce se întâmplă. Isterizează-te când te copiază cineva pe tine. Dar, atât timp cât nimeni n-are ce copia de la tine, normal că unicul lucru pe care îl poți face e să ții pancarta și să strigi ”jos copiatul!” Poate-poate te bagă cineva în seamă, pe spinarea altuia.

Că tu n-ai copiat niciodată! Măcar la o lucrare de control, măcar un gât întins în lucrarea colegului, și tot ai fost acolo. Dar nu, nu corectitudinea copiatului mă stresează. Mă stresează că toți se umflă ca curcani, și ies în stradă, și fac zgomot și tam-tam pentru ceva care nu afectează pe nimeni. Și dacă afirmi că nu te interesează, vai ce lipsit de spirit civic și de moralitate ești! ”Putem noi, ca oameni...”

Din partea mea, dacă vine Ponta și-mi mărește salariul cu 50%, poa` să copieze și constituția Statelor Unite, vezi de-mi pasă!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Ce vreau să mă fac când o să fiu mare

Am avut câteva idei despre ceea ce mi-ar fi plăcut să fac când o să fiu mare. Printr-a cincea, voiam nervos să fiu arheolog; şi m-a ţinut ideea asta destul timp, până când am realizat că nu orice arheolog descoperă în fiecare zi mormântul lui Tutankhamon şi că, în mare parte, nu e decât şters de praf şi ales dintre pietricele. Apoi, am vrut să fiu avocat; dar nu orice fel de avocat, ci din ăla de vedeai la televizor, care se duce, investighează, dezleagă iţele întregii afaceri şi, la sfârşitul filmului, cu o secundă înainte de a-i fi electrocutat clientul, vine cu proba care dă peste cap tot cazul şi dovedeşte nevinovăţia celui pe care l-a apărat. La noi, cea mai palpitantă chestie pe care o poţi face - de obicei - e să întocemşti actele pentru ditai contractul de vânzare cumpărare sau să-l aperi pe ăla de-a pierdut-o pe Elodia. Am vrut să fiu psiholog; da' psholog la noi tot nu-i ca-n filme, şi degeaba eşti psiholog bun dacă nu cunoşti alt psiholog, mai bun, care să te "patroneze". Am vrut să fiu ca profa din Dangerous Minds; am realizat că s-ar putea să am elevi care să-ţi arunce catedra în braţe. Aşa că am aterizat direct cu diploma de la Jurnalism în faţa compului propriu şi personal.

Pe bune că nu vreau să profesez. Şi despre jurnalişti am avut o impresie bine conturată: All the President's Men sau The Pelican Brief. Dar am văzut de pe undeva de prin liceu că asta nu se prea întâmplă la noi. Adică, presupun că fiecare începe să scrie cu acelaşi ideal; numai că idealul ăla se pierde pe drum.

Nu sunt evenimente, găsim evenimente. S-a întâmplat ceva? Tragem de ceva-ul ăla până ajunge să arate ca o caisă deshidratată. Nu s-a mai întâmplat nimic nou între timp? Udăm caisa, şi-ncepem să tragem din nou de ea.

Să ne înţelegem. Nu spun că nu sunt şi jurnalişti care s-ar putea să profeseze din pasiune. Da' pe bune că uneori ai impresia că a existat un curs special, despre cum să storci mai multe lacrimi şi despre cum poţi face ca patetismul să atingă cote maxime; başca un alt curs, despre cum nu contează neapărat realitatea, pentru că realitatea poate fi forţată şi procesată în aşa fel încât să-ţi aducă audienţă.

Şi ce-i şi mai ciudat e că publicul nu numai că înghite rezultatele acestor cursuri, ba chiar le şi caută, cu nasul în vânt, ahtiat după bârfuliţe şi detalii suculente. Păi, frate, dacă vreau să ştiu ceva, dă-mi informaţia brută. Zi-mi că a fost nu'ş ce incendiu, nu ce culoare avea cămaşa pompierului. Zi-mi că a murit cutare, nu câte lacrimi vărsa văduva îndurerată. Că vor creşte preţurile, nu cum îi afectează chestia asta pe miile de pensionari săraci şi uitaţi de lume.

Din câte ştiu eu, jurnalistul e obligat să redea realitatea, nu să o coafeze după cum îi pare lui că sună mai bine. Există o modă care m-a făcut să zâmbesc amar: dacă ştirile urmează să fie lacrimogene, machiajul gagicii care le prezintă e realizat de aşa natură încât să pară extrem de afectată. Şi, în plus, cred că am lipsit la cursurile de actorie, despre care nu ştiam că se practică la jurnalism, pentru că vezi empatia pe faţa ei; deja nu mai e ştirist, e o bulă mare de empatie, şi suferinţă pentru aproapele ei, şi ai impresia că mai are puţin şi izbucneşte în lacrimi în alea 3 minute cât vorbeşte despre nu ştiu ce pomi tăiaţi şi despre cei care s-au legat cu lanţuri de ei. Alea 3 minute terminate, gata, nu mai există lacrimi; e deja indignare, pentru că vorbeşte despre a ţâşpea scumpire consecutivă. Alte 3 minute, şi deja radiază de fericire pentru că a fost ziua lu' cutare, şi se cuvine să-i urăm un călduros şi din inimă "la mulţi ani".

Sprânceana mea se ridică, nu mai pricep nimic, sunt total în ceaţă. Şi mă-ntreb nedumerită eu pe mine: de ce oi fi terminat jurnalism când ştiam sigur că n-o să-i pot lua interviu cu zâmbetul pe buze unui criminal în serie, şi nici să nu fiu amuzată auzind că ăl de-a provocat accidentul era atât de beat, încât s-a urcat drogat la volan? Mister total...

Prima dată

Cică prima dată e cel mai greu. Adică, tocmai pentru că e prima oară, n-ar trebui să ştii ce să faci, cum să reacţionezi, în ce parte să te uiţi şi că, pe parcurs, te perfecţionezi. Capeţi experienţă, ştii ce şi cum, te descurci mai bine decât la început, devii messer. În plus, prima dată cică te marchează, nu uiţi niciodată acel prim moment, revine flash-uri flash-uri, te bântuie.

Prima dată când m-am urcat la volan, mi-a arătat nenea instructorul ce şi cum, mi-a dat vreo două indicaţii preţioase şi, în mod ciudat, de prima dată m-am descurcat bine; nu foarte bine, nu excelent, dar bine. Primele dăţi când am făcut parcări, întoarceri, porniri în pantă, mi-au ieşit bine. La examenul auto am făcut bine. Primele dăţi au fost bine. Când trebuia deja să am experienţă, să mă descurc, să dau dovadă de dexteritate şi profesionalism "volănesc", am buşit maşina; nu grav, doar bara din faţă, dar mi-a fost de-ajuns. Avea să fie "ultima oară"...

Prima dată când am aflat că "gay nu e ok", aveam vreo 7 ani, şi am conclus eu că vară-mii îi plac mai mult fetele decât băieţii; vară-mea care avea câteva luni, care trăgea la fete pentru că erau mai zâmbitoare şi pentru că, din 6 persoane, doar 2 erau bărbaţi. Şi-atunci reacţia mătuşă-mii a fost teribilă: "Doamne fereşte! Să nu mai spui asta niciodată!" Partea bizară era că eu habar n-aveam ce spusesem. Adică, mie-mi plăceau fetele şi era ok; vară-mea n-avea voie. Era ceva ciudat la mijloc. Evident că am uitat după o bucăţică de timp toată treaba, şi mi-am adus-o aminte acu', că veni vorba de prima dată.

Prima dată când a fost nevoie să formatez compul, m-am descurcat exemplar. Nu era compul meu, ştiam că trebuie să bag cd-ul şi să urmez instrucţiunile, am făcut aşa şi totul a mers de minune. A două oară, când a trebuit să repet faza pe compul meu, am stat câteva ore bune, am instalat toate programele de două ori, mi-a luat mai mult de juma' de zi; până la urmă, am scos-o la capăt. Aveam cu vreo 2 fire albe în plus, şi eram ferm convinsă că nu voi mai face chestia asta niciodată.

Prima dată când am fost la şcoală mi-a plăcut teribil. Eram în stare să stau acolo toată ziua, era pământul făgăduinţei, era locul multvisat şi multdorit. Aş fi făcut orice să mă lase ai mei mai mult la şcoală, eram entuziasmată că trebuie să învăţ şi să-mi fac lecţiile, îmi plăceau colegii mei, era o stare totală de euforie. A mai trecut un timp, şi nu ştiam cum să plec mai repede de la şcoală, cum să treacă mai repede partea cu făcutul lecţiilor, datul tezelor, bac-ul, admiterea, licenţa. Nu, n-a devenit mai bine în timp, a devenit mai bugabu, mai enervant, mai plictisitor.

Prima dată când am fumat, nu m-am înecat şi am tras direct în piept; am scos fumul, cu aer de cunoscător, direct pe nas. N-am înţeles mare lucru din fumul ăla de Monte Carlo roşu, dar n-am mai fumat ani buni de atunci. Când m-am apucat serios de fumat, m-am înecat şi-am tuşit, şi mi-a luat ceva timp până să nu mai ameţesc de la o ţigară întreagă.

Prima dată când am făcut o lucrare importantă - aka lucrarea de atestat, în clasa a-12-a - mi-am dat toată silinţa; am lucrat luni întregi la ea, ştiam tot ce mişcă în legătură cu subiectul cu pricina, mi-a plăcut teribil, m-am implicat, am bibilit-o pe toate părţile, eram în stare s-o pun în ramă ca să arate mai bine. Lucrarea de licenţă însă, am făcut-o în vreo 2 săptămâni, m-a lăsat rece, am făcut-o pentru că trebuia făcută şi nu puteam să scap de facultă fără. Nu mi-a plăcut, nu m-a pasionat, nu mi-a bântuit nopţile.

Da, mai sunt multe prime dăţi. Mă opresc aici, pentru că e prima dată când vorbesc despre prima dată, şi ce-i mult strică. Oricum e subiect lejer, de sâmbătă. Primele dăţi ale altora or fi fost diferite? Şi dacă da, celelalte dăţi au fost mai reuşite, sau au fost chix-uri totale? Tot aşa, de sâmbătă.

Bac de 2010

Am auzit azi o discuţie care m-a cam pus pe gânduri. Evident că a fost iscată de începerea Bac-ului pentru că, altminteri, nu se prea gândeşte nimeni să îşi pună întrebări. Şi discuţia asta se învârtea în jurul utilităţii/inutilităţii Bac-ului.

Teoria o ştim cu toţii. Că e un examen de maturitate, că ne formează pentru experienţele viitoare, că dacă ai Bac-ul deja eşti un om făcut; ce nu poţi face cu diploma de Bac în buzunar? Şi mă gândesc eu aşa, ca un om care şi-a dat Bac-ul în prima lui variantă de test grilă, care şi-a bătut capul să înveţe sistematic, nu alandala cum a făcut timp de 12 ani, care a văzut că şi grilele pot avea răspunsuri greşite care nu s-au mai adăugat la punctajul final, care are diploma măreţului Bac nu în buzunar, ci undeva, printr-un sertar: singura chestie la care te ajută respectivul Bac e să intri la facultate. În rest e total inutil.

Nu m-am simţit nici mai deşteaptă, nici mai luminată, porţile cerului nu s-au deschis pentru a-mi da răspuns la misterele universului, nu mi-a aruncat nimeni "cheia succesului" drept în faţă, am fost tot eu, cu câteva kile în minus şi câţiva neuroni zbătându-se tragic la reanimare. Singura diferenţă între mine, care am învăţat la psihologie (ca obiect opţional) şi cei care şi-au dat opţionalul pe pista de alergări a fost că media lor generală a fost mai mare. Am mai aflat că-ţi poţi trece Bac-ul cu zece, chiar dacă eşti varză, numai pentru că ai un "renume" de artist. Am învăţat că nici măcar la Bac subiectele nu vin la fix, şi poţi aştepta până la două ore ca să-ţi dai finalmente examenul. Am mai învăţat că există facultăţi pentru care media de Bac e o fărâmiţă minusculă din media de admitere, şi că poţi intra lejer la buget, başca bursă, doar pentru că ştii literatură şi franceză. Că ăia de ne-am nimerit să dăm Bacul în 2003 am fost cam chinuiţi şi ca programă, şi ca subiecte.
Da, clar a fost un "examen de maturitate". Maturitate pentru că am realizat că tot ce se spune despre el, tot ce ţi se bagă în cap 12 ani de zile, toate miturile, şi speranţele, şi visele legate de el sunt pură vrăjeală. Vrăjeală crasă.

A nu se înţelege greşit: n-am nimic împotriva ideii de Bac, dacă ar fi exact ce ţi se spune că este. Dacă ai avea şi alt folos de pe urma lui decât să te îngropi încă 3 ani în facultate şi să realizezi că nu mai contează cu cât l-ai luat ci că, până la urmă, ai scăpat de el.

Da, cred într-o redefinire a sistemului de învăţământ. Un sistem care să îţi dea posibilitatea de a te specializa din timpul liceului pe un domeniu, pe care să-l aprofundezi pentru Bac şi de care să te ţii, în continuare, în facultate. În funcţie de veleităţi şi afinităţi. Şi-apoi, când termini şi cu facultatea, să poţi profesa în domeniul cu care ţi-ai bătut creierii 15 ani, nu să termini litere şi să lucrezi ca laborant chimist. Bineînţeles că asta e o lume ideală, şi nu prea putem avea parte de ideal în toate domeniiile...

Şi, ca să concluzionez, nu, nu văd utilitatea Bacului. La momentul actual ar putea foarte bine să se numească "teză" şi să se adune la media generală de clasa a-12-a. Măcar ar fi toţi cei care-l dau mai relaxaţi.

Două lumânări pe colivă

Zi comemorativă.
Acu' doi ani, pe vremea asta, eram printre nefericiţii care terminau facultatea. Nefericiţi din cauză de cozi, procedură, formulare. Altminteri, cred că a fost momentul care mi-a întărit convingerea că şcoala prea multă nu e de mine.

Adică da, 1-4 le-am făcut pentru că trebuia. Obligatoriu. Cu toate că ştiam să scriu şi să citesc înainte de a mă duce la grădiniţă.
5-8 au fost continuarea obligatoriului. Perioada în care cică mă formam ca membru al societăţii. În care m-am pregătit pentru fabuloasa, glorioasa, metafizica experienţă următoare, liceul.
Liceul a venit ca o urmare firească. Liceu bun, pentru geniul din mine. Mai puţin bun pentru personalitatea mea, motiv pentru care n-o să înţeleg persoanele care-şi aduc aminte cu regret şi cu burbunele de lacrimi în ochi de perioada aia. Pur şi simplu nu mi-a plăcut. Şi singurul motiv pentru care de-abia aştept întrunirea de 10 ani - dacă s-o face şi aia - e pentru a mă simţi bine că după 10 ani, unii care nu mă cunosc încă mai iau ţacă şi zic că am aproape 18; că încă mai îmi permit să port tricouri cu fluturaşi şi baskeţi; că nu am obligaţii gen spălat pamperşi, că pot cumpăra şi al treilea cocktail fără mustrări de conştiinţă, că mă simt bine în pielea mea, cu toate că în liceu au încercat să mă facă să mă simt de căcat. Doar de asta.
Şi-a urmat facultatea. Aia de la început, şi asta pe care am dus-o la bun sfârşit. La care n-am fost decât la examene şi la licenţă. Pe care am făcut-o să fie făcută, fără vreun scop măreţ. Doar pentru o diplomă care lâncezeşte într-un sertar, lângă contractul de la Internet şi lângă fişa fiscală pe anul trecut. Deci, inutilă. Un copac tăiat pentru o foaie cu moaca mea pe ea.

Şi da, azi e zi comemorativă. Pentru că acu' doi ani mi-am spart creierii să iau fişa de lichidare (măcar pentru asta n-a trebuit să alerg eu, au avut grijă colegii mei inimoşi să mi-o ştampileze şi mie; mulţumesc, colegi care aţi avut grijă de mine); am alergat după scos licenţa la imprimantă, făcut poze pentru diplomă, copertat licenţa (nu, nu cu copertă din aia şmecheră, ci cu şină şi coperţi plasticate, pentru că tot la arhivă ajunge, şi puţin îmi pasă dacă licenţa mea o să fie roasă de şoareci înainte sau după cele copertate şmecher), am dat licenţa dimineaţă şi dup-aia am mai stat 8 ore la muncă, s-a ţipat la secretariat la mine, după mine, din cauza mea, am transpirat la gândul că va trebui să vorbesc prea mult la prezentare, am terminat cu licenţa, am avut şi cipilică şi hăinuţă de sfârşit de an, nu mi-am cunoscut toţi colegii, mulţi dintre ei nici nu ştiu cum arată, cu unii încă mai vorbesc (cei datorită cărora, recunosc acum, ştiam când anume se dau examenele).

Acu' doi ani am terminat cu şcoala. Eu am scăpat de ea, şi ea de mine. Şi îi admir pe cei care au avut curajul cheful, ideea de a face şi-un master, şi-un doctorat, dar pentru mine totul s-a oprit la licenţă. Nu de alta, dar nu mai am neuroni pentru examene, pentru referate pe foaie A4, pentru umblat printre secretare şi secretari.
La mulţi ani mie, azi, de ziua mea neoficială!