Grupuri de futai

Facebook-ul e varianta mai dezvoltată a Hi5-ului. Hibrid între ăla unde-ți puteai pune poze, nu făceai mare lucru, mai râdeai de moaca stâlcită e unui fost cunoscut, mirc unde puteai fi oricine în spatele tastaturii și cu add-ul de jocuri pe care pe vremea aia le jucai direct din comp.

Facebook-ul e pentru când te plictisești tare de tot, mai găsești o melodie, un film, mai schimbi câteva vorbe, te enervezi că toate grasele-ți violează retina cu poze sexy, că toate borțoasele-și expun burta și, după ce popăie, te spamează cu plodul, cum bălește el inteligent, ce culoare a avut pampers-ul lui azi-dimineață și ce cărucior poți câștiga pentru micuța minune din viața ta.
A, da, și ca să te-ntrebe idiot și redundant când ai de gând să lași magia să-și facă loc în tine, devenind și tu borțoasă obsedată, cu gleznele umflate și cu munți de scutece prin casă. Am ce am cu borțoasele și cu mămicile insistente, asta-i clar.

Da` n-am văzut niciodată fb-ul ca pe un site de futai. Bine, recunosc, până să mi se explice ca la blonde, n-am priceput nici că majoritatea întâlnirilor organizate-n grup, sub un vag motiv pseudo-intelectual sunt, de fapt, același lucru. Gen n-am ce fute, nu știu cum să cunosc lume, așa că mă duc la o întâlnire mascată de un grup de oameni cu același scop ca al meu și, cine știe, poate chiar pică. Dacă nu pică, măcar ai mai ieșit și tu din casă în alt scop decât după pâine.

Revenind. Nu l-am văzut până când nu mi-au sărit în ochi două grupuri: femei singure și singur/ă. Ambele cu vreo mie și ceva de membri, toți în căutare. Altfel de ce pana mea ai intra într-un grup care țipă sunt singură, sunt fierbinte, ia-mă acum? Și totul a devenit, deodată, mai clar.
Fb-ul nu e acea mare rețea care vrea să afle câți suntem, cu cine ne împrietenim, să facă statistici malefice despre populații, nu e o mare bază de date în care suntem toți doar niște cifre. Fb-ul e un mare site de matrimoniale. Unde orice Gicu își găsește Gicuța lui, unde nu pari disperat în căutare, pentru că ți se cere la profil să specifici starea civilă, nu bate la ochi dacă spui că ești single, dar e un semnal pentru ceilalți la fel de single sau în căutare de mici aventuri că ești liber și nu te dai în lături de la a-ți schimba statutul, măcar pentru o perioadă de timp.
Și restul de informații, gen vârstă, oraș, poze, interese, e doar filtrul care te ajută să selectezi.

Da` să spunem că ești în grupul femeilor singure. Dacă te combini, ce faci? Părăsești grupul? Sau poate există o clauză specială: grupul poate fi părăsit doar în eventualitatea unui mariaj. Sau intri, ieși, mai intri o dată și tot așa, până epuizezi toți membrii grupului. Apoi te muți în singur/ă. Îl faci și pe ăla și, între timp, mai apar altele. The sky is the limit.
Atât timp cât există grupuri pentru persoane singure, nu vei fi niciodată singur. Ei sunt acolo ca să-ți dea sprijinul de care ai nevoie. Impulsul de a nu mai fi single. Ei îți deschid ochii că există mii de persoane la fel de fantastice ca și tine, care doar au avut ghinionul de a nu găsi persoana potrivită. Printre atâția ghinioniști, imposibil să nu fie unul care să te aprecieze la justa ta valoare, care să vadă cât ești de minunată și care să reprezinte biletul tău de ieșire din grup și din site-ul de matrimoniale.

Bineînțeles că dup-aia vei trece în grupul persoanelor căsătorite, cu cont și parolă comună, ca nu cumva să-ți treacă prin cap să-nșeli dându-te drept single again.

Sunt dezamăgită. Și revoltată. Și, de fapt, nu prea-mi pasă cine fute pe cine și prin ce mijloace, da` eu am crezut sincer până acum că fb-ul e doar ca să nu mă plictisesc prea tare când mă plictisesc teribil.
Acum că știu secretul o să privesc suspicios fiecare persoană care e trecută drept single. Nu se știe în ce cercuri se învârte...

De ce să nu mănânci eco

Cică să mănânci vegan și eco. Să-ți faci tocăniță de gutui și friptură de soia și să ai grijă, eventual, să fie cartoful eco, uleiul eco și, dacă se poate, și farfuria.
Mie-mi place să-mi ascult instinctele barbare și alea-mi spun că, dacă nu vânez o șaorma, cu carne de pui crescut cât mai nenatural cu putință, cu cartofi crescuți pe câmpuri pe care zburdă-n libertate pesticidele și puricidele, mă transform într-o legumă. Mă sting încet și mor, la fel ca strămoșul care, atunci când nu prindea gazela, se retrăgea în păduri, își punea mâinile pe piept și murea. De foame.

Îmi place, atunci când se pune de câte un grătar, să-mi imaginez că-s în sălbăticie și sfâșii cu dinții mei puternici carnea fragedă de animal de-abia ucis și am încă fantezii de neîmplinit cu ficatul crud de bizon, mâncat direct din bizonul de-abia doborât. Sunt un barbar ascuns sub hainele omului modern și civilizat și nu mi-e teamă s-o recunosc.

Da` îi înțeleg și pe ăia care se-ncăpățânează să mestece snob și cu ghionturi mâncare cât mai naturală, pe care e aplicată verde și ostentativ eticheta ”eco”.
Cartofii eco sunt 7 lei kilogramul. Că-s eco. Aproape cât o șaorma. Sau cât cartofii mei prăjiți de-a lungul unei săptămâni. Doar că eu, timp de-o săptămână, nu mănânc un singur kil. Da, nu-s eco, îs cartofi drogați, da` timp de 30 de ani m-am hrănit cu mâncare drogată. Atât de mult încât, să mănânc eco, m-aș simți ca la dezintoxicare. Și mi-aș mai da și două palme, că salariul meu nu-i eco, e salariu la fel de toxic ca mâncarea pe care mi-o permit.

Ce știu să facă cartofii ăia de 7 lei? Dansează în tigaie și cântă oda aia cu ”o, cartofule de aur, noi pe tine te iubim”? Li se spune câte o poveste în fiecare seară, înainte de a adormi? Bălegarul care se pune peste ei e eco, pentru că provine de la o vacă crescută cu iarbă eco, care se cacă mai verde ca alte vaci și răspândește-n jurul ei miros de iasomie?
Pentru mine e simplu: cartoful crește în pământ. Dacă crește în pământ, e eco. Dacă mi-ai spune că a crescut în strat de plastic în care i se injecta în fiecare seară acid sulfuric, aș avea dubii să-l mănânc. Da` atât timp cât crește natural în pământ, nu văd de ce aș plăti de câteva ori mai mult doar pentru eticheta aia verde. Care nici măcar nu e atât de frumoasă. E aproape toxică de naturală ce vrea să pară.

Și-i vezi pe ăștia care se laudă că cumpără doar eco și, eventual, nu mănâncă decât găini pe care le cresc la ei în grădină, le hrănesc cu grâu crescut tot în grădină, udat cu apă de ploaie și îngrășat cu găinaț de la aceleași găini, mă rog, un cerc vicios pe care și-l întrețin, fugind de îngrășăminte și protestând în fața magazinelor, furioși că tu cumperi puiul stresat, din galantar.
Eu nu văd diferența între ăștia care cumpără eco, ăia care se roagă să pice mărul și-i cer iertare înainte de a-l mânca, și ăilalți, care protestau în fața clinicilor de avort și spărgeau furioși prezervativele, pentru că încalcă voia domnului.
Voia domnului a fost să se nască puiul pe care-l mănânc eu, care m-am născut tot din voia domnului, și tot din voia domnului s-au născut și îngrășămintele alea, mai puțin naturale. Ce vină au ele? De ce să discriminăm îngrășămintele și pesticidele? De ce să spunem că cartoful eco e superior cartofului obișnuit? Și Hitler susținea că rasa ariană e superioară. Ne îndreptăm oare spre un nou holocaust, spre o dictatură a produselor eco, spre un măcel în masă a tot ce a fost bun până acum, doar pentru că unii au descoperit eticheta verde?

Spun NU acestui holocaust și, aidoma unui nou Mesia, spun lăsați șaorma cu pui stresat și cartofi de rând să vină la mine. Voi iubiți-vă mult și comandați o pizza după, că-n ea stă și fericirea, și savoarea, și viața. Și prețuiți orice creatură, indiferent cu ce a fost hrănită. Ar trebui să fim egali în galantare, indiferent de etichetă.

Virusul mariaj

Nici măcar n-o să spun nimic despre cum Facebook devine din ce în ce mai mult un instrument pentru stalkeri. N-o să pomenesc nici despre cum m-a băgat în ceață pentru că mi-a schimbat ordinea butoanelor și, după două zile, tot în stânga mă duc să-mi văd notificările, văd că nu-s acolo, mă paranoia puțin și de-abia după, nervoasă pe ăla care a venit cu inovația, mă mut pe dreapta. Nici un cuvințel.

Azi.
Nu pricep ceva: se ia orice cuplu, înainte de căsătorie. Și sunt ei acolo, împreună, discută dulci nimicuri, despre cum tu ești cea mai drăguță, nu tu ești cel mai motănel, ba nu, tu ești cea mai caramea, ba nu, hush, you make me blush, d`astea. În public vorbesc despre orice: muzică, filme, cum ea s-a enervat că nu și-a găsit pantofi, cum o să fie concediul, culoarea perdelelor, politică, filosofie, mișcarea de rotație a apocalipsei, mă rog, orice.
Se-ntâmplă căsătoria, devin familiști și-ncep să iasă cu familiști aidoma lor. Care discutau și ei înainte tot vrăjelile de mai sus. Dar, imediat, se-ntâmplă metamorfoza. Discuțiile devin serioase. Treci pe lângă ei și cuvintele au iz de mucegai. Parcă-s scoase de la naftalina lu` bunicu`.

Se scumpește kilowat-ul. Cu 8 la sută. Ba nu, cu 12, am auzit eu. Îți dai seama cât o să vină factura la lumină? Că noi consumăm cam 2-300 de kilowați pe lună. Păi, cum să-ți mai ajungă chenzina pentru toate? Scumpiri, scumpiri, da` ziua de chenzină vine cu aceeași bani pe fluturaș. Îi vezi, nu-i simți, au zburat.
Și cu telefonul e moarte curată. Ai văzut cât plătim pentru un impuls? Suni două secunde și PAC! ți-au furat impulsul. Niște hoți! Plus că plătești o căruță de bani și, dacă-ntr-o lună nu consumi tot, nu-ți dă nimeni banii înapoi. Adică ar trebui să ne returneze, dom`le, banii pe minutele neconsumate. Așa, ne trag în piept. Plătim fără să le consumăm. Că dacă depășești minutele, știu să-ți ia banii. Niște pungași!
Da` ai văzut că-n Penny zic că e cel mai ieftin, da`dacă te duci în Real, găsești oferte mai bune? Am dat cu o mie de lei mai puțin pe detergent. Dacă aduni o mie de la detergent, cu 5 de la carne, încă o mie la ulei, ehehei, faci de-un litru de benzină.  Da`-ți iau ochii cu reclama, știm noi, mint poporul cu televizorul, asta fac. Și mai zic că suntem liberi. Au vrut revoluție, da` n-au știut s-o facă pân` la capăt. Dacă trăiam noi atunci...

Mă uit la ei. Fizic, până-n 30 de ani. Mental, parcă o aud pe bunică-mea mestecând în barbă că tre`să se mărească pensiile. Discutând cu vecinele ei octogenare și punând țara la cale, plângându-se de orice, prinzându-și urechile în termeni ”moderni” și sărind de la un subiect la altul, pe motiv de Alzheimer. Ele au o scuză: au între 80 și eternitate. Au prins două războaie și cântecul lor de suflet a rămas ”Trăiască regele!”.
Ăștia ce scuză au să se băbească înainte de vreme? Și-n interval de câteva luni, imediat ce au intrat în rândul lumii mature, pe motiv de mariaj. Să fie așa, ca un virus, când îți pui verigheta, ești contaminat? Altfel nu-mi explic cum oameni perfect capabili să ducă o conversație coerentă se pleoștesc ca găinile beldisite și discută ca boșorogii la o partidă de table, în parc.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Sunt gay și sunt ok - p.3

Sunt gay. Sunt gay. Sunt gay.
Gata? S-a săturat toată lumea să audă asta? A aflat toată lumea? Cei care mai aveau dubii și le-au risipit? Se simte cineva mai deștept acum că am afirmat asta de 3 ori într-o singură propoziție, chit că am mai spus-o de multe ori până acum? Poate toată lumea să doarmă liniștită la noapte? Se poate trece la următoarea dilemă, gen pivnițele Vaticanului sau cum au fost construite piramidele?

Oamenii care contează pentru mine știu asta, pentru că le-am spus-o direct. Oamenii care mă cunosc o știu, pentru că n-am ascuns niciodată. Faptul că nu mă duc la fiecare persoană pe care abia o cunosc să-i spun asta e din același motiv pentru care nici o persoană hetero n-o să se recomande ”sunt Cutare și sunt hetero”. E o chestie de bun simț, o chestie care ține de cât de mult vrei să împărtășești celorlalți din intimitățile tale și nu-i în nici un caz relevantă pentru tine ca persoană.
Cine te place, cine se simte bine cu tine, o face pentru cine ești, nu pentru detaliile sordide din dormitor.
Cine mă citește, o face pentru ceea ce scriu și nu cred că așteaptă nimeni postarea AIA în care o să descriu cum am făcut sex pe șifonier, ce desuuri purtam sau cum pot să stau într-un picior, c-o vază pe cap, în timp ce 5 blonde focoase încearcă să mă fac să-mi pierd concentrarea.

Ce fac în spațiul personal e strict problema mea. Atât timp cât nu las să-mi fie cunoscut spațiul personal, nu-nțeleg de ce unii se-ncăpățânează să mi-l inventeze. Să mi-l creeze, să-și imagineze ce și cum fac, să știe mai bine decât mine unde am fost, cu cine și clar ce s-a întâmplat după.
Da, lumea vorbește. Și nu poți să pui dop lumii, să se oprească din vorbit. Da` nu-nțeleg de ce sunt eu un subiect mai bun de discutat decât Cutare care se mărită și rămâne însărcinată. Dă-ți cu părerea despre cum a rămas aia însărcinată. Crează-i spațiul personal. Decorează-i dormitorul. Discută despre poziția în care era când a aflat c-o să aibă băiat. Sau, mai bine, discută despre viața ta proprie și personală. Vino cu fapte, nu cu invenții. Vorbește despre ceea ce cunoști și știi sigur.

A, scuză-mă, poate viața ta nu e deloc interesantă de discutat. Poate e atât de tristă, încât crezi că nu merită povestită. Poate pentru a deveni interesantă tu, ca persoană, trebuie să mă vorbești pe mine. Eu nu mă simt bine pe post de catalizator pentru viața ta insipidă, incoloră și inodoră. Dacă te-aș fi găsit interesant, te-aș fi întrebat de viață. Dar cel mai probabil nu știu exact cum arăți, și tu te trezești să-mi faci profilul psihologic. Nu mă interesează ce mănânci dimineața, ce muzică-ți place sau ce culoare au cerșafurile tale. Pentru mine nu exiști. Mai interesantă e vânzătoarea care mă aprovizionează cu țigări.

Dacă pentru mine nu exiști, lasă-mă să nu exist nici eu pentru tine. Fă abstracție de persoana mea. Ești curios, încearcă. Spui că e scârbos ce fac eu, dar de-abia aștepți să mai fabulezi oleacă. Ce-i mai scârbos: ce fac eu, sau tu care vorbești despre asta? Ce-i mai grav: că eu sunt eu, sau că tu nu poți fi tu decât dacă trăiești prin mine? Și cred că ai orgasm mai repede dacă te gândești cât de nefirească sunt eu, da` nu-s canal de porno. Pentru asta există internet nelimitat.

Și dacă ai impresia că nervii mei sunt calmi, nu-s. Dar dacă ar fi să pun în cuvinte totul, mi-e că ți-ai da seama cât de patetică e viața ta, te-ai așeza în cur în mijlocul străzii și-ai aștepta camionul. Iar eu nu te vreau pe conștiință.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Burtică de mămică

Am mai spus că nu-mi plac borțoasele exhibiționiste. Cu restul n-am treabă. Cineva trebuie să mai și nască pân` la urmă, că nu ne-om naște cu toții în eprubetă.

Îmi plac borțoasele decente, care își asumă faptul c-au făcut sex și asta poate duce la naștere, care-și fac planuri drăguțe, cu familia lor drăguță, cu pozele lor foare decente și foarte îmbrăcate, care nu spamează pe toată lumea cu viitoarea minune de parcă n-a mai văzut omenirea naștere de la nașterea lu` Ioan Botezătorul, care se mențin în limita aia de ”nu mă zgâria pe retină”.
Nu mă pot opri să nu le vizualizez explodând ca o păstaie când ajung la momentul X, dar nici nu le port pică pentru asta.

Dar cum partea cu pozele alea cu mâna protector ținută sub marsupiu nu putea fi de ajuns, mai nou poți fi mândră cu ”burtica de mămică”. Și, dacă ești mândră, trebuie s-o arăți lumii întregi. Pentru că ce poate fi mai estetic și mai apetisant decât o burtă în care crește ceva? O burtă în care crește un pitic! Da, piticul tău!
Shit, that`s freeky! Imaginea unui pitic - eventual ăla din Twin Peaks - crescând în interiorul tău. Poți să-l înlocuiești și cu Chucky, același efect obții.

De ce ai vrea să ai un pitic în burtă? Un copil normal nu te satisface, vrei neapărat un pitic. Ca să fii tu mai specială. Păi, și dacă iese, într-adevăr, un pitic, ce te faci? Ajungi la cazuri sociale c-ai fost îndeajuns de stupidă încât să-ți dorești asta.

Deviez. Revenind la burta de mămică. Ce naiba e așa mare brânză c-ai rămas borțoasă? Femeile fac sex de când lumea. De când lumea rămân borțoase și fac plozi. Pe bune. Dacă n-ar fi fost așa, nu cred că ajungeai să-ți pozezi burta, pentru că nu existai. Deci e ceva banal. E ca și cum ți-ai pune poză că respiri. Uitați-vă la mine, ce specială sunt, respir!

Ce te face să crezi că burta ta e mai specială decât miliardele de alte burți în care crește un copil - nu un pitic - și de ce crezi că ești așa specială pentru c-o să naști? Toate mamiferele nasc, da`eu n-am văzut nici o pisică să-și pozeze burta cât e pregnantă și să mai facă și concurs pe faza asta. Nici o vacă. Nici o balenă. La naiba, ești singurul mamifer care se dă mare cu o chestie banală!

Cu ce e burta ta de sex mai specială decâ burta de bere a lu` Dorel? Și nu am văzut nici un Dorel făcând concurs cu care dintre Doreli are o burtă de bere mai frumoasă.

O să-mi spui că micuța viață care crește în tine e o minune, nu ceva trivial, ca burta lu` Dorel. Da` ce, mă, Dorel nu-și iubește burta? Nu are grijă de ea? Nu o îmbuibă, apreciază, mângâie, dezmiardă? Nu o hrănește de fiecare dată cu bere rece și acidulată? Nu e Dorel un tată bun? Plus că burta lui e chiar mai specială ca a ta: nu se dezumflă după 9 luni, e eternă. Doar dacă Dorel nu se decide să facă avort, trăgând de fiare la sală. Și-atunci toți Dorelii vor suspina îndurerați și vor bea o bere in memoriam.

Concluzia? Ești o lăudăroasă și-o exhibiționistă, madam viitoare mamă de pitic. Și-ai putea lua cursuri de modestie de la Dorel. Sau de la oricare alt mamifer care nu-și dă în stambă doar  pentru că probabil a avut orgasm cu consecințe pe termen lung.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Christian Company

Am tot auzit în ultimul timp o reclamă pentru o agenție de turism. Care m-a amuzat, băgat în ceață, făcut să mă-ntreb de ce unii nu se interesează înainte de a-și alege un nume pentru afacere. Asta după ce, acum câteva zile, am văzut un aprozar care se chema ”La prazul lui Nea` Marin”.
Cică pe măsură ce creștem, devenim mai perverși. Da` la ce prazu` meu să mă gândesc când văd scris, cu litere colorate, prazul lui Nea` Marin? Oi fi perversă și obsedată, dar firma aia numai la legumițe și fructuțe zâmbitoare, cu fețișoare și mânuțe, îmbiindu-te fericite să le cumperi nu m-a inspirat.

Plus că exista un fast food din ăsta cu mâncare chinezească. Bună mâncare, nu zic nu. Acum e birou de pompe funebre. Să existe oare vreo legătură între cele două? Eu sper să nu, c-am mâncat de-acolo. Da` am mâncat demult și n-am murit. Dar nu mă pot să nu mă gândesc c-au făcut mâncarea, și-au aranjat pe termen lung clientela pentru pompe funebre și dup-aia s-au reprofilat. Aștept din moment să mor, să se dovedească că mâncarea aia avea nu știu ce coenzimă cu eliberare pe termen lung și, când m-am răcit de tot, să vină mulți chinezi, mititei și zâmbitori, care să-mi reclame înmormântarea, pentru că e clară legătura. Un soi de contract. De la restaurant la cimitir. Așa trebuia să se cheme afacerea ălora.

Revenind la reclamă. Agenția de turism se cheamă Christian Tour. Nu știu dacă are și h-ul ăla acolo dar eu, ca un gălățean respectabil ce mă aflu, fac direct legătura cu Christian Company, firma de pompe funebre cea mai cunoscută din Galați. Nu, nu aia cu chinezii. Alta.
Și vocea aia din reclamă bate câmpii despre cum ar fi să ai cea mai frumoasă vacanță a vieții tale, cu oferte prin colțuri mirifice de lume, cu plaje și cocktail-uri și umbreluțe, și eu nu pot să gândesc decât vacanța ultimă. Vacanța supremă. Care tot plaje și cocktail-uri și umbreluțe presupune, dar nu prin colțuri mirifice de lume, ci prin alte locuri mai... spirituale.

Tare neinspirat a fost ăla de și-a botezat firma. Bine, el voia, presupun, să-și vadă numele pe firmă, să știe toată lumea că e agenția lui, să se dea mare. Sau, cealaltă variantă, o fi o agenție de turism cu tente creștine. Cu frați și surori întru domnul, care de-abia așteaptă să te prindă într-o călătorie relaxantă, cu garda jos și să-ți bage pe gât cuvântul domnului. Oricare din variante pare plauzibilă.
Da` în nici una dintre ele n-a luat în calcul faptul că numele lor seamănă nesperat de mult cu al ălora care te ajută să-ți pregătești înmormântarea.

Și au și cam aceeași arie de lucru: călătorii, relaxare, departe de casă, ei te ajută, ei se ocupă de transport, de cazare, de tot. Cum aș putea eu, presupunând că vreau să plec în Tahiti, să apelez la ei? Pornind de la chinezii cu mâncarea și cu pompele funebre după, nu mă gândesc eu, ca o persoană calculată ce mă știu a fi, că ăștia de la turism complotează cu ăia de la funebre și le fac rost de clienți? Nu e concluzia logică? Și nu, nu sunt paranoică. Doar mi se pare suspect.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Status laxativ

Din ciclul ”unii au prea multe sentimente”.

N-am nimic cu ăștia foarte sentimentali. La fel cum unii transpiră maioneză, ei transpiră sentiment. Mă enervează doar când îl transpiră peste mine. Un soi de potop. Cât de mult suferă, cât de mult regretă, când de mult dor încape într-o singură frază. Da, Facebook again.

Nu m-ar deranja dacă toate frazele pline de sens și încărcate de durere sinceră și adevărată ar rămâne frumos pe wall-ul lor. Un spațiu privat și personal. Dacă vreau să-i cunosc durerea, intru în spațiul lor și-mi încarc bateriile cu lacrimogen. Sau să-și facă blog și să-și smulgă părul de disperare acolo. Nu printre muzică bună, 9gag și joculețe.
Da` dacă nu vede toată lumea cât suferi, înseamnă că nu suferi cu adevărat. Cu cât te vede mai multă lume, cu atât vor empatiza mai mulți cu tine, îți vor da sfaturi, te vor încuraja, te vor băga în seamă. Attention whore.

”Miss u...” Dacă se trezește cutare să întrebe de cine ți-e dor, îți iei o mutră încordată, puțin constipată, un aer de Andrea del Boca când a aflat că nu e orfană, da` că tat`su n-o recunoaște, și tastezi importantă ”nu e problema ta, știe el cine” sau, mai misterios, ”secret”.

Păi, dacă tot nu dai detalii, de ce pana mea ai ținut morțiș să faci public? Ca să se vadă ce suflet mare ai și cum încă te doare că ți-ai rupt unghia cu forfecuțul cel nou și ți-e al naibii de dor de forfecuțul cel vechi? Da` să nu se știe că e vorba de el. Să păstrezi o aură de Agatha Christie. Dacă pică vreun fraier care să creadă că de el ți-e dor, cu atât mai bine. Poți să dovedești cu statusurile cât de fidelă i-ai fost și cât ai plâns după el. ”Uite, baby, până și pe facebook tot după tine tânjeam”.

Un soi de mesaj subliminal. Ca alea care tot așteaptă să le ofere El inelul, El se face că plouă, așa că ele postează poze cu inele de logodnă, rochii de mireasă și cărucioare pentru copii. Poate-poate pică fraierul.

Și-am văzut atâta durere on-line în ultimul timp încât, dacă n-aș ști mai bine, aș crede că toată lumea e într-o depresie continuă, pe cale să-și taie venele. Bine că e doar on-line. Că-n viața reală, toată lumea pare să se simtă al naibii de bine. Da` singur cu tastatura ta, te-apucă dorința de a împărtăși întregii lumi că suferi. Că altfel nu prea te bagă lumea-n seamă. Drama se vinde mai bine.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

S.O.S.

Singurul loc în care ”să-ți exprimi iubirea în direct”, la radio, mi se pare Sleepless in Seattle. Acceptabil, pentru că e un film cheesy, de la-nceput de `90. Cu aceeași nostalgie cu care-i urmărești pe Stan și Bran, cu toate că glumele-s răsuflate, dar încă te amuză. Ai crescut cu ei. Așa și cu porția de brânzism din film; îl accepți pentru că, atunci când l-ai văzut prima dată, a fost wow, că erai mic și nu știai prea multe și, cel mai probabil, te identificai cu plodul.

Da` real life, sfârșit de 2012, c-un sfârșit al lumii pe stand by, cu temperaturi în scădere, nu pricep de ce romantismul meu ai suna la radio, cu vocea sfâșiată și cu ochi de căprioară umedă, ca ăia să-ți sune jumătatea, să te dea pe tine la telefon și tu să-i spui dulcegării, în timp ce viorile scârțâie lacrimogen. Eu îmi tai romantic venele. Îmi mușc pasional buzele până la sânge ca să nu strig, să se-audă până-n Seattle, DE CEEEEE?

Că fără radio, n-ai avut curaj să-i spui. Mă, ești prost? Adică ești așa, o gâsculiță mai timidă, și n-ai avut curaj să-i spui face to face sau să pui mâna pe telefon, să-l suni și să-i spui între 4 urechi ce ai de spus, da` n-ai nici o reținere, nu mai ești timidă, nu mai ai nici o jenă să faci asta în direct. What the what???
Și ai discursul bine pregătit dinainte, vocea antrenată să sune cât mai pretențios și mai suculent și se vede din vocea lui că e puțin jenat, nu prea știe ce să spună, și râde mânzește și zice ”da, dragă”, ”bineînțeles, iubita” sau ”nici eu nu îndrăzneam să te invit” în timp ce-n mintea lui te-a omorât deja de țâșpe ori, în chinuri groaznice și care implică mult sânge și torturi pe-ndelete.
Sau, în cel mai fericit caz, și el e la fel de cheesy ca și tine, și-ați programat discuția timp de vreo săptămână, ca să iasă cât mai bine în direct. Ba chiar ați anunțat și prieteni, amici, colegi, să stea geană să înregistreze. În testament aveți trecută înregistrarea cu pricina ca bunul cel mai de preț.

Pentru că da, în proporție de 99% ăștia de sună cu sentimente multe îs femei. Restul de 1% au sunat din greșeală. Au încurcat numărul. Căutau pompierii. Da` femeile care fac dedicații on ză er sunt the devil. Moartea. Am mai zis, cred, îmi vine să le dau cu dinții de calorifer, cu capul de birou, să le crestez lent cu lama pe piept TACI, DRACU`!

Dacă mai aud multe d`astea sunând romantic, ajung clar la cei mai căutați criminali în serie. Aveți milă de-un biet suflet rătăcit, nu-l împingeți pe calea pierzaniei, nu-i mai alimentați pofta de sânge, nu mai sunați cu texte ude și voci lucrate la radio...

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Verba volant

Femeile vorbesc despre relații. Non-stop. Relațiile lor, relațiile altora, relații despre care au auzit, ce n-a mers, ce nu merge, ce ar fi putut să meargă, ce ar fi putut fi schimbat, ce ar fi trebuit să spună într-un oareșcare moment, ce și-ar fi dorit să spună. Despre relații de vis, relații de coșmar, relații pe muchie de cuțit. Relații condimentate, relații picante, relații care mai au nevoie de sare și piper și, chiar dacă n-au, părerea lor e că au, și așa se lungește discuția începută acum o săptămână și la capătul căreia n-au ajuns nici azi.

Mă, cine a zis că femeile vorbesc mult, s-a înșelat. Ar trebui inventată o unitate de măsură specifică pentru cât de mult vorbesc femeile. Cum este metrul cub, să existe cubul pătrat, pentru că femeile vorbesc mai mult decât poate matematica să suporte. Și nu-nțeleg cum și cu ce se alimentează, de nu li se termină bateriile sau relațiile-subiect nici după ore-ntregi de cața-cața.

Femeile de-abia după 54 de ani își găsesc hainele perfecte. Așa zic ăia de se ocupă cu statistici în Marea Britanie. Că cică femeile de peste 54 de ani returnează mai puține haine decât alea care n-au încă vârsta aia. The fuck, UK? Eu mi-s mulțumită cu hainele mele. Și majoritatea persoanelor pe care le cunosc, care n-au încă 54 de ani. Ba chiar mă felicit că am ajuns să trăiesc în epoca asta, în care-mi pot găsi haine mult mai ușor și mult mai pe măsură decât o făceam în liceu când, pot recunoaște sincer acum, arătam destul de jalnic. Da` nu era vina mea, parol! Nu se găseau haine, nu aveam buget și, una peste alta, habar n-aveam cum să mă-mbrac.

Niciodată nu-i vina unei femei, atunci când face ceva. Mereu sunt de vină alții, circumstanțele, alinierea planetelor, vecinul de la 8, că a trezit-o prea devreme, pms-ul, LSD-ul, PNL-ul sau CFR-ul. Clar. Și când nu găsesc vinovat, inventează unul. Gicu`. Nu-l cunoști? Cu atât mai bine! El e vinovat. Ea n-a făcut nimic, și de ce sunt oamenii răi, și ce-a făcut ea, săraca, să merite atâtea reproșuri, când nici măcar nu știe despre ce e vorba, dar simte nevoia de a găsi dacă nu un vinovat, măcar o scuză?

Și, până la urmă, chiar nu e vina lor că vorbesc mult și că vorbesc relații. Îs relațiile de vină că le fac să vorbească. Doamne, ce tăcute ar fi femeile dacă noțiunea de relație n-ar exista. Sau dacă n-ar exista cuvântul în dicționar. Propun exterminarea lui. Astfel, femeile ar găsi alt subiect de discuție sau ar inventa cuvinte noi. Gândiți-vă din punct de vedere semantic, ce miracol!

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Peace, bro!

Uneori mă simt ca Marele Rastafarian. Îmi lipsesc dread-urile, hotărârea de a mă purifica în fiecare zi, căciula aia colorată și marijuana. În rest, SUNT Marele Rastafarian. Până la un punct.

Eu-s cu nasul pe sus tot timpul. Că așa sunt eu. Chiar și când nu sunt, tot par. Defect genetic. Și n-am nimic cu ăștia care-s și ei cu nasul pe sus tot timpul. Îi înțeleg, fraternizez cu ei, ne ignorăm pasional sau ne ciondănim zgomotos. Trece și o luăm de la capăt.

Da` nu-i pricep pe ăștia care-s cu nasul pe sus vreo două zile după ce li se-ntâmplă anumite chestii, și-apoi revin cu nasul în pământ.
Afli că ești însărcinată. Când revii între muritori, câteva zile - până-ntr-o săptămână - ai așa o aură de nepenetrat. Intangibilă ești. The fuck? Nu ești aceeași persoană ca și înainte? Nu cu tine împărțeam o țigară și făceam caterincă pe rupte? Ce-i cu impresiile astea? Tot tu ești. Da` schimbarea e evidentă. Ești mai grea, calci mai apăsat, eventual garderoba e schimbată să dea bine pe o doamnă. Să nu te mai recunosc, stuchi-te-ar mâțele! Aura aia durează o bucată de timp. Presupun că vine ca cadou de babyshower, cu termen de garanție. Expiră rapid, când realizezi tu că ești aceeași. Da` greutatea aia de câteva zile mă bagă-n ceață. Îmi disturbă zen-ul rastafaric.

SAU îți iei carnetul. Muamă, ce realizare! Alura à la Stallone când a scăpat planeta de la pieire, nasul sus, sus de tot. Dacă n-ai grijă, o să zboare și-o să-l cauți ca Michael Jackson, prin arhive.
SAU termini facultatea. Festivitatea de absolvire. Mami, tati, buna și-nc-o droaie de rubedenii, mândrie c-ai terminat, mamă, și-ai o diplomă, și nu mai e nimeni ca tine. Și te simți mare. Important. Rupere. Da` asta se-ntâmplă acolo. În ochii mei ești aceleași. Mie nu-mi pasă că tu ai terminat facultatea. Numai în an cu tine au mai fost câteva sute. Ești un nume pe o listă.

De ce o zi, două, trei, ai nimbul ăla deasupra capului? Mulți avem carnet, mulți am terminat o facultate, nu ești mai special. Nu te distingi în mulțime. Nu-ți scrie permanent în frunte nici unul dintre evenimente. Decât dacă ți-l tatuezi, ceea ce ar fi prostie totală. Și-atunci?
Să-mi explice cineva avânturile astea parțiale, urmate de o revenire la capul în pământ că eu, de la înălțimea nasului meu, n-o pricep. Cu, sau fără motiv.

Mă-ntorc la gânduri de dread-uri azi. Mâine, posibil să vreau să mă rad în cap și să fiu într-o dispoziție nazistă.
Peace, bro!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Cum să jignești o femeie

Am gene proaste. Sunt îmbătrânită înainte de vreme, fac sex ocazional și refuz cu desăvârșire să am  copii. Sunt o feministă tembelă care va muri singură, fără a cunoaște binecuvântarea unui cămin tradițional, cu un bărbat mascul feroce lângă mine și o gloată de copii zglobii care să-mi mângâie bătrânețile. Sunt exemplul prost de care ar trebui să se ferească toate cele cu gânduri de mireasă și toate viitoarele mămici; poate se răzgândesc și, din cauza mea, se răstoarnă lumea cu fundul în jos, și se oprește perpetuarea speciei.

 

Dragă soție ofuscată, dacă aș crede că rolul femeii e să facă copii, m-aș spânzura de primul pom, pentru c-aș realiza că nu sunt cu nimic mai inteligentă decât o maimuță. Să faci copii e o alegere, nu o obligație. Respectele mele celor care au făcut copii pentru că au vrut, pentru că și-au dorit, pentru că au decis că asta li se potrivește. Doar dispreț pentru cei care l-au făcut pentru că așa au auzit ei că trebuie sau ca să nu fie singuri la bătrânețe. Plodul îl faci și-l lași să plece-n lume, nu-l faci ca să aibă cine să-ți schimbe pampers-ul când o să ai 80 de ani. Ăla-i egoism.

Feminismul a cerut egalitatea între sexe, nu a subminat căsătoria. Dacă nu crezi într-o oareșcare egalitate, marș la șosete! Nu uita să-ți pui și zâmbetul fericit, șorțulețul și nu uita să mimezi orgasmul, pentru că tu faci sex programat, chiar dacă n-ai chef, nu ocazional, ca mine.
Să te aplaudăm, pentru că tu știi exact la ce oră tre` să te dezbraci, și ai grijă să nu dureze prea mult, altfel n-o să te poți trezi mâine dimineață, să calci batiste.

Libertatea mea, așa cum o vezi tu, nu-i nici singură nici tristă. Un act nu-mi garantează fericirea, la fel cum ție o noapte  de ce numesc eu distracție nebună îți poate provoca greață. Același principiu.
N-am venit în casa ta și n-am început să arunc cu noroi pe tapetul tău curățat la dungă, nu m-am legat de burta lu` bărbată-tu și nici n-am constatat că plodul tău e răsfățat. Nu mi-am făcut pancarte cu ”jos căsătoria!” și nu am protestat în fața Stării Civile. Nici măcar pancartă cu ”legalizați căsătoria între persoane de același sex” n-am fluturat în fața ta.

Și-atunci de ce-ți permiți să-ți verși frustrările în casa mea? Pentru că, după ce te-ai văzut cu actul într-o mână și cu boracul în cealaltă, ai realizat că s-a terminat? Fără petreceri nebune, fără posibilitatea de a schimba o vorbă cu oricine altcineva, pentru că soțul e gelos, fără să poți pierde o noapte pentru că trebuie să pregătești pachetul plodului, fără să poți lua o decizie înainte de a te consulta cu jumătatea? De asta? Da` a fost alegerea ta. Nu-i vina mea că alegerile nu ni se pupă, nici că pe tine te isterizează stilul meu. Oricât ar fi de acru viitorul, mi se pare că te zgândăre.

Și da, poate la 60 de ani o să fiu acră și singură. Dar voi fi acră la 60 de ani. Până atunci, voi fi trăit. Ciudat pentru unii, trist pentru alții, dulce pentru mine. Și mă-ntreb care dintre noi va fi mai acră: eu - cu poveștile din tinerețe, sau tu cu amintirle prelucrate.

Pân` la următoarea mămică nevricoasă, la bună vedere!

Cherchez la femme. Fără link

M-am cântărit zilele trecute și-am observat, într-adevăr, un kil în plus. Nu-i grav, în două zile îl dau jos. Dar sincer nu cred că un kil în plus m-a mărit într-atât, încât alții să nu mai încapă de fundul meu. Da, e problemă veche dar, de data asta, fundul meu pare să fie cât China, pentru că există unii care și noaptea se zvârcolesc de pe o parte pe alta de grija mea. Înțeleg grija de mine venită din partea persoanelor apropiate, nu din partea unora pe care, dacă-i văd pe stradă, posibil să nu-i recunosc.

Știi ce mișto e să stai lejer la un pahar de vorbă și, dintr-odată, să afli că ești subiectul fanteziei unora? Că Galațiul nu e așa de mare pe cât îl credeai și, chiar dacă discuțiile au fost duse departe, pe mal de mare sau la poale de munte, printr-un lanț ciudat am aflat și eu ce fac; de la alții. Și-am rămas uimită pentru că, ceea ce fac în imaginația altora, nu se pupă deloc cu ce știu eu că fac. Sau cei care sunt pe lângă mine.

Și cică trăiesc într-un cerc puțin promiscuu, în care-s cuplată cu o prietenă bună, în care facem posibil orgii în câte 5-6, sex fără măsură, că toată viața mea a căpătat un alt sens, că se știe clar pe cine iubesc, cine mă iubește, cine la cine tânjește și cine face planuri cu cine. Doar că eu nu știu nimic din ce se spune. O fi my twin evil care face toate astea. Și ce simt eu sau pentru cine e numai și numai problema mea. Și n-am făcut sex în 5 sau 6 și uite că recunosc, nici măcar în trei. Da` lasă că știe Înalta Curte de Casație și Justiție mai bine ca mine!

Mă, puiule, mă, mamă, vezi-ți de așternuturile tale. Discută ce vrei tu, discută-ți rudele, prietenii, mâțele, vorbește culori, omletă, spanac, da` lasă-mi viața în pace. Nu ne leagă nimic. N-are de ce să te intereseze ce fac, cu cine, cum și unde. Nu există motiv pentru care ai scobi un trecut trecut și-ai inventa un prezent care, într-un fel sau altul, îți dă o șansă de includere.
La fel cum pe mine nu mă interesează nici măcar dacă mai trăiești sau nu, nu-nțeleg de ce pe tine te fute grija. Se cheamă mâncat de câcat profesionist. Cu polonicul.

Instinctiv, am vrut să te calc pe cap. Sau, mai rău, să-ți tai cablul de net. Interlanul fără net e ca găina fără cap. Se zbate puțin și moare. Sau își bagă gheara-n gât ca pițigoiul. Și-apoi m-am prins că, dacă visezi noaptea și apoi împrăștii zvonuri, se pare că n-ai altă viață. Așa că tre` să te hrănești cu viața altora. Aș vrea să pot spune că tristețea ta mi-a făcut milă. Da` aș minți. O meriți. Găsește altă sursă. Nu de alta, dar mie-mi place să știu ce fac și să fie și real. Dacă vreau fantezie, mi-o creez singură, n-am nevoie de ajutor. Nici eu, nici cei din jurul meu.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

брат

M-a fraierit frate-meu când eram mică că boabele de orez expandat sunt ouă de furnici. Ani la rând am trăit cu impresia că am mâncat ceea ce alții nu concep. Cruntă dezamăgire când am aflat adevărul! Doar că și acum când văd boabele alea am fața de me gusta; me furnicsta.

Tot el mi-a povestit cu lux de amănunte ce buni sunt hot-dog-ii și cât de șmecheră e pizza. Și avea un stil de-a povesti de-ți lăsa gura apă. Eu, mică, proastă și neștiutoare, ascultând cu gura căscată despre sosul genial din hot-dog-i și de blatul subțire, delicios de pizza, care nu se compara cu pizza de-o făcea Doamna Mamă în casă. Copil de început de ani `90, care se bucura nespus la o gumă, darămite la ideea că ar putea mânca, vreodată, bunătățile pe care le mâncase el.

Preparatul Șmex era margarină pe pâine, deasupra căreia rădeai brânză din abundență. Era cel mai bun preparat ever. Și dacă altceva nu prea mâncam, Șmex-ul îl divinizam. Aș fi făcut baie în Șmex. M-aș fi căsătorit cu el. Și cu Cavit-ul pe care-l sustrăgeam amândoi din frigider; și cu laptele praf la care dădeam iama doar când eram singuri acasă.

El m-a călit să nu plâng ca o fetiță când mă lovesc. Judo însemna ca eu să vin în fugă și el să mă trântească peste umăr. Luam câte o spinare de covor, da`nu plângeam și nu mă plângeam, că era mișto să jucăm judo și să am vânătăi despre care nu știam. Mâini întoarse, degete scrântite, ”furnici” cu toată puterea - toate erau mijloace de a mă căli pentru viitorul îndepărtat, în care trebuia să știu să mă bat ca un băiat și să nu recunosc că mă doare. Să-mi testez noi limite de durere. Durerea fizică nu mă doare de atunci.

Am stat vreo două ore terorizată după fotoliu, cu el pe canapea, amenințându-mă cu un pistol cu capse despre care atunci credeam că e real și c-o să mă omoare dacă ies de acolo. Am tânjit după praștia imensă, din oțel cu bandă de cauciuc, pe care i-a confiscat-o Doamna Mamă. Am vrut lunceag ca al lui, cu toate că mă cotonogeam doar cât îl luam în mână; n-am avut, că cică era periculos pentru copii. Am crezut mult timp că un monstru mare vine și-i dă țigări pe sub ușă, pentru că asta m-a făcut să cred, ca să nu-l dau în gât că fumează. Și m-am bucurat când a venit și mi-a adus o acadea Lollipop, de care văzusem doar la televizor. Și când mi-a luat un ditai caiet studențesc, ca să nu zic că amicul Viorel mi-a ars, din greșeală, bluzița cu țigara.

Și-am învățat că legăturile de sânge sunt importante doar în filme și-n cărți. În viața reală poți avea un frate pe care nu l-ai mai văzut de 15 ani și să nu-ți fie dor de el. Doar să-ți aduci aminte de chestiile faine, să le uiți pe alea nasoale și să te uiți în urmă ca la viața altcuiva. Ca la amintirile altcuiva, care nu te dor; doar te fac să zâmbești pentru că e posibil să ți se fi întâmplat și ție. Frate-meu e un actor într-un film care nu-i cu mine.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

Sex @work

Ugiugiu, gucigucigu, giugulucu pisoiaș, motănel și pisicuță. Ce să dea mama lui să pape? Ce vrea băiatu` bun și mânca-l-ar mama de băiețel, pupa-i-ar mama duda lui, dă la mama să pupe dulce.

Serios? Cu d`astea vii lângă mine-n public? Nu, nu-i vorba de plodul din dotare, e dictai găliganul care ți-e prieten sau deja soț. Și tu-ți porți drăgălășenia prin telefon, exact în urechea mea, eventual când încerc să mănânc. Da` se poate așa ceva? Da` nu te gândești că numai tonul tău îmi întoarce stomacul pe dos? Și mai bagi și babytalk-ul, și diminutive, și deja mă simt ca-ntr-un univers paralel, în care ăla din Saw are boală doar pe manifestări de genul ăsta, și lumea e deodată salvată de tot ce e sugarhoneybunnycutiepie.

La ce pot eu să mă gândesc când tu-l întrebi ce vrea să PAPE bun? Ia zi. Clar te vizualizez deja în variante în care nu vreau să te văd, pe cale de a te dezbrăca și a face naughty things, și nu-i o imagine plăcută, mai ales că nu-mi place de tine neam și prima dată când te-am văzut m-am întrebat dacă n-ai vreun sindrom ciudat, gen trisomia 21.

Sincer, colegii de muncă n-ar trebui să pară că au viață sexuală. Mai ales unii dintre ei. Da, știu că au, dar e cel mai bine s-o păstreze departe de mine. Nu de alta, dar intervin și alte întrebări? Dudă? Ce-i aia dudă și de ce o denumește așa? Coaptă, necoaptă, roșie, albă, vineție? Ce-a pățit de-i vânătă și, mai ales, de ce trebuie să știu eu că tu-i pupi duda lui vânătă? Brrrr!

Chestia asta e cam la fel de spooky ca gândul că eu sunt rezultatul direct al faptului că Bucur și Doamna Mamă au făcut sex. Au făcut sex? Brrr! Părinți jucându-se de-a barabarabiriri e mai mult decât mintea mea poate concepe. Și mintea mea poate concepe multe. Partea aia e blocată. Prefer să mă gândesc că au făcut-o o dată, am ieșit eu, și dup-aia nu s-au mai văzut never în costum de Adam și Eva. E mai sigur pentru sănătatea mea mentală și prefer să evit să mi-i imaginez. Mama în costum de piele și bici, tata lingându-i tocul. Yaaaaack!

Vezi ce-ai făcut acum?  Cum mai îmi scot eu imaginea asta din cap? Cum trec mai departe? Și-i numai vina ta, c-ai început cu drăgălășenii ciudate la muncă. Ia-ți telefonul și vorbește-n baie, departe de mine. Am minte bolnavă și mi-e frică s-o folosesc. Te implor, pupă-i ce vrei tu acasă, sau trimite-i un mesaj, dacă nu vrei să vezi cum îmi iese creierul pe urechi și cum sângerez prin ochi. Te rog.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Ghost blogs

Când m-am apucat de blog, n-aveam idei de-mbogățire sau de faimă. Știam doar că trebuie să scriu. Exorcizare. Am prins pe rând importanța link-urilor, cum se traduce SEO, de ce e bine să-ți faci reclamă și alte nimicuri de genul ăsta. Și-am scris în continuare pentru că altceva nu știu să fac. Nu știu să desenez frumos, nu știu să cânt, n-am veleități sportive și, cel mai important, mi-e prea lene să fac orice altceva. Cu nervi, cu nostalgie, cu speranțe, cu dorințe. Ale mele toate.

Am încă persoane pe care le citesc de când m-am apucat de scris. Cu care-mi încep diminețile. Câteva. Pentru că, rând pe rând, celelalte au dispărut. Mulți din cei care mă făceau să râd sau cu care fraternizam. On-line, din spatele monitorului.
Din ce în ce mai des fraza aia care spune ”Blog negăsit! Blogul pe care îl căutaţi nu există. Totuşi, numele este disponibil pentru înregistrare!” Sau bloguri lăsate-n paragină. Persoane care n-au mai scris de luni de zile. Anul. Un an și ceva. Dar care, înainte, dădeau măcar o dată pe săptămână un semn. Și-acum, nimic. Nici un rând, nici o poveste, nici o dorință.

La fel ca orașele-fantomă. Locuri unde au fost oameni, acum uitate. Exact cum le-au lăsat. Simți încă rândurile calde și pauza de după. Totală. S-au îndrăgostit, s-au căsătorit, au născut, și-au schimbat job-ul, au crescut, s-au dematerializat din scris. Oricare explicație e plauzibilă. Dar din ce în ce mai mulți.

Și, de fiecare dată când găsesc ceva bun de citit, nu pot să nu mă gândesc că dependența pe care mi-o creează, cel mai probabil nu va dura mai mult de câteva luni. Scrisul care m-a atras va deveni pentru el/ea element secundar. Îl va uita și va trece la chestii mai importante. Probabil va zâmbi când își va aduce aminte că a avut un loc unde scria constant și oameni care-l citeau la fel, și va trece mai departe. Pagini trecute. Ale plictiselii valuri.

Să părăsesc Erase-Rewind-ul? Doar să-l închid de tot, cu epitaf, și-nmormântare și pomană. Dar să-l las de izbeliște? Să fie o epavă-n mijlocul internet-ului? Niciodată.
Și, dacă l-aș închide, aș fi sigură că niciodată altul nu va mai fi. Nici un altul luat de la capăt; stop cuvintelor pentru totdeauna. Măcar n-ar fi oraș fantomă. Ar fi un loc unde, odată, demult, cineva scria nimicuri citite-n fugă sau în diagonală. O parte din mine.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

1001

Gândesc matematic. Aritmetic și geometric, în funcție de problemă. Orice frază are mai multe sensuri, orice ton poate însemna altceva, orice semn poate fi interpretat. Gândesc nu în logaritmi, pentru că nici nu mai știu ce-s logaritmii, ci în planuri. În toate planurile.

Îmi plac cifrele, dar stau mai prost la capitolul calcule. Asta nu mă oprește să calculez. În minte, pe hârtie, cu calculatorul, oricum încât să iasă calculul. 28.05.2012. 2+8+5+2+1+2 = 20. 2+0 = 2. Orice dată poate fi transformată într-o cifră, orice cifră poate ajunge într-o zodie, orice zodie are partea ei clară și matematică, care-mi va spune puțin cine ești. Mă pot înșela, dar nu cu mult. Poate juma` de grad, dacă nu te schimbi la 180. Jocul de cărți va fi mereu în sensul acelor de ceasornic, două lingurițe de cafea pentru fiecare cană, serii de câte 30 de abdomene; sau 50; în nici un caz 27 sau 48. Număr din 2 în 2. 10 înghițituri de apă ca să-ți treacă sughițul. Traseu calculat cu scurtături, zâmbet cu sens dublu, tabel cu datorii, combinații de 3 luate câte 4, logica-mi oferă soluții. Nu mereu, sau nu mereu urmez firul logic, dar le știu. Că nu le aplic, asta-i altă problemă.

1001. Mult mai multe cuvinte. Zile, pisici, cafea, cum te simt, cum mă simt, cine m-a mai enervat, când, cum, de ce, ce m-a făcut să râd sau să mă doară, cum am văzut, ce-am atins, ce-aș fi vrut să fiu, cum am fost, cum sunt, cum o să fiu, când o să cresc, cât am copilărit, muzica, gesturile, frazele, pozele, maniile, întrebările, răspunsurile, totul meu. Prima, 666, 1001.

Pân` la următoarea mie, la bună vedere!

Vindecare totală

Cică întreaga ta viață tre` să fie pe facebook. Câți ani ai, ce înălțime, cu câte persoane te-ai culcat și, cel mai important, dacă ești single sau cuplat. De parcă ar interesa pe ăia de-i ai în listă foarte mult asta.
Simplu: îți sunt prieteni pe bune, știu și fără facebook, sunt amici/cunoștințe/total necunoscuți pe care nu știi exact de ce îi ai în listă - n-are de ce să-i intereseze.
Bine, mai e și categoria stalker, care tre`să știe tot pentru că, dacă nu știe, crapă fierea, și vai, să se-ntâmple ceva și să nu fie la curent, e tragedie națională. D`ale facebook-ului.

Partea care m-a făcut confuză, e alta. Departe de socializare.
Poveste tristă. Despărțire între el și ea, după mult timp de stat împreună. Adică mult. Și ea, care încă mai suferă după tot ce-a fost frumos. Adică, normal, mai stă seara în pat, singură, și-și aduce aminte toate momentele frumoase pe care le-au petrecut împreună. Ce frumos era când el îi aducea cafeaua la pat dimineața, și ce bine se simțeau râzând la glume doar de ei înțelese, și cum o învelea protector să nu-i fie frig, ba chiar și cum a alergat atunci prin ploaie, pentru că trebuia să-i ia antinevralgic, și farmacia era după colț, dar erau fulgere și tunete, și a venit ca vântul și ca gândul și i-a adus pastila salvatoare.
Oofff, cum să nu oftezi din toți rărunchii și să nu-ți aduci aminte? Om ești. Și-i normal din când în când să te mai pălească nostalgia, mai ales că nu treci așa ușor peste câțiva ani de eu + tine.

Dar vezi tu, că despărțirea s-a produs hăăăăăt, tocmai săptămâna trecută. Alertă! Alertă! Cum adică ÎNCĂ mai ești nostalgică? Păi, nu trebuia să fii în fundul patului, cu găletușa cu-nghețată, cutia cu șervețele și planul de recuperare? Nu așa trebuia să fie? Adică, pana, mea, îs câțiva ani la mijloc, nu câteva zile amărâte. Înseamnă că, la rata asta de vindecare, luna viitoare te și măriți. Cu altul, evident.

Oi fi eu defectă. Pe bune, știu că sunt. Da` tot mi se pare puțin bizar. Confuzie maximă. Și, dac-aș fi mai realistă, m-aș gândi că a fost un joc. De plictiseală. Sau o discuție de dragul discuției. Poate.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Bine că-i bine

A observat cineva că, atunci când sunt fericiți, unii nu mai dau nici un semn? A, da, parcă te cunosc de undeva, parc-am vorbit câteva beri împreuna, parcă chiar am plâns ba eu pe umărul tău, ba tu pe-al meu, a trebuit dup-aia să ne stoarcem tricourile, n-am făcut concurs de tricouri ude, dar am fi putut, da` știi ce? Mie azi mi-e bine, așa că nu te salut. Și mâine mi-e bine. Nici mâine. Nici mâine de după mâine. Și poate nici săptămâna viitoare.

Vineri nu mai îmi e așa de bine, și-mi aduc aminte de tine, de umărul tău, și hai să ne scoatem unul pe celălalt la un pahar de vorbă, că tare-i bine când ai cu cine pălăvrăgi, da` nu te supăra că nu te-am băgat în seamă, știi doar că atunci când e bine, e bine, și când nu-i așa de bine, îmi pare bine că te am.

Nu-s cea mai sociabilă ființă de pe pământ. Ba chiar pot să nu vorbesc cu tine câte o săptămână. Nu pentru că nu mai pot de bine, ci pentru că n-am chef să vorbesc. Da` totuși un semn, unul mic-minuscul, tot dau. Nu pentru tine, pentru mine, pentru că știu că, dac-aș fi în pantofii tăi, m-aș simți ca și cum mi-ai fi rupt mânuța. Nu-s attention whore; doar îmi place să cred că, în fericirea ta, te gândești puțin la mine. Puțin, puțin de tot.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Așa grăit-a guru-ul - p.9

Niciodată sfaturile pe care le dai altuia nu le vei putea aplica pe tine. Pentru că, până nu simți cum te bat bocancii altuia, nu vei ști cum se simte. Și-oricât de ușor ar fi să-mprăștii cuvinte, când vine vorba să le pui tu în practică, se rupe filmul.

Am dat și-am primit sfaturi. Ca-ntr-un schimb de ”uite ce cred eu c-aș face dacă aș avea puterea să fiu tu”. Prea puține se mulează pe mine, prea puține pe alții.
În toată cursa asta, am uitat chestia elementară: suntem diferiți. Din fericire. Până și chestiile banale le facem diferit.
Și-i ușor să spui ”aș face asta” până nu ești în situația aia. Principii, reguli, eu? niciodată! judecăți de valoare, idei de forță, toate - praf în ochi. Până nu simți ce simt eu, până nu te doare cum mă doare pe mine, până nu ai visele și coșmarurile mele, nu te poți pronunța. Probabil îți dai cu părerea. Și părerea ți se schimbă când ajungi acolo. Sătulul nu crede flămândului. Am învățat-o pe pielea mea.

Pagini întregi de citate, chestii care-ar trebui să te facă mai puternic sau să-ți dea puterea să mergi mai departe, fraze motivaționale, je laisse le vent emporter tout. Și-ncerc să ignor și că, dacă nu întrebi, nu ți se va răspunde, și că ești suma experiențelor trăite, și că to forgive is to forget; carpe diem, puterea vine din interior, intelligent girls are more depressed, ce ți-e scris; ignor toată-nțelepciunea lumii. Încerc să văd dacă rețeta supremă nu stă, de fapt, în asta. Pentru că binele lor nu e, musai, și binele meu.
Și-aștept momentul ăla, în care o să am din nou zâmbetul ăla, pe care-l am când visez frumos noaptea. Momentul ăla.

Pân` la următoarele revelații, la bună vedere!

Rece şi crud

Mă urc în taxi şi mă aşez confortabil. Câteva secunde şi dezastrul se produce: din radio începe să sune MELODIA ACEEA. O melodie care e peste tot, la orice oră din zi şi din noapte, pe orice post şi-n orice playlist. Adele cu nuştiucumîizicemelodiei.
Mă uit mai atent, şoferul fredonează fericit. O matahală de om, ras în cap şi cu tendinţe nazi care e, de fapt, în adâncul sufletului, extrem de sensibil. Îmi vine să strig din toţi rărunchii "nuuu, nu MELODIA!"

Nu pricep. E lungă, lentă, boring. Genul de melodie pe care n-o poţi cânta decât dacă ai foarte multe sentimente. Toate găinile pică la melodia aia. Cum începe, le vezi că se transformă. Se topesc instantaneu. Au o privire tâmpă şi suspină îndrăgostite de prins ciarming. Găini beldisite şi cocoşi blendăi.

Şi chiar încearcă să cânte cu graţie şi durere, cum cântă ea, cu muget de căpriţă udă. Cum ridică în slăvi dragostea şi persoana ACEEA. "Oh, prietene, de ce eşti aşa timid?" Cum îi tremură glasul de emoţie pentru că n-a mai întâlnit pe nimeni aidoma lui. "Ţin minte că ai zis că, uneori iubirea durează, dar alteori ea doare." Atâta înţelepciune! Ce adevărat le spune! Inimă de piatră am...

Plus că femeia e stalker. "Urăsc să apar de niciunde, pe nepusă masă, dar nu mai puteam să stau deoparte". Pe bune? Săracul om cred că e nevoit să-i pună restricţie dacă tot apare aşa, peste tot. Spooky: să vrei să scăpi de ea, şi ea să tot apară, ca Chucky. Îl omori, şi tot există continuare, şi poţi să-i faci orice, că tot te găseşte. Dacă asta-i iubire, eu sunt E.T.

Şi cum se plimbă-n decorul alb-negru artistic, şi spumos, şi încărcat de romantism. "Vaaaaai, ce frumos!" suspină găinile-n cor. Şi mie mi se face pielea de găină. Nu de emoţie, de nervi. Timpanul meu e agresat, pentru că aia zbiară constant. Pentru că nici muzică de femei nu se poate numi, ci muzică de femei puţin frustrate, care plâng la comandă şi simt tot aşa, la comandă.

Pentru cât de tare mă enervează, le-aş aduna pe toate, le-aş închide-ntr-o cameră, şi le-aş pune melodia pe repeat câteva zile. Să se-nece în lacrimi, să transpire sentiment, să le explodeze neuronii de atâta cheesy şi melodramatic şi patetic. Da' nici aşa nu cred că le-ar trece...

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!