Nasol dă dragoste - p.2

Pe la 15 ani e musai să ai o broken heart. Chit că ai motiv, chit că nu. Adică, să ne înţelegem, motiv pe moment, să spunem că există. Ba chiar pare unul al nabii de serios. E din ăla, de te rupe, de-ţi vine să-ţi iei lumea-n cap şi să n-o mai dai jos; vrei să spargi paharele în dinţi, să dai cu pumnul în perete, să-l doară şi pe el cât te doare pe tine, nu mai ieşi din playlist-ul ăla deprimant nici cu ordinul procuraturii, mă rog, chestii din astea la care, dacă te uiţi peste câţiva ani, ridici din umeri şi zâmbeşti nostalgic.

Acu', fiecare în funcţie de noroc, mai are câte o broken heart de-a lungul timpului; ba chiar şi două, şi trei, în funcţie de cât îl ţine corazonul. Şi da, ridic din umeri şi zâmbesc nostalgic cu gândul la vremurile alea când îmi construiam minuţios povestea, când da, era senzaţional să te gândeşti că doare da' o să treacă, şi când mă trezeam a doua zi şi-mi dădeam seama că, până la urmă, dracu' nu-i atât de negru şi orice poate fi rezolvat.

Dar nu despre inima mea va fi vorba azi. Azi va fi despre două chestii din "înţelepciunea bătrânilor". Bătrânilor? Vorba vine, pentru că le-am auzit zilele trecute şi nu, nu erau din gura bătrânilor cu barbă lungă şi hăinuţe albe, care şedeau liniştiţi în jurul focului. Neee... ăia tăceau mâlc. Astea-s aşa... mai lumeşti să spunem şi, cu toată tenta lor premonitorie, nu ştiu de ce îmi vine cam greu să le iau drept bune.

Şi se întâmplă cam aşa:
1. Cică pentru a trece peste o despărţire, ai nevoie de exact jumătate din timpul petrecut cu persoana cu pricina.
Ooookk, zic, şi-mi dau cuşma mai pe spate. A, da, mă şi scarpin nedumerită-n cap, îmi ridic sprânceana, alea-alea şi nu, nu uit să duc lăbuţa la inimă şi să spun: Înţeleg faza şi, până la un punct, e de-a dreptul digerabilă. Adică da, stai 2 luni cu o persoană, îţi ia o lună să treci mai departe; hai, fă-le 6 luni, cu trei; accept şi faza aia cu doi ani, în care v-aţi făcut planuri, aţi stat şi o bucată de timp în acelaşi apartament, hmm... un an de recuperare e uman şi acceptabil. Nu spun acum că intensitatea unei relaţii ţine doar de timp; departe de mine gândul, pentru că-n două luni poţi iubi cât alţi-n 580. Daaaar, mă refer strict la înjumătăţirea perioadei critice.

Şi-aici vine partea dureroasă: dacă ai stat 10 ani cu o persoană, asta înseamnă că vei fi din nou pe picioarele tale în alţi 5? Ufff... asta doare. O simt direct în stomac. Da' dacă ai stat 50, şi acu' ai 70, înseamnă că-ţi revii de-abia la 95? Sânge pe pereţi! Păi, ai putea la fel de bine să spui "niciodată", pentru că ar fi mai aproape de adevăr.

De când până şi chestia asta, care era atât de umană, a ajuns să fie redusă la o formulă matematică? Nu mai depinde de la persoană la persoană, în funcţie de chestiile pe care le-a trăit, pe care şi le aduce aminte, peste care nu poate trece, în baza cărora are insomnii şi e zombie non-stop? Păi, în stilul ăsta o să aud în curând că dragostea în sine e ceva de genul radical pătrat din numărul orelor pe care le-aţi vorbit, de-nmulţit cu suma cadourilor, astea toate în paranteză pătrată, adunate cu amintirile frumoase, totul împărţit la numărul de certuri din perioada respectiva. Scuzaţi dacă matematica mea scârţâie pe alocuri, da' cam aşa îmi imaginez; să complici o chestie deja complicată prin definiţie... Nu pricep şi pace bună.

2. Dacă vrei să te măriţi şi să fii fericită, reţeta e aşa: te măriţi de două ori; prima dată din dragoste, şi a doua oară pentru bani. Ei, tre' să recunosc că asta m-a băgat total în ceaţă. Două căsătorii... înţeleg. O dată din dragoste şi o dată pentru bani, diger; cam greu, dar diger. Ce nu pricep e ordinea. Adică eşti cu cineva pentru ăl big love, de bine de rău vă decurcaţi, e the thing, the strălucire, the love of a lifetime, şi renunţi la asta în favoarea unei chestii pur materiale?

Mă depăşeşte pentru că, dacă tot eşti axată pe 2 chestii mari şi late, başca un divorţ baban, n-ar fi mai logic să fie întâi pentru bani, faci buzunarul gros, şi-apoi trăieşti Happily Ever After cu the love of your life? Da, aici poate devin prea matematică, da' de ce ai vrea să-ţi petreci tot restul vieţii înconjurat de bani, ştiind că nu vei mai zâmbi niciodată? Oricum ai încerca s-o-ntorci tot e al nabii de deprimant. Şi, repet, sânge pe pereţi! Practic ai toată viaţa aranjată, cu certitudinea că n-o să zâmbeşti niciodată somnoros fericită, dar o să îţi permiţi să cumperi un lanţ de cafenele...

Mă opresc aici. Nu de alta, da' dacă nu le-am priceput prima dată, nu le-am priceput nici acum şi, nu, n-o să le pricep niciodată, înseamnă că nu-s reţetele pentru mine. Pentru cei care cred că le pot găti urmând cu sfinţenie instrucţiunile, ce să zic? Mult noroc???

Pân' la următoarele "înţelepciuni" nedigerate, la bună vedere!