O mie de cuvinte

Cică un gest face mai mult decât o mie de cuvinte. De acord, dacă gestul ăla nu e interpretabil sau gândit pe toate părţile înainte, tocmai pentru a părea că e mai mult decât este de fapt. Aici, evident, depinde de gradul de paranoia al fiecăruia; al meu, după cum bine se ştie, e destul de ridicat.

Dar nu despre chestii interpretabile sau făcute cu un anumit scop va fi vorba azi. Azi zic aşa:

Primele gesturi care mi-au rămas adânc întipărite-n minte au fost, în mod clar, şi sigur, şi fără echivoc, alea din filme. Pentru că mai rar găseşti gesturi măreţe în viaţa reală când ai 12 ani. Şi s-au mai adunat în timp şi altele.

"Oh captain, my captain." - spusă de-un băiat căţărat pe-un pupitru; şi-apoi ridicându-se cu toţii, pentru "onor". Stiloul depus de către toţi profesorii, în semn de respect, pe biroul celui care pleca. "Goood morning, Vietnam!" Marşul soldaţilor din Cadence. Bucata de pânză scăpată din mână de-abia după moarte din Braveheart Dorinţa unui robot de a deveni uman. Mângâiatul unei cămăşi. "I have been memorizing this room". "Don't ever touch a raptor." Capul sus în faţa pedepsei cu moartea. Şi lista clar poate continua.

Dar bineînţeles că lucrurile astea se întâmplă doar în filme. Realitatea nu e atât de bine conturată. Nici de cuvinte, nici de gesturi. Adică, da, poţi scrie sau spune cuvinte frumoase; poţi face gesturi măreţe. Poţi să te gândeşti la gesturi măreţe pe care nu vei reuşi să le faci, sau pot să ţi se pară the thing pe moment, şi-apoi să-ţi dai seama că e cât se poate de uşor. Doar ideea trebuia să-ţi vină. Depinde mai mult cine, sau pentru cine face gestul cu pricina. Adică, până şi o ciocolată primită poate fi cel mai şmecher gest ever, dacă e dat de cine trebuie.

În ordinea asta de idei, da, am avut parte de gesturile mele majore. Se pune şi că mi-am dat demisisa din principiu? Cred că se pune. Da' atât despre mine. Pentru mine, şi-n general: Căţelul galben care mă păzeşte. Ridicatul de la pământ cu fredonatul unei anume melodii. Cutia pictată manual, special pentru mine. Cineva cu care n-am avut nici o legătură, care a venit în miez de noapte cu taxiul, pentru că eram pe punctul de a lua bătaie. Ascultat când mă plâng. Un buchet virtual de trandafiri, venit pe neaşteptate. Persoane care duc căţei la adăpost, fără să câştige nimic material din chestia asta; ba chiar să iasă în pierdere. Persoane care au grijă de animalele abandonate de alţii. Mieunat în cor pentru a-mi atrage atenţia. Un şut în fund din partea lu' taică-meu, pentru că aşa îşi exprimă el afecţiunea. Gestul de a crea un zâmbet, cu două degete, dintr-o faţă iniţial tristă. Ultima ţigară împărţită atunci când ai cea mai mare nevoie de una. "O să fie bine" mai mult decât spus, aproape garantat. Privirea unei băbuţe când i-ai plătit poza.

Şi da, poate nu par la fel de grandioase ca ceea ce vezi într-un film. Poate n-or să ajungă niciodată la stadiul ăla pentru că, până la urmă, eşti om din carne şi oase, nu un personaj schiţat pe hârtie. Şi poate că fiecare le interpretează după cum vrea, şi poate le interpretează mai mult sau mai puţin decât au fost menite să fie, da' asta nu le face decât cu mult mai reale. Mai acolo.

Cu lăbuţa pe inimă spun: da, mi-ar plăcea să fac chestii ca-n filme. Spontane, neorganizate şi totuşi atât de "sincron". Dar asta nu m-ar transforma într-un personaj? Rămân la stadiul de gesturi mici. Minuscule, milimetrice, microscopice; pân' la urmă pe alea ţi le aduci aminte şi zâmbeşti, pentru că ţi s-au întâmplat ţie.