The ten steps

Am avut o perioadă - destul de lungă, recunosc - în care mi-a fost frică de întuneric. Frică, spun? Teroare, frate, de-a dreptul. Pe la 5 ani aveam veioză din aia de perete, care nu făcea ea prea multă lumină, da' tot era bună, pentru că nu era întuneric total; nu din ăla din care poate apărea orice.

Da' ce poate să apară din întuneric? Ei, şi cu tine acu'... Ce nu poate să apară ar fi mai uşor de enumerat. Nu poate să apară, de exemplu, un unicorn; nici Moş Crăciun, nici o gagică ultramegabestială, care să bată frumos din gene şi să-ţi şoptească dulci cuvinte; neadevărate, poate, dar dulci. De fapt, aici mă înşel; poate să apară o gagică din asta, dar condiţia principală e că, în următoarele minute, clar se transformă într-o creatură care-ţi vrea sângele, şi inima şi tiroida, da' nu oricum, ci direct la grătar...

Deci din întuneric apar doar chestii naşpa; nu, nu balauri, nici zmei, nici piranha însetaţi de sânge. Chestii mai... spirituale să spunem. Nu pricep de ce în toate poveştile religioase e aşaaa, o bucurie să-ţi apar îngerul care să-ţi povestească nu ştiu ce. Cu lăbuţa pe inimă spun: mie să-mi apară un înger d'asta, în toiul nopţii, în mijlocul camerei, cel mai posibil fac infarct direct, înainte de a apuca el să-şi livreze regescul mesaj. Deci şi ăstia se exclud total.

Dar ce-i în întuneric? Hmm... tăcere. Tăcerea e pedeapsa supremă. Şi-apoi, deodată, auzi ditai zgomotul; exagerez, pentru că nu e atât de sonor. De obicei un suspin. Sau o voce de copil care recită o poezioară, sau un cor de copii care cântă, cu vocile lor diafane, cine ştie ce cântecel de genul "All we go to hell". Spooky, frate, spooky de-a dreptul.

Aşa că trage, Camelia, pătura mai peste cap. Acoperă bine toate locurile prin care ar putea intra aerul, fă-te ghem, covrigeşte-te mai aproape de pernă, eventual lipeşte-te cu spatele de perete, pentru că cel mai sigur e să ai spatele asigurat, închide ochii şi astupă-ţi urechile. Dacă tu nu-i vezi, nici ei nu te văd. A, da, şi dacă cumva apare bunica, care te invită să mergi cu ea, nu da curs invitaţiei, pentru că bunica a murit, hăt, demult, şi-n nici un caz nu-i a bună că s-a gândit să-ţi împingă o vizită în toiul nopţii, cu lumina stinsă. Îi lucesc ochii? Waa... mega efect, da' nu apuca mâna aia întinsă decât dacă vrei neapărat să-ţi lucească şi ţie ochii aşa. Şi nu, nu vrei, crede-mă pe cuvânt.

Dar ce problemă, ce temeri, ce tremur! Înainte de a te culca, uită-te sub pat. Cine ştie dacă nu s-a pitit acolo cineva care aşteaptă să dormi ca să te apuce de picioare şi să te tragă într-un loc din care nu mai ai scăpare! Întotdeauna există varianta de a aprinde lumina, da' pân' la-ntrerupător e cale lungă, şi cine ştie dacă mergi, mergi, mergi şi nu mai ajungi la ea, cu toate că, în timpul zilei, ai putea jura că nu-s mai mult de 2 metri pân' la el. Un fel de întuneric continuu; coşmarul total: să înaintezi în ceva ce nu se termină.

După cum spuneam, am avut o perioadă. După asta am fost învăţată că întunericul nu-ţi poate face nimic; sau, dacă vrea să-ţi facă, atunci nu te poţi ascunde. La ce bun să tremuri toată viaţă?

Pentru cei care aţi trecut prin asta şi-aţi scăpat cu viaţă, dar şi pentru cei care cred că nu e decât o mare vrăjeală, un filmuleţ special. Recomandat a se privi până la capăt. Vorbim după...



Pân' la următoarea teroare, la bună vedere!