Băgarea în seamă

Dacă merg pe stradă, am mai spus, am după mine ochelarii de soare. Fie vară, fie iarnă, fie ploaie, fie ceaţă; i-am purtat şi pe ninsoare şi pe bune că, spre deosebire de restul lumii care nu putea ţine ochii deschişi pentru că, de, fulgii au mania de intra direct în ochi, n-am avut nici o problemă. Mă înţeleg bine cu ei, ne respectăm şi ne preţuim, ce mai, avem o relaţie indestructibilă!

Nu, n-o să revin la replicile expirate pe care le aud de fiecare dată. Asta deja ar fi prea mult. În schimb, nu pricep o chestie: în momentul în care sunt reperată, deja ştiu că, dacă nu e vorba de o replică, în mod clar va fi vorba de o privire d'aia luuuungă, puţin interogativă, puţin ironică, puţin nedumerită. Da' în primul rând lungă. Genul de privire pe care n-aş primi-o dacă n-aş avea ochelari.

Aşa că sare întrebarea: unii au impresia că, dacă am ochelari, nu văd? Pe bune acu'. Din spatele lentilelor se vede tot. Nu e ca şi cum dacă voi nu mă vedeţi, nici eu nu vă văd. Lentilele alea merg într-un singur sens. Neeee... greu de priceput. Deci de fiecare dată mă procopsesc cu câte o privire din aia; aşa că pasul următor va fi să-mi iau ochelari d'ăia, în care te vezi ca-n oglindă, măcar să priceapă şi spectatorii cât de ciudat arată holbându-se la mine. Sau măcar să-şi dea seama că arată la fel de ciudat fără ochelari, pe cât arăt eu cu.

Partea a doua:
Am avut nefericirea de a primi o vizită acu' câteva zile. Spun nefericire, pentru că, din punctul meu de vedere, înainte de a te înfiinţa la uşa cuiva, dai un telefon. Dacă te invită, de bine; dacă nu, nu. Da' nu vii neinvitat, că mi se zburleşte codiţa, şi clar e neplăcere. Poate am chef să stau în pielea goală în casă şi tu-mi strici plăcerea asta; poate meşteresc la cine ştie ce bombă, şi nu vreau să încurc firele între ele; poate îmi decorez pereţii cu bulinuţe sau poate că, a, da, n-am chef de faţa ta. Dacă suni, evităm orice confuzie.

Da' nu, că vezi tu, că unii cred că dacă pe ei nu i-ar deranja să apari neanunţat la uşa lor, reciproca trebuie musai să fie valabilă. Spun cu lăbuţa pe inimă: nu-s cea mai sociabilă persoană; dacă vrei să mă vezi, anunţă-mă înainte. Dacă am fi împărţit aceeaşi felie de pâine, puteai, frate, să vii la mine oricând voia muşchiul tău, şi zâmbetul meu ar fi fost cel mai sincer. Da' dacă n-am făcut asta, întreabă-te dacă am plăcerea şi cheful şi dorinţa de a te vedea.

Reiau, am primit o vizită. Cred că sunt aproape zece ani de când n-am mai văzut persoana cu pricina. Dacă voiam s-o văd, aş fi găsit, în mod logic şi firesc, o cale. Da' n-am vrut. Aşa că mi s-a ridicat sprânceana când am văzut-o, şi mai ales când am văzut că nu se dă dusă. Am spus că am treabă, am spus "nu" ideii de a face o cafea, am refuzat cu desăvârşire să povestesc ce mi s-a mai întâmplat în ultimul timp, cât de "mai evidentă" trebuie să fiu?

Asta e pe acelaşi plan cu persoanele care te opresc pe stradă cu "îţi mai aduci aminte, am fost colege de grădiniţă, ce-ai mai făcut de-atunci?" Nu, nu vreau să stau de vorbă cu tine; dacă aş vrea, te-aş trage eu de mânecă. Dar atât timp cât eu mă limitez la a te saluta insesizabil din cap, nu te gândi că, de fapt, sunt o timidă iremediabilă şi nu ştiu cum să te abordez. Nu e cazul.

Şi mai e şi genul ăla de persoană care te-a reperat, vede că n-o bagi în seamă, şi-ncearcă să-ţi atragă atenţia cu pancarte. Se foieşte, se ridică, se pendulează pe lângă tine şi, într-un final, dacă nu dai nici un semn, te bate pe umăr. "Hei, mi s-a părut mie că eşti tu!" Nu puteam să rămânem la faza cu "părutul"? Nu, nu te-am uitat; da, ştiu cine eşti, de unde să te iau, ce mi-ai zis în fiecare din dăţile în care ne-am văzut, dacă mi-ai greşit cu ceva, sau dacă mi-ai făcut vreun bine. Da' pur şi simplu n-am chef. N-am chef de tine, adică. Nici să depănăm amintiri, nici să facem small-talk, nici măcar să ne băgăm în seamă.

Şi da, nu înţeleg de ce simt unii nevoia să "socializeze" cu forţa. Asta nu mă va face decât să trec pe partea cealaltă a străzii când te voi vedea. În nici un caz să te invit la o cafea.