Psalmul 1569

Eu şi divinitatea avem aşa, o relaţie mai specială: ne acceptăm reciproc şi, din când în când, ne mai luăm una de cealaltă. Diferite motive, păreri diametral opuse, nelămuriri, şuturi în fund pentru că am rămas împotmolită, mă rog, chestii din astea specifice oricărei relaţii. Am spus cu fiecare ocazie pe care am prins-o că nu, nu cred în bătrânelul blajin şi cu ceata lui de îngeri care cântă diafan la harpă, cocoţaţi pe norişori pufoşi; aia deja e o metaforă cam prea metaforică pentru a o înghiţi. Din punct de vedere religioso-cinematografic mi-au plăcut trei imagini: Isus-ul lui Zeffirelli, Gabriel din Constantine şi diavolul lui Mel Gibson.

Dar nu despre manii, filozofie, argumente şi contra-argumente va fi vorba azi. Azi va fi o datorie mai veche. Şi zic aşa: nu-mi place să aştept, şi totuşi aştept o anumită chestie la fel cum alţii aşteaptă, rozându-şi unghiile până-n carne şi plimbându-se dintr-o parte în cealaltă a camerei, pogorârea sfântului duh. Deci, opreşte-te! "Pogorârea"? Şi, repet, pogorârea??? De ce nu coborârea? De ce nu alunecarea lină pe o sfoară imaginară? De ce nu orice altceva? Pogorârea? Asta-i din categoria cuvintelor care sună ciudat, gen zbicit, smârcuri şi zdrelitură. Da' dacă ortodoxu' vrea să folosească pogorârea, cine sunt eu să-l opresc? Ce nu pricep e de ce te-ai lega de ceva care sună ciudat, care a fost, da, folosit secole de-a rândul, dar ar putea fi schimbat, pentru că dacă popa a ajuns să folosească boxe în biserică, se poate schimba şi vocabularul; cât de cât, zic eu...

"Măicuţa Domnului, miluieşte-ne pe noi..." Ce nu-i în regulă aici? Păi, să vedem... Măicuţa??? Mai alintaţi şi mai slavi de atât putem fi? Ok, nu mai întreb asta, pentru că s-ar putea să ajungem la "măiculiţa", pentru că e şi mai diminutiv, şi mai alintat. Şi s-ar putea să mi se aducă aminte că încă mai există persoane care folosesc "pruncuşorul", cu referire la acelaşi domn. Da' miluieşte-ne? Ai milă, fie-ţi milă, da' de ce ne autoproclamăm milogi, când - pe bune acu' - e doar chestie de vocabular?

La catolici există sfânta Cristina. La ortodocşi, Hristina şi Hrisant. Nu zgârie puţin timpanul? Nu e vorba de aceeaşi persoană? Mă simt ca-n romanele ruseşti, unde la tot pasul nu dai peste nume normale; ori îi ditai nume, prenume, eventual poreclă, ori e atât de alintat că nu mai ştii de la ce a pornit totul. Şi, să fim serioşi, dacă arunci juma' de ochi într-un calendar îţi pui mâinile-n cap şi te-ntrebi ce-au gândit ăia de l-au tipărit.

Înalt Prea Sfinţitul şi Mult Prea Fericitul şi Total Ultra Blagoslovitul... Aoleeeeeuu!!! Nu ţi se limbă plimba-n gură în timp ce reciţi toate chestiile astea? Toţi îs preafericiţi, toţi au câte două trei ranguri înalte, toţi îs ori prea-prea, ori foarte-foarte. Şi presupun că e aşa: cu cât mai multe cuvinte îţi preced numele, cu atât eşti mai tare. Da' cu lăbuţa pe inimă spun: n-ar fi mai simplu să ai un rang pe care chiar să-l ţină minte lumea? Să nu mai încurce preafericitul cu preaînaltul şi măria sa cu multpreasfinţenia sa? Deja-mi seamănă cu un tort cu prea multe blaturi; la un moment dat, există posibilitatea să pice. Şi s-a zis şi cu sfinţenia, şi cu fericirea.

Încă o chestie şi închei: dacă încerci să asculţi sau să citeşti o chestie foarte ortodoxă, ar fi bine să ai paracetamolul aproape. Nu de alta, da' sunt atâtea cuvinte inutile că până să ajungi la sfârşitul frazei ai uitat începutul. Să ne înţelegem că nu "propovăduiesc" (?!?) un contra-ortoxosism. Departe de mine gândul... Da' sânge pe pereţi! Peste 50 de ani tot o să mi se amintească faptul că măicuţa domnului stă în genunchi şi plânge lacrimi amare de sânge, pentru mine, păcătosul, care nu vreau să aleg calea cea adevărată şi dreaptă şi insist în păcatul meu cel fără de margini, fiind condamnată la chinurile iadului celui fără de fund şi fără de lumină pentru că sunt ceea ce sunt?

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!