Cinematecă ambulantă

Am văzut zeci, sute, mii de filme. Mai inteligente, mai prostuţe, mai drame, mai de groază, mai comedii, mai seriale, mai uşurele, mai ciudăţele, mai plictisitoare, mai filme sau mai puţin filme. Mă uitam la filme pe vremea când trebuia să te ţii de antenă ca să prinzi ruşii şi să faci flic-flac-uri prin casă, cu liţă atârnată de gât, pentru a prinde imaginea. Am rezistat cu stoicism la toate episoadele din Pasărea Spin, închiriate de ai mei, de pe casetă, la video. Am rezistat la fel de stoic la câteva sute de episoade din Santa Barbara pentru că nu mă puteam decide care personaj feminin îmi place mai mult. Din Caracatiţa îmi plăcea Silvia Conti şi, după ce am mai crescut, am realizat că n-aveam deloc gusturi proaste.

Am avut o perioadă în care chiar mergeam la cinematograf pentru a vedea, da, filme. Comparam programele de la cele vreo 3 cinema-uri care mai funcţionau pe atunci, le urmăream cu ochi critic, alegeam mai ceva ca Noe când a făcut trierea pentru arcă, şi-apoi mă desfătam cu alegerea finală.

Inutil să spun că, în momentul în care am dat de net, am realizat că am dat de raiul filmelor. Frate, puteam găsi orice voia muşchiul sau inimioara mea. Pe categorii, în funcţie de actori, în funcţie de subiectul abordat, ce mai! Şmecherie curată, netul ăsta. Şi dă-i, film după film, episod după episod, mai şterge, mai trage, mai fă loc în comp, că explodează hard-ul, treacă-ţi prin cap ideea de a-ţi cumpăra încă un hard nu pentru că ai neapărată nevoie, ci pentru că stau filmele cam înghesuite. Plan pe hârtie, cu ce filme tre' să găseşti, ce filme au apărut, ce filme apărute de secole ai ratat, chestii de genul ăsta.

Ei, şi filmul nu e film dacă nu-l urmăreşti din fundul patului, cu mâncare specială, de poftă de film dătătoare, cu pătura pregătită în caz că, de, ţi se face frig, sau frică, sau somn direct, cu perna aşezată strategic şi da, cu companie. Nu neapărat de comentat, cât de văzut în patru ochi, că-n doi ochi doar tre' să-ţi pui ochelarii, pentru că stai prea aproape, şi ştii doar că nu vezi foarte bine de aproape, şi-n patru e mai fun, şi mai pufi şi până şi The Grudge parcă nu e la fel de spooky, da' la The Green Mile parcă plângi mai abitir. Cu lăbuţa pe inimă spun că un film nu e film dacă-l vezi singur. Da, povestea merge, da, pricepi ce se întâmplă acolo, mai amorţeşti puţin pentru că nu se compară scaunul cu sus-numitul pat, ei, şi, da, îl vezi pân' la capăt. Da' e ca şi cum te-ai duce la mare doar tu şi colacul din dotare.

Mă disperă persoanele care ţin cu tot dinadinsul să-ţi povestească un film, cu tot cu final. Păi, lasă-mă, frate, să văd eu ce se întâmplă. Da, aruncă-mi câteva detalii, da' nu-mi spune cum se termină, pentru că e posibil să vreau să-l văd şi eu. Cel mai tare film "stricat" a fost The Others, la care mi s-a spus care-i şpilul; asta nu m-a împiedicat totuşi să-l văd de vreo 3 ori...

Şi da, aştept cu sufletul la gură câte o recomandare. Revăd chestii care mi-au plăcut, am filme care mi-au plăcut teribil da' nu pot să le mai văd neam, există filme la care ştiu replicile pe de rost, găsesc din ce în ce mai greu un film care să mă facă să fiu "wow", multe le văd pe bibilite şi-apoi direct recycle bin scrie pe ele; mai greu un thriller care să mă ţină cu răsuflarea tăiată, mai rar o dramă care să-mi spună ceva, comediile sunt bune pentru a rade pe nerăsuflate o oră jumate; timp pe fast-forward.

Da, ador filmele. Riscul e că, dacă te axezi pe filme, uiţi să mai vorbeşti.