Versatil sau perfid?

Să fi avut vreo 5-6 ani când i-am făcut prima dată pe ai mei să regrete că mi-au băgat în cap să spun mereu ceea ce gândesc. Evident că aveau musafiri, şi evident că una din cucoane s-a gândit c-ar vrea să mă smotocească. Am fost mereu copil politicos, atât timp cât nu deveneai insistent. Aşa că i-am spus "nu". Nu voiam să mă smotocească, şi-aveam un motiv bun pentru chestia asta. A insistat să-l afle, aşa că i-am spus candid "nu-mi place de tine; eşti urâtă". Şi-aşa a început totul.

Da, ştiu, unele chestii nu-i frumos să le spui, altele e mai bine să nu. Da' pe bune că nu pot. Nu pot să te duc cu zăhărelul, nu pot să te mint, nu pot pretinde că-mi placi sau că mă interesează viaţa ta dacă nu-i aşa. Poate că nu e un lucru tocmai bun; adică, au existat situaţii când ar fi fost recomandat să zic ca tine şi să fac după cum mă taie capul, da' nici asta nu-mi iese. Defect de fabricaţie, aş fi tentată să spun...

Dar nu despre ce am pierdut sau ce aş fi putut avea va fi vorba azi. Azi va fi aşa:
Cică trăim în societate. Şi, ca fiinţe sociabile ce ne aflăm, ar trebui să adoptăm şi să afişăm masca aia de politeţe, interes, bunăvoinţă. Eventual zâmbetul ăla care ar trebui să spună "îmi pare bine să te văd", cu toate că în interior fierbi, pentru că nu-i tocmai aşa. Bullshit, zic! Dacă nu faci chestia asta, te trezeşti cu eticheta de "creatură", "sălbatică" şi câte şi mai câte. Da' poţi să-mi baţi un cui în cap şi tot n-o să mă convingi să-ţi zâmbesc inocent dacă eu te văd trecut prin maşina de tocat, şi-apoi pus frumos în cutiuţe de tablă, cu cheiţă şi etichetă.

Eu nu pot. Alţii se pare că da. Pentru că - ghici ce? - e de-a dreptul antrenant şi amuzant şi teribil de incitant să mă întrebi de sănătate, eventual să scoţi două trei amănunte suculente, şi-apoi să le discuţi între alţi 4-6-8 ochi. Ba chiar să mai pui ceva şi de la tine, pentru a ieşi povestea mai cu moţ. E de-a dreptul peste stângul să te dai bine pe lângă cineva pentru că te roade curiozitatea, şi-apoi să-l faci arşice pe orice fărâmiţă de propoziţie. N-ai scos nimic? Nu-i bai; ce n-ai scos poţi presupune, sau crea, sau cârpi din gesturi şi intonaţie. E fun, pe bune.

Urmează faza aia: zâmbeşti mieros în timp ce gândeşti modalităţi de tortură din Evul Mediu. Vorbeşti calm, chit că ai vrea să mă strângi de gât. Îmi oferi o bomboană, sperând că mă voi îneca cu ea; de tot.

Păi, stai aşa, că nu-i chiar aşa. Cu lăbuţa pe inimă spun că vizualizez măştile din teatrul antic. Adică ai aşa, o serie infinită, adânc îndesată în buzunare şi-n geantă, şi scoţi câte una în funcţie de persoana din faţă. Cu mine zâmbeşti empatic, peste juma' de oră o ai pe aia ironică pentru că, de, ce-am putut spune şi, peste alte câteva ore, cu alte persoane, o ai pe aia nervoasă de-a dreptul pentru că nu ţi-a ieşit pasienţa. How f***ed up is that?

Şi încă o chestie şi mă retrag: îţi pică masca, îţi dai arama pe faţă, te iei de guler cu cutare, spui tot ce aveai pe suflet şi-ţi arăţi toţi dinţii pe care-i aveai contra lui; şi-apoi sunteţi din nou prieteni la cataramă, pentru că aţi găsit un front comun? Asta-mi sună a căţeluşul şchiop; şi-acum vine şi-mi dă zahăr... Păi, dacă tot ai reuşit performanţa de a te dezlănţui pentru un moment, de ce e musai să-ţi pui masca la loc? Ţi-e teamă că n-o să mai ai cu cine chicoti în lungi pauze pe seama lu' cutare? Care-i faza pân' la urmă? Ţine de cald masca aia, sau ce? Pentru că eu ştiu una şi bună: unde-am scuipat nu mă duc dup-aia şi fac curat. Dar da, reluăm, trăim în societate, şi cică-n societate se poartă făcutul de curat. Îmi dau căciula mai pe spate şi spun că bâlciul ăsta mă depăşeşte.

Şi aşa, ca de duminică, un video în completarea celor spuse de mine; sau o exemplificare animată a unei chestii care mă calcă pe ficaţi atât de tare, încât uneori îmi vine să strig de durere...



Pân' la următorii nervi, la bună vedere!