Grupuri de futai

Facebook-ul e varianta mai dezvoltată a Hi5-ului. Hibrid între ăla unde-ți puteai pune poze, nu făceai mare lucru, mai râdeai de moaca stâlcită e unui fost cunoscut, mirc unde puteai fi oricine în spatele tastaturii și cu add-ul de jocuri pe care pe vremea aia le jucai direct din comp.

Facebook-ul e pentru când te plictisești tare de tot, mai găsești o melodie, un film, mai schimbi câteva vorbe, te enervezi că toate grasele-ți violează retina cu poze sexy, că toate borțoasele-și expun burta și, după ce popăie, te spamează cu plodul, cum bălește el inteligent, ce culoare a avut pampers-ul lui azi-dimineață și ce cărucior poți câștiga pentru micuța minune din viața ta.
A, da, și ca să te-ntrebe idiot și redundant când ai de gând să lași magia să-și facă loc în tine, devenind și tu borțoasă obsedată, cu gleznele umflate și cu munți de scutece prin casă. Am ce am cu borțoasele și cu mămicile insistente, asta-i clar.

Da` n-am văzut niciodată fb-ul ca pe un site de futai. Bine, recunosc, până să mi se explice ca la blonde, n-am priceput nici că majoritatea întâlnirilor organizate-n grup, sub un vag motiv pseudo-intelectual sunt, de fapt, același lucru. Gen n-am ce fute, nu știu cum să cunosc lume, așa că mă duc la o întâlnire mascată de un grup de oameni cu același scop ca al meu și, cine știe, poate chiar pică. Dacă nu pică, măcar ai mai ieșit și tu din casă în alt scop decât după pâine.

Revenind. Nu l-am văzut până când nu mi-au sărit în ochi două grupuri: femei singure și singur/ă. Ambele cu vreo mie și ceva de membri, toți în căutare. Altfel de ce pana mea ai intra într-un grup care țipă sunt singură, sunt fierbinte, ia-mă acum? Și totul a devenit, deodată, mai clar.
Fb-ul nu e acea mare rețea care vrea să afle câți suntem, cu cine ne împrietenim, să facă statistici malefice despre populații, nu e o mare bază de date în care suntem toți doar niște cifre. Fb-ul e un mare site de matrimoniale. Unde orice Gicu își găsește Gicuța lui, unde nu pari disperat în căutare, pentru că ți se cere la profil să specifici starea civilă, nu bate la ochi dacă spui că ești single, dar e un semnal pentru ceilalți la fel de single sau în căutare de mici aventuri că ești liber și nu te dai în lături de la a-ți schimba statutul, măcar pentru o perioadă de timp.
Și restul de informații, gen vârstă, oraș, poze, interese, e doar filtrul care te ajută să selectezi.

Da` să spunem că ești în grupul femeilor singure. Dacă te combini, ce faci? Părăsești grupul? Sau poate există o clauză specială: grupul poate fi părăsit doar în eventualitatea unui mariaj. Sau intri, ieși, mai intri o dată și tot așa, până epuizezi toți membrii grupului. Apoi te muți în singur/ă. Îl faci și pe ăla și, între timp, mai apar altele. The sky is the limit.
Atât timp cât există grupuri pentru persoane singure, nu vei fi niciodată singur. Ei sunt acolo ca să-ți dea sprijinul de care ai nevoie. Impulsul de a nu mai fi single. Ei îți deschid ochii că există mii de persoane la fel de fantastice ca și tine, care doar au avut ghinionul de a nu găsi persoana potrivită. Printre atâția ghinioniști, imposibil să nu fie unul care să te aprecieze la justa ta valoare, care să vadă cât ești de minunată și care să reprezinte biletul tău de ieșire din grup și din site-ul de matrimoniale.

Bineînțeles că dup-aia vei trece în grupul persoanelor căsătorite, cu cont și parolă comună, ca nu cumva să-ți treacă prin cap să-nșeli dându-te drept single again.

Sunt dezamăgită. Și revoltată. Și, de fapt, nu prea-mi pasă cine fute pe cine și prin ce mijloace, da` eu am crezut sincer până acum că fb-ul e doar ca să nu mă plictisesc prea tare când mă plictisesc teribil.
Acum că știu secretul o să privesc suspicios fiecare persoană care e trecută drept single. Nu se știe în ce cercuri se învârte...

Virusul mariaj

Nici măcar n-o să spun nimic despre cum Facebook devine din ce în ce mai mult un instrument pentru stalkeri. N-o să pomenesc nici despre cum m-a băgat în ceață pentru că mi-a schimbat ordinea butoanelor și, după două zile, tot în stânga mă duc să-mi văd notificările, văd că nu-s acolo, mă paranoia puțin și de-abia după, nervoasă pe ăla care a venit cu inovația, mă mut pe dreapta. Nici un cuvințel.

Azi.
Nu pricep ceva: se ia orice cuplu, înainte de căsătorie. Și sunt ei acolo, împreună, discută dulci nimicuri, despre cum tu ești cea mai drăguță, nu tu ești cel mai motănel, ba nu, tu ești cea mai caramea, ba nu, hush, you make me blush, d`astea. În public vorbesc despre orice: muzică, filme, cum ea s-a enervat că nu și-a găsit pantofi, cum o să fie concediul, culoarea perdelelor, politică, filosofie, mișcarea de rotație a apocalipsei, mă rog, orice.
Se-ntâmplă căsătoria, devin familiști și-ncep să iasă cu familiști aidoma lor. Care discutau și ei înainte tot vrăjelile de mai sus. Dar, imediat, se-ntâmplă metamorfoza. Discuțiile devin serioase. Treci pe lângă ei și cuvintele au iz de mucegai. Parcă-s scoase de la naftalina lu` bunicu`.

Se scumpește kilowat-ul. Cu 8 la sută. Ba nu, cu 12, am auzit eu. Îți dai seama cât o să vină factura la lumină? Că noi consumăm cam 2-300 de kilowați pe lună. Păi, cum să-ți mai ajungă chenzina pentru toate? Scumpiri, scumpiri, da` ziua de chenzină vine cu aceeași bani pe fluturaș. Îi vezi, nu-i simți, au zburat.
Și cu telefonul e moarte curată. Ai văzut cât plătim pentru un impuls? Suni două secunde și PAC! ți-au furat impulsul. Niște hoți! Plus că plătești o căruță de bani și, dacă-ntr-o lună nu consumi tot, nu-ți dă nimeni banii înapoi. Adică ar trebui să ne returneze, dom`le, banii pe minutele neconsumate. Așa, ne trag în piept. Plătim fără să le consumăm. Că dacă depășești minutele, știu să-ți ia banii. Niște pungași!
Da` ai văzut că-n Penny zic că e cel mai ieftin, da`dacă te duci în Real, găsești oferte mai bune? Am dat cu o mie de lei mai puțin pe detergent. Dacă aduni o mie de la detergent, cu 5 de la carne, încă o mie la ulei, ehehei, faci de-un litru de benzină.  Da`-ți iau ochii cu reclama, știm noi, mint poporul cu televizorul, asta fac. Și mai zic că suntem liberi. Au vrut revoluție, da` n-au știut s-o facă pân` la capăt. Dacă trăiam noi atunci...

Mă uit la ei. Fizic, până-n 30 de ani. Mental, parcă o aud pe bunică-mea mestecând în barbă că tre`să se mărească pensiile. Discutând cu vecinele ei octogenare și punând țara la cale, plângându-se de orice, prinzându-și urechile în termeni ”moderni” și sărind de la un subiect la altul, pe motiv de Alzheimer. Ele au o scuză: au între 80 și eternitate. Au prins două războaie și cântecul lor de suflet a rămas ”Trăiască regele!”.
Ăștia ce scuză au să se băbească înainte de vreme? Și-n interval de câteva luni, imediat ce au intrat în rândul lumii mature, pe motiv de mariaj. Să fie așa, ca un virus, când îți pui verigheta, ești contaminat? Altfel nu-mi explic cum oameni perfect capabili să ducă o conversație coerentă se pleoștesc ca găinile beldisite și discută ca boșorogii la o partidă de table, în parc.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Gipsy bride

Ne intrigă, ne enervează, ne răscolește și ne doare cumplit că nu știu ce femei, din nu știu care îndepărtată Africă, încă mai sunt supuse ritualului barbar de circumcizie. La o vârstă fragedă, fără posibilitatea de a alege, sunt transformate în ”birth machines”. Sincer, mă doare numai cât mă gândesc și așa am ajuns să-nțeleg reacția bărbaților când văd pe altul lovit între picioare. Dar se întâmplă la ei acolo. Că sunt bunga-bunga și tre` să mai treacă mult timp până când va fi peste tot ilegală mutilarea genitală feminină. Dar întreaga lume organizează proteste, se burzuluiește și se agită pentru ceva care pe mine, în Galați, România, nu mă afectează decât ca idee.

La fel de multe valuri se fac pentru aia care și-a expus sânii pe facebook și-a fost condamnată. Că cică să fie legale busturile goale la femei. Nu mă afectează. Fie acolo, eu n-am de gând să mă dezbrac în public și să umblu fără sutien pe stradă. Dar se organizează proteste. Că ține de demnitatea femeii, de drepturile ei, că femeia e călcată în picioare și încă considerată obiect.

Și e ciudat că se atacă români cu idei, pentru ceva ce se întâmplă la ”mii de ani lumină”, da` nimeni nu zice nimic despre ce se-ntâmplă lângă ei. N-am auzit să se facă protest pentru că încă se mai vând plodoaice de 3-4 ani, pe zeci de mii de euro și-s transformate în mirese, fără să le-ntrebe nimeni dacă vor, fără să aștepte să nu se mai gândească la dulciuri și jucării. Vândute, transformate-n birth machines, exact lângă tine. Care nu zici nimic despre asta, da` te doare castrarea feminină, pentru că miresele-s copii de țigan. Și țiganii noștri nu ne interesează, ne interesează cutare negresă din cutare colț de lume. Că-s țigani și n-ar trebui să aibă drepturi.
Bat pariu că parte din ăștia de s-au agitat pentru africani au fost întrucâtva de acord cu ideea lui Vadim de acu` vreo 10 ani de a-i aduna pe toți pe-un stadion și de a le da foc.

Știu, e tradiție. Dar tot drepturi umane încălcate sunt. Tot vânzare de om se cheamă. Tot un soi de sclavagism. Probabil că n-ai cum să-i schimbi. Că tradiția la ei e la fel de adânc inoculată ca la africanii la care te implici cu pancarte și cu hau-hau. Dar ăștia sunt prea aproape de tine. Și-i știi prea bine. Cum să lupți pentru drepturile țiganilor? Păi, țiganii sunt hoți, și miros, și nu poți să-i consideri egali cu tine.
Newsflash: și africanul ăla poate fură. Și miroase urât, nu pentru că nu se spală, ci pentru că așa e el. Și din punctul lui de vedere, albii put. Și poate nici pe ei nu-i consideri egali, că-s necultivați, și barbari și puțin sălbatici. Dar mai degrabă țipi pentru o cauză mondială decât pentru una care-i atât de aproape c-o poți pipăi.

Eu, una, n-aș ieși cu pancarte pentru nici una din cauzele de mai sus. Da` m-a atins oarecum că ploadă de 14 ani a fost măritată și trimisă departe. Plodoaică care, la 14 ani, era mai cuminte decât oricare plodoaică româncă, cultivată și emancipată. Și mai timidă, și mai cu bun simț. Și care încă se gândea ce joc să mai joace.
Și nu pentru că-s eu un suflet mare, că nu-s. Pentru c-o știam și mă obișnuisem oareșcum cu prezența ei.
Și creierul meu nu poate să conceapă cum, în 2013, poți s-o măriți fără să vrea, cu cineva pe care nu-l cunoaște, și cum poți să treci pe lângă, să afli ce și cum și să râzi batjocoritor, că ei sunt țigani, și e normal să facă asta.

La ei e normal. Normalul lor. Reacția ta nu e normală. Normalul de bun simț. Și nu-nțeleg cum nu ți se ridică părul, și poți să și râzi. Nu e tot un om, mă? Nu e tot un copil? Ce-ai zice dacă ai avea 14 ani și-ai fi vândut? Nu cred că ți-ar pica tocmai bine sau c-ai mai râde atunci. Dar e lumea lor. Să ne amestecăm în tradiția africanilor, că e mai de bon ton și să râdem de ce se-ntâmplă sub ochii noștri. Că suntem români cultivați, emancipați, și-n nici un caz egali cu ei.
Și să aruncăm cu pietre în ăla care sugerează că și țiganii au suflet, și simt durerea la fel ca și tine, pentru că așa ceva e imposibil și tu ești un eretic, fără pic de naționalism în vene și-ți pasă mai mult de ei decât de Sabina aia, care s-a decorat cu tricolorul, ba mai mult chiar decât de cutare cu Eurovisionul, că n-am văzut să fi scris nimic de el.
UUUĂĂĂĂ!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Burtică de mămică

Am mai spus că nu-mi plac borțoasele exhibiționiste. Cu restul n-am treabă. Cineva trebuie să mai și nască pân` la urmă, că nu ne-om naște cu toții în eprubetă.

Îmi plac borțoasele decente, care își asumă faptul c-au făcut sex și asta poate duce la naștere, care-și fac planuri drăguțe, cu familia lor drăguță, cu pozele lor foare decente și foarte îmbrăcate, care nu spamează pe toată lumea cu viitoarea minune de parcă n-a mai văzut omenirea naștere de la nașterea lu` Ioan Botezătorul, care se mențin în limita aia de ”nu mă zgâria pe retină”.
Nu mă pot opri să nu le vizualizez explodând ca o păstaie când ajung la momentul X, dar nici nu le port pică pentru asta.

Dar cum partea cu pozele alea cu mâna protector ținută sub marsupiu nu putea fi de ajuns, mai nou poți fi mândră cu ”burtica de mămică”. Și, dacă ești mândră, trebuie s-o arăți lumii întregi. Pentru că ce poate fi mai estetic și mai apetisant decât o burtă în care crește ceva? O burtă în care crește un pitic! Da, piticul tău!
Shit, that`s freeky! Imaginea unui pitic - eventual ăla din Twin Peaks - crescând în interiorul tău. Poți să-l înlocuiești și cu Chucky, același efect obții.

De ce ai vrea să ai un pitic în burtă? Un copil normal nu te satisface, vrei neapărat un pitic. Ca să fii tu mai specială. Păi, și dacă iese, într-adevăr, un pitic, ce te faci? Ajungi la cazuri sociale c-ai fost îndeajuns de stupidă încât să-ți dorești asta.

Deviez. Revenind la burta de mămică. Ce naiba e așa mare brânză c-ai rămas borțoasă? Femeile fac sex de când lumea. De când lumea rămân borțoase și fac plozi. Pe bune. Dacă n-ar fi fost așa, nu cred că ajungeai să-ți pozezi burta, pentru că nu existai. Deci e ceva banal. E ca și cum ți-ai pune poză că respiri. Uitați-vă la mine, ce specială sunt, respir!

Ce te face să crezi că burta ta e mai specială decât miliardele de alte burți în care crește un copil - nu un pitic - și de ce crezi că ești așa specială pentru c-o să naști? Toate mamiferele nasc, da`eu n-am văzut nici o pisică să-și pozeze burta cât e pregnantă și să mai facă și concurs pe faza asta. Nici o vacă. Nici o balenă. La naiba, ești singurul mamifer care se dă mare cu o chestie banală!

Cu ce e burta ta de sex mai specială decâ burta de bere a lu` Dorel? Și nu am văzut nici un Dorel făcând concurs cu care dintre Doreli are o burtă de bere mai frumoasă.

O să-mi spui că micuța viață care crește în tine e o minune, nu ceva trivial, ca burta lu` Dorel. Da` ce, mă, Dorel nu-și iubește burta? Nu are grijă de ea? Nu o îmbuibă, apreciază, mângâie, dezmiardă? Nu o hrănește de fiecare dată cu bere rece și acidulată? Nu e Dorel un tată bun? Plus că burta lui e chiar mai specială ca a ta: nu se dezumflă după 9 luni, e eternă. Doar dacă Dorel nu se decide să facă avort, trăgând de fiare la sală. Și-atunci toți Dorelii vor suspina îndurerați și vor bea o bere in memoriam.

Concluzia? Ești o lăudăroasă și-o exhibiționistă, madam viitoare mamă de pitic. Și-ai putea lua cursuri de modestie de la Dorel. Sau de la oricare alt mamifer care nu-și dă în stambă doar  pentru că probabil a avut orgasm cu consecințe pe termen lung.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Status laxativ

Din ciclul ”unii au prea multe sentimente”.

N-am nimic cu ăștia foarte sentimentali. La fel cum unii transpiră maioneză, ei transpiră sentiment. Mă enervează doar când îl transpiră peste mine. Un soi de potop. Cât de mult suferă, cât de mult regretă, când de mult dor încape într-o singură frază. Da, Facebook again.

Nu m-ar deranja dacă toate frazele pline de sens și încărcate de durere sinceră și adevărată ar rămâne frumos pe wall-ul lor. Un spațiu privat și personal. Dacă vreau să-i cunosc durerea, intru în spațiul lor și-mi încarc bateriile cu lacrimogen. Sau să-și facă blog și să-și smulgă părul de disperare acolo. Nu printre muzică bună, 9gag și joculețe.
Da` dacă nu vede toată lumea cât suferi, înseamnă că nu suferi cu adevărat. Cu cât te vede mai multă lume, cu atât vor empatiza mai mulți cu tine, îți vor da sfaturi, te vor încuraja, te vor băga în seamă. Attention whore.

”Miss u...” Dacă se trezește cutare să întrebe de cine ți-e dor, îți iei o mutră încordată, puțin constipată, un aer de Andrea del Boca când a aflat că nu e orfană, da` că tat`su n-o recunoaște, și tastezi importantă ”nu e problema ta, știe el cine” sau, mai misterios, ”secret”.

Păi, dacă tot nu dai detalii, de ce pana mea ai ținut morțiș să faci public? Ca să se vadă ce suflet mare ai și cum încă te doare că ți-ai rupt unghia cu forfecuțul cel nou și ți-e al naibii de dor de forfecuțul cel vechi? Da` să nu se știe că e vorba de el. Să păstrezi o aură de Agatha Christie. Dacă pică vreun fraier care să creadă că de el ți-e dor, cu atât mai bine. Poți să dovedești cu statusurile cât de fidelă i-ai fost și cât ai plâns după el. ”Uite, baby, până și pe facebook tot după tine tânjeam”.

Un soi de mesaj subliminal. Ca alea care tot așteaptă să le ofere El inelul, El se face că plouă, așa că ele postează poze cu inele de logodnă, rochii de mireasă și cărucioare pentru copii. Poate-poate pică fraierul.

Și-am văzut atâta durere on-line în ultimul timp încât, dacă n-aș ști mai bine, aș crede că toată lumea e într-o depresie continuă, pe cale să-și taie venele. Bine că e doar on-line. Că-n viața reală, toată lumea pare să se simtă al naibii de bine. Da` singur cu tastatura ta, te-apucă dorința de a împărtăși întregii lumi că suferi. Că altfel nu prea te bagă lumea-n seamă. Drama se vinde mai bine.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Moralul imoral

Că cică dacă ai 16 ani și ai avut 2 prieteni în 4 luni, deja ai eticheta pusă. Și nu-i o etichetă frumoasă.
Mie mi se pare normal să ai 16 ani și să ai 2 prieteni în 4 luni. La 16 ani ieși, bei o bere, vorbești bălării, te pupi, ești romantic și gata! ai prieten. Dacă n-ai ce vorbi, sau n-ai bani de bere, sau n-ai chef să te pupi, schimbi prietenul. E un soi de socializare la scară mică. Faptul că ești cu mai mulți cineva nu e aceeași chestie cu a avea câteva divorțuri la activ. Nu faci decât să cunoști lume, nu semnezi contracte pe viață.

Da` nu, că vezi tu, că e ceva în neregulă acolo. Nu e o fată cuminte. Clar cine știe ce mai face ea cu duzina de prieteni pe care îi are. Tocmai, cine știe? Poate că nici măcar nu fac nimic. Poate studiază istoria antică și beau ceai. N-ai de unde ști. Și da, se pupă. Și ce-i rău în asta? În afara faptului că e un obicei foarte sănătos din punct de vedere medical, e normal ca la 16 ani să se pupe.
Ar fi ciudat să nu vrea să facă asta. Ar fi ciudat să se-nchidă-n casă, să nu iasă, să nu cunoască pe nimeni, să aibă gânduri de măritiș cu un bărbat mai în vârstă pe care nici nu-l cunoaște, dar pe care l-au ales părinții, ar fi ciudat să creadă că pe copii îi aduce barza și să vină acasă cu burta la gură pentru că n-a știut, ar fi ciudat să nu vrea să bea o bere, să țipe-n gura mare c-o să fie virgină până la 25 de ani, eventual după căsătorie, multe chestii sunt ciudate, nu faptul că face slalom printre prieteni.

Căăăă... pe vremea mea... pe vremea ta se făceau serate dansante, fetele nu învățau în aceeași clasă cu băieții și erau prea multe subiecte cenzurate. Pe vremea ta încă mai exista zidul Berlinului, Madonna era anticristul, se făceau glume cu perdea și te căutau la batistă și la unghii la școală. Probabil încă mai considerați mișcările lui Elvis lascive și machiajul era apanajul femeilor căsătorite. Taxi-urile erau chemate doar de bărbați și să ai copil fără să fii măritată era un păcat capital. Normal că nu-i ca pe vremea ta. Nici măcar ca pe vremea mea nu mai e, dar asta nu înseamnă că se merge pe drumul spre pieire. Pur și simplu s-au schimbat vârstele, regulile și prioritățile.

Și cred că e greu să fii an old bitter lady, care regretă că n-a avut aceleași condiții ca acum în perioada în care a crescut, care nu vede cu ochi buni nimic și preferă să găsească răul în orice, dar pe bune că virginitatea excesivă și-un grad ridicat de pudibondism nu aduce nimic bun. Live and let live. Poate în altă viață te vei reîncarna într-o fată de 16, și nu ți-ar plăcea să te judece alții doar pentru că ai chef să trăiești.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Vindecare totală

Cică întreaga ta viață tre` să fie pe facebook. Câți ani ai, ce înălțime, cu câte persoane te-ai culcat și, cel mai important, dacă ești single sau cuplat. De parcă ar interesa pe ăia de-i ai în listă foarte mult asta.
Simplu: îți sunt prieteni pe bune, știu și fără facebook, sunt amici/cunoștințe/total necunoscuți pe care nu știi exact de ce îi ai în listă - n-are de ce să-i intereseze.
Bine, mai e și categoria stalker, care tre`să știe tot pentru că, dacă nu știe, crapă fierea, și vai, să se-ntâmple ceva și să nu fie la curent, e tragedie națională. D`ale facebook-ului.

Partea care m-a făcut confuză, e alta. Departe de socializare.
Poveste tristă. Despărțire între el și ea, după mult timp de stat împreună. Adică mult. Și ea, care încă mai suferă după tot ce-a fost frumos. Adică, normal, mai stă seara în pat, singură, și-și aduce aminte toate momentele frumoase pe care le-au petrecut împreună. Ce frumos era când el îi aducea cafeaua la pat dimineața, și ce bine se simțeau râzând la glume doar de ei înțelese, și cum o învelea protector să nu-i fie frig, ba chiar și cum a alergat atunci prin ploaie, pentru că trebuia să-i ia antinevralgic, și farmacia era după colț, dar erau fulgere și tunete, și a venit ca vântul și ca gândul și i-a adus pastila salvatoare.
Oofff, cum să nu oftezi din toți rărunchii și să nu-ți aduci aminte? Om ești. Și-i normal din când în când să te mai pălească nostalgia, mai ales că nu treci așa ușor peste câțiva ani de eu + tine.

Dar vezi tu, că despărțirea s-a produs hăăăăăt, tocmai săptămâna trecută. Alertă! Alertă! Cum adică ÎNCĂ mai ești nostalgică? Păi, nu trebuia să fii în fundul patului, cu găletușa cu-nghețată, cutia cu șervețele și planul de recuperare? Nu așa trebuia să fie? Adică, pana, mea, îs câțiva ani la mijloc, nu câteva zile amărâte. Înseamnă că, la rata asta de vindecare, luna viitoare te și măriți. Cu altul, evident.

Oi fi eu defectă. Pe bune, știu că sunt. Da` tot mi se pare puțin bizar. Confuzie maximă. Și, dac-aș fi mai realistă, m-aș gândi că a fost un joc. De plictiseală. Sau o discuție de dragul discuției. Poate.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Alege data

Am auzit motive, și-am auzit motive stupide. Ăsta e din a doua categorie:
”Nu vreau să mă mărit de ziua mea, pentru c-o să primesc un singur cadou.”
Și respectiva era foarte serioasă când spunea asta. Cu alte cuvinte, singurul motiv pentru care semnează actele e pentru dar. Dar preferă să se asigure că vor fi mai multe, și cum data nașterii n-are cum s-o schimbe, o schimbă p`aia a nunții.

Ca și cum ăia de s-au născut pe 25 decembrie ar decide să se nască în altă zi pentru că pică exact de Crăciun, și nu primesc decât un cadou. Și ei ar avea un motiv mai solid, pentru că asta se întâmplă în fiecare an, toată viața, nu e doar o simplă întâmplare, într-un an oareșcare.

Și de ce se alege data cu mai bine de un an înainte? Ba chiar și locația. Orice se poate întâmpla între timp: să te lovească accidentul, să dea faliment restaurantul, să fugă mirele, să nu mai încapi în rochie, să faci oreion sau vărsat de vânt cu două zile înainte sau să faci și oreion și vărsat de vânt și otită și să-ți scrântești și piciorul cu două zile înainte. Fun.

Și-ar mai fi ceva: din respect pentru invitați, n-ar trebui să te asiguri că pe data cu pricina nu e ziua nici unuia dintre ei? Zic și eu...

Pân` la următoarele motive, la bună vedere!

Mărturii la pachețel

Nu știu eu exact cum stă treaba cu nunțile astea. Credeam că te duci frumos în fața autorității legale, spui ”da”, semnezi în câteva locuri, dacă vrei să treci și pe la popă, de bine, dacă nu, la fel de bine, pupături, salut și la gară!

Da` nu, că vezi tu că așa e prea simplu. De ce să nu complici lucrurile cu lumânări, și aranjamente florale, și invitații, și meniuri, și alte drăcii care-ți scot păr alb, da` care trebuie făcute că altfel... N-am înțeles care e urmarea, pentru că fraza e lăsată mereu în aer. Nu știu ce se întâmplă ”altfel”, dar trebuie să fie ceva groaznic, de nu-l spune nimeni. Gen tras pe roată, scos de unghii cu patentul sau finalul de la Mortal Combat.

Dilema mea a apărut când am auzit de ”mărturii”. Care se pun pe farfurii. Adică te decizi să te căsătorești, te-apuci, scrii o mărturie; mărimea ei depinde de cât de multe ai de mărturisit. Poate avea de la câteva rânduri la câteva sute de pagini. Și dup-aia o trântești frumos în farfuria invitaților, ca să știe și ei ce-ai făcut tu până în momentul căsătoriei. Un fel de mărturisire fără popă și patrafir. Publică.

Ei, nu-i așa! Și noroc de mine că exist, ca să-i lămuresc pe toți cei care credeau același lucru. Pentru că am aflat cum stă treaba și din preamareameamărinimie o să împart știința în întreaga lume. Trageți aer în piept, căscați urechile și luați aminte:
Mărturiile sunt un fel de antreuri. Ca niște hors d'oeuvre mai în afara meniului. Prima chestie pe care o vezi, care-i de mâncare și pe care o poți lua acasă, chiar dacă nu te saturi.

Bineînțeles că iar e dilematic, că mai nou cică nu mai e în trend să pui chestii tradițional comestibile; poți înlocui cu poze, evantaie, trabucuri... Dar acum depinde de ce și cum mănâncă fiecare...

Acestea fiind zise, omenirea fiind salvată încă o dată de înțelepciunea guru-lui, mă duc să fac o listă cu lucrurile semimâncabile; poate chiar voi scrie ”ghidul nunții totale”, dau lovitura și ne reauzim de pe-o plajă fără căsătorii...

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Andrea Dworkin se răsuceşte în mormânt - p.3

N-o să-nţeleg nici dacă mă pici cu ceară o anumită categorie de femei. Una aparte. În primul rând măritate, pe cale să, sau cu gândul doar la. Nici asta n-o pricep, dar o... tolerez, să spunem.
Dar aici e vorba de ceva mult mai grav: cum se-ntâlnesc, cum încep. Da, să vorbească. Şi nu, nu vorbesc dulci nimicuri drăgălaşe. Nu vorbesc despre ojă, muzică, decizii; nu-şi dau sfaturi, nu-şi fac planuri de ieşeală, nu nimic. Nu, ele au discuţii serioase!

Am fost la piaţă, şi-am lăsat toţi banii. Şi pe ce? Pe te-miri-ce. O bucăţică de carne de pui, da' mică-ţi zic, câteva sute de mii... Încă o bucăţică de carne de porc, alte sute. Zarzavat de ciorbă, nişte brânză, o bucăţică de preparat şi s-a dus tot salariul! Nici nu mai ştiu ce să gătesc în stilul ăsta...

Sprânceana mi se ridică spectaculos şi periculos. O auzeam pe bunică-mea cu d'astea. Da' ea avea între 60 şi eternitate. Plus că era bunică. Bunicile vorbesc din astea, pentru că au epuizat restul subiectelor în atâţia ani de trăit. Pe Doamna Mamă am auzit-o de curând cu aceeaşi dilemă, dar vorbea cu bunică-mea, deci se chema că-i face hatârul. Da' frate, acu', când ar trebui să gândeşti party-party, când ai jdemii de chestii de trăit şi şi mai multe de povestit, tu te-ngropi în cratiţe?

Ai sărit de la 18 direct la 60 de ani? Perioada dintre unde-i? Şi e atât de interesant să te plângi de cât de mult costă mâncarea? Păi, toată lumea ştie cât costă mâncarea. Toată lumea mănâncă la un moment dat. N-ai vrea tu să te duci la magazin, să zâmbeşti frumos şi să te-ntorci cu sacoşele pline, şi cu cardul la fel? Da' nu, nu despre preţuri e vorba, e vorba că ai sărit o bucată majoră de existenţă şi ai ajuns ACOLO. The point of no return. Mâncare, şosete şi copii.

Şi nu, nu pricep, pentru că femeile sunt frumoase, şi graţioase şi femei când vorbesc despre ele. Când îţi povestesc cum s-au fript cu cafea, cum au alergat jumătate de zi să găsească perechea ideală de pantofi, cum au stricat toată hârtia până să reuşească să-mpacheteze un cadou; când au dileme despre cum să se tundă, când te-ntreabă cum ai dormit, când îţi povestesc ce au visat, când îţi spun bucăţele din viaţa lor şi te lasă să ghiceşti restul. Nu când totul se reduce la ce să mai gătească şi la frigider-bucătărie-alimentară.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Marry me - p. 2

Dilemă majoră în materie de nunţi. Da, au revenit; nu găseşti un loc decent pe-o terasă mai mult decât decentă pentru că toate sunt rezervate pentru miri, mirese şi nuntaşi. Rişti să te calce limuzina aia închiriată care era să dea peste tine şi săptămâna trecută, dar cu o altă nuntă; voaluri albe zboară prin aer, poze trase la indigo, pentru că nimeni nu vine c-un cadru original, tortu', găina şi prosopul. Până aici, toate bune şi frumoase. Deja m-am obişnuit, bat mărunţel din buze şi-mi caut altă cafenea; dacă mai aud o dată marşul miresei pe bune că dau direct la Conservator şi mă reprofilez. Mă fac lăutar cu cobză.

Da' faza-i alta: ce te faci când vrei să te măriţi, şi vrei, şi-ai găsit şi mirele destul de calm care să te accepte, da' nunta tot întârzie? Că nu te mai cere, sau te-a cerut, da' vezi tu că trebuia să te măriţi anu' ăsta, da' nu-s bani, da' parcă nici tragere de inimă nu-i, şi parcă ţi-ai comanda rochia, da' parcă te ţine o aţă, şi dă-i înainte cu plângeri şi plânsete şi bocete, şi fă capul mare oricui găseşti că, mamă, ce te-ai mărita, da' chit că ai cu cine, n-ai cum şi când.

Şi de ce trebuie neapărat să-ţi cumperi rochia? Ai de gând s-o laşi moştenire? N-o să mai poarte nimeni rochia aia, pe bune. Nici măcar tu, decât dacă ai de gând să te măriţi de mai multe ori, şi-atunci clar o să vrei o altă rochie decât la nunta iniţială, şi vai şi-amar, pentru că o să ai colecţie de rochii de nuntă, n-o să mai ai loc în şifonier, şi-o să uiţi de ele, şi ţi-au ieşit fire de păr alb degeaba când ai căutat-o pe prima. Închiriază sau, mai şmecher, mărită-te într-o pereche de blugi şi-un tricou. Clar e şi mai comod, şi mai puţin costisitor; şi nici nu stresezi toată suflarea cu faptul că nu, nu găseşti rochia perfectă. Plus că poţi purta tenişi fără probleme, şi n-o să te plângi două luni după de dureri de picioare şi de spate.

Iar dacă vrei nuntă tradiţională, bate la cap pe cineva căruia chiar îi pasă. Plânge-te la clubul mireselor în devenire, nu-mi da amănunte. Nu mă interesează nici măcar buchetul pe care-l vei avea, darămite restul banalităţilor.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Măsoară-te înainte

E iar perioada cu nunţi multe. Unele peste altele. Mirese care mai de care mai împopoţonate, maşini încarcate de chestii albe şi vaporoase, claxoane, mă rog, toate chestiile fără de care n-ar fi nuntă românească.

Da' am aflat un motiv plauzibil pentru care nu te-ai căsători cu cineva: înălţimea. Mda, e un motiv genial. Îţi plănuieşti nunta, plăteşti, programezi, trimiţi invitaţii, vine ziua cea măreaţă, ajungi în faţa popii şi când te-ntreabă dacă-l vrei pe robul Cutare, strâmbi dezgustată din nas şi spui "nu", pentru că ai realizat că da, pe tocuri ai cu 5 centimetri mai mult decât el. Gata, nuntă anulată, altul la măsurătoare.

Adică, pe vremea când v-aţi cunoscut, n-ai observat înălţimea? Cât v-aţi întâlnit, cât aţi stat împreună, cât aţi împărţit orice, nu te-a deranjat şi PAC! În momentul în care trebuie să vă căsătoriţi, ţi se ridică aşa, ca o ceaţă de pe ochi, şi realizezi că, mă, nu contează chestiile care v-au făcut fericiţi, contează nişte centimetri, acolo. Cât de stupid e asta?

Motive plauzibile există oricând. Pentru a nu intra într-o relaţie cu cineva. Pentru a-i pune punct la un moment dat. Dar nu pentru a "lăsa în faţa altarului". Nu unul atât de stupid ca înălţimea. Şi nu, nu fac reclamă nunţilor. Doar m-a lăsat mască să aflu că există şi motive din astea.

Pân' la următoarea mirare, la bună vedere!

Nasol dă dragoste - p.3

Lumea ştie că am un dinte împotriva ideii de căsătorie. Că mie nu-mi place ideea, asta e una. Cine vrea, şi crede că-l prinde, şi nu poate să respire fără actul ăla, e liber să facă ce vrea. N-o să apar c-o bombă la fiecare nuntă din preajmă, şi n-o să-mi fac firmă de distrus nunţi, cu toate că s-ar putea să prindă faza, şi să ajung mogul al mireselor isterice şi al mirilor părăsiţi în faţa altarului.

Şi da, pricep tot bla-bla-bla-ul ăla conform căruia unii simt nevoia să "intre în legalitate", alţii nu-s mulţumiţi decât dacă au patalama la mână, şi totul se sfârşeşte la starea civilă. Kaput, конец. Ce nu vor ei să priceapă e că actul ăla nu-ţi garantează "pe viaţă"; e la fel ca la tatuaje. Toţi îţi spun că e permanent. Da' nu-i aşa, pentru că poţi renunţa oricând la el. Da, doare, da, e posibil să rămână semne permanente, da' nici căsătoria, nici tatuajul nu-s definitive.

Dar zic ok. Vrei inel? Inel ai. Da' de ce ai face chestia asta în momentul în care ai dubii? Când nu eşti sigur/ă că asta vrei? Când ai o singură relaţie la activ, nu eşti convins/ă că merge tocmai bine, îţi fug ochii în toate părţile, şi parcă ai încerca şi altceva, da' parcă ţi-e nu ştiu cum să spui, aşa că faci ceea ce se aşteaptă de la tine, şi dup-aia îţi plângi în pumni că nu era tocmai ce voiai. Du-te, frate, ia-ţi liber de-o lună, două, trei. Încearcă. Gustă şi altceva. Vezi cum e. Dacă ajungi la concluzia că a fost doar o pasă, ai unde reveni. Dacă nu, măcar nu distrugi 2 oameni c-o simplă semnătură.

Nu, nu e manifest pentru distrus relaţii fericite şi happily ever after. Pe alea poţi să le bagi la malaxor şi tot nu păţesc nimic. Da' ceva care scârţâie, şi care cam tremură din toate încheieturile, mai greu de reparat. Şi chiar dacă repari, clar se va rupe din nou; în acelaşi loc, sau în altul. Şi nu-s doar cuvinte.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Monstrul verde

Eu nu ştiam. Am aflat din surse sigure, foarte importante, informate şi aflate în mijlocul acţiunii.

Dacă eşti cuplat/căsătorit/pe cale să, n-ai voie să te uiţi nici în stânga, nici în dreapta. N-ai voie să admiri pe altcineva, n-ai voie să-ţi dai cu părerea la o cafea despre cât de bine arată cutare şi nu, în nici un caz nu-i spune jumătăţii că îţi place fizic aia de trece nonşalant pe stradă. Asta dacă vrei să eviţi farfuriile zburătoare, polonicul cu direcţie, dormitul pe canapea şi scandalul monstru pentru un simplu cuvânt. Dacă eşti cuplat/căsătorit/pe cale să e musai să-ţi pui ochelari de cal; nu, nici măcar în gând n-ai voie să apreciezi pe altcineva. Şi dacă ochelarii de cal nu ajută, atunci poţi să-ţi cumperi pălărie din aia de folosesc apicultorii, şi aşa împuşti doi iepuri: nici tu nu mai vezi foarte bine, şi nici ceilalţi nu pot să-ţi arunce lungi priviri admirative. Eşti în cutie, ceea ce e perfect!

Să te ferească sfântul să te uiţi la alta. Nu, nu în ideea în care ai înşela; doar în ideea în care "ce-i frumos..." Şi să te ferească sfântul să te vadă "toarta" că te-ai uitat. Dacă vrei să ştii cum a fost în Holocaust, fă asta. Şi nu, nu ştiam de această regula. Pare-se că am pierdut update-ul. Pentru că mă gândesc eu aşa că, dacă eşti cu cineva, mergi pe încredere. Tot încredere înseamnă să poţi sta frumos la o cafea şi să-ţi dai cu părerea în legătură cu persoanele care trec. Nu înseamnă că dacă-ţi place cineva o să şi sari pe el, într-un salt demn de Tarzan şi-o să-l barbarizezi total; înseamnă doar că da, te poţi exprima liber.

Vrăjeala aia cu "nu te văd decât pe tine" e de clasa I. Da, sunt cu tine, da, te iubesc, respect, preţuiesc, da' asta nu mă face orb. Şi nici n-ar trebui să-mi îngrădească raza vizuală, personalitatea, gândurile, gusturile.

Am auzit de femei pocnite pentru că-şi dădeau cu părerea despre cât de bine arată ăla de la nu ştiu ce formaţie. Şi de bărbaţi cu nervii tocaţi pentru că s-au uitat mai mult de 2 secunde la tocurile pe care mergea fustiţa din faţa lor. Bineînţeles, reversul medaliei: făcut capul mare pentru că atragi prea multe priviri.

Din nou, gelozie excesivă. N-am priceput-o şi n-o s-o pricep nici dacă-mi baţi un cui în cap. Da' poate pân' la urmă eu-s aia defectă, pentru că majoritatea văd că face din ea literă de lege. Prefer să rămân cu defectele mele decât să fiu băgată în cutie; sau să bag pe cineva acolo. Prea puţin aer afectează pe toate planurile.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

De grija altuia - p.5

Da, am aflat până şi eu că a fost nuntă regală. Emisiunile de dinaintea nunţii, nunta în direct, nunta în reluare, başca discuţiile de după. Totul disecat şi analizat la sânge: cum s-au îmbrăcat, dacă privirea lor însemna că-s fericiţi sau nu, cu ce picior au ieşit din maşină, cu care s-au urcat în trăsură, pe ce parte vor mesteca aperitivele. Rating, zic.

În alea 5 minute de le-am prins "în direct" n-am văzut decât 2 oameni care se căsătoreau, multă aristocraţie, o catedrală care-mi place de mor şi unu' care semăna de la spate cu Papa, da' nu era el.

Talk-show-uri cred că vor fi încă vreo săptămână de acu' încolo, pentru că unii chiar vor să ştie dacă ea şi-a ales modelul la rochie, de ce s-au bazat pe "simplitate" când puteau să joace găina şi să dea darul cu cântec şi, mai ales, de când s-a apucat tata de gătit?

Da' sunt alţii care au alte curiozităţi, şi care n-au mai putut respira din cauza nervilor:
În primul rând, mireasa era sau nu virgină? Asta a fost problema majoră. Clar tre' să fi fost; ba nu, că n-avea cum; ba da, că aşa trebuie. Da' de ce te interesează? Dormi tu cu ea în pat? Împarţi tu oul de dimineaţă cu ea? Îi dai sau îţi dă de mâncare? Nu. Şi-atunci ce te roade grija? Mi-ai făcut capul calendar cu chestia asta; dacă nu ştii o să te sufoci cu siguranţă. Prefer să nu ştii.

Da' el de ce nu şi-a pus verigheta? E din coastă de prinţ? Aşa, doar ca fapt divers, chiar este. Şi putea să fie orice; dacă omu' n-a vrut să-şi pună inel, care-i problema ta? Şi să le vezi, frate, roşii la faţă, nervoase nevoie mare, indignate peste măsură. Că de ce? Păi, uite d'aia. Ca să ai tu motiv să dai în apoplexie. Să te zvârcoleşti de pe o parte pe alta. Special pentru tine a făcut-o, să te simţi băgată-n seamă. Mai liniştită acum?

Trage aer în piept şi treci mai departe, că n-a pupat-o cum trebuie. Te aşteptai la mai multă siropăraie, şi-ai fost dezamăgită. Îţi spun eu: vezi-ţi de şosetele tale. Mai fă o ciorbă, mai calcă o cămaşă, vezi ce zice vecina despre făcutul copiilor, şi treci peste cât de apăsat s-au pupat alţii. Nu eşti din liga lor; n-o să fii, mă, niciodată. Şi chiar dacă aţi juca tenis la acelaşi club, tot ar trebui să-ţi vezi de viaţa ta, nu de-a lor. Pentru că doar pe asta o ai; dacă preferi s-o trăieşti prin ochii cuiva care nu ştie de existenţa ta, prea bine. Da' urechile lasă-mi-le-n pace. Trăiesc foarte bine şi fără să ştiu de ce avea corsaj şi ce freudian slip se ascunde acolo.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Mega bomba

Mă trezesc eu ieri dimineaţă. Dimineaţa mea, repet. Încerc să nu dau cafeaua în foc, nu de alta da' numai dexterităţi ieşite din comun n-am înainte de a bea cafeaua. Şi pe bune că nici nu prea aud, nici nu prea dau atenţie la ce se bla-bla-bla în jurul meu. Radio-ul bolboroseşte-n tandem cu maică-mea. Bzzz... dimineaţă... bzzz... prăjitură... bzz... irinel...salată...politică...bzzz...frig...tort...divorţ... (divorţează ai mei??? evident că nu mă risc să întreb, pentru că asta ar isca mai multe cuvinte)...bzzz, bzzz, bzzz şi maca-maca-maca. Sincer radio-ul vorbeşte mult, maică-mea - enorm, dar împreună sunt o forţă de neegalat. Taifun? Tornadă? Potop? Grupa mică pe lângă ei doi. Nu realizez cât de greu fierbe cafeaua decât în situaţii de genul ăsta; gata, am hotărât, de-acu' înainte îmi pun căşti dimineaţa, cât fac cafeaua. Să văd atunci cine cu cine vorbeşte...

Căşti? Căşti zic. Alea de sunt cu mine şi când merg pe stradă. Adică, dacă sunteţi în spatele meu, strigaţi şi nu răspund, în mod clar n-aud. Pentru că e muzică, şi e tare, şi nu-mi aud nici gândurile, darămite vocile exterioare. Bine, recunosc, există şi cazuri în care muzica nu e pornită, da' pe bune că tot nu răspund. Din obişnuinţă.

Daaaar, deviez de la subiect. Deci, ieri. Ajung lejer la serviciu, nu intru bine pe uşă, că o colegă cu care n-am prea multe tangenţe mă anunţă triumfătoare, jubilând de-a dreptul; şi da, dacă stau să mă gândesc bine, chiar avea şi o anume strălucire. Un fel de aură exterioară, o lumină puţin ciudată, de parc-ar fi înghiţit o lanternă aprinsă... Daaar, mă anunţă triumfătoare: Irina rămâne la Irinel! Inutil să spun că sprânceana mea s-a ridicat instantaneu. O ridicare semi-mirată, semi cemispuimie, semi cineeirinaderămânelairinel, semi decevorbeşticuminecolegacucarenampreamultetangenţe. Cred că-s prea multe semi-uri, da' am o scuză: am făcut matematica în franceză, şi doar până-ntr-a 11-a, deci long, long, long time ago.

Îmi aşez regulamentar geanta la un oareşcare comp, îmi netezesc coafura deranjată vizibil de vânt, şi dau să ajung la o cafea. Presupun că acea colegăcucarenampreamultetangenţe a crezut că n-am fost atentă. Aşa că repetă: Ai auzit? Irina rămâne la Irinel! Decisă să rezolv o dată pentru totdeauna misterul şi zarva şi hărmălaia, normal că-ntreb cine-i Irina, cine-i Irinel şi cu ce mă afectează pe mine tărăşenia cu pricina...

Buuun, şi-am aflat eu, pe lângă faptul că nu-s deloc la curent cu ce se întâmplă în lumea mondenă, că a fost divorţ în casa Columbeanu şi că moştenitoarea rămâne la tată. Presupun că ştiaţi asta de mult; adică, nu-i o noutate. Da' pentru mine a fost; da' a fost o noutate băgată pe gât, pentru că tre' să spun cu lăbuţa pe inimă că NU MĂ IN-TE-RE-SEA-ZĂ!!! Nici cine cu cine e, nici cine de cine se desparte, nici cine cu cine se combină în detrimentul cui. Viaţa mea, oricât de dezlânată ar părea unora, e formată exclusiv din ce mi se întâmplă mie şi persoanelor la care ţin. Nu stau cu moaca lipită de televizor ca să văd care şi cum, nu fac şuete cu cine prind doar pentru a discuta ce-a putut să facă cutare, sau cât de reale/ireale sunt reality show-urile de la noi, sau ce cutremur ne aşteaptă peste 1 lună, şi cum e posibil să murim cu toţii, pentru că se vor prăbuşi clădirile. Şi, cu riscul de a mă repeta, puţin îmi pasă de viaţa personală a vedetelor de carton. Când voi fi împărţit măcar 2 cafenele cu persoana cu pricina, când voi fi ajuns la stadiul în care s-o sun să-i spun "la mulţi ani", când îmi va fi trecând măcar prin gând să-i fac un cadou de ziua ei, de-abia atunci o să mă intereseze - poate - şi restul vieţii ei. Până atunci... nu mă atinge, nu mă afectează, nu mă "concernează".

Ei, da' cică nu e chiar aşa. Că trebuie să te intereseze, şi dacă nu te interesează eşti prins, legat de scaun şi hrănit cu polonicul, pentru că da, pentru ei contează. E important, vital, de-a dreptul antrenant. Pe bune? Să mori tu? Zi zău, că altfel nu te cred. De ce m-ar interesa ce face cutare? Îi dau de mâncare? Îmi dă de mâncare? Suntem legaţi prin cordonul ombilical şi aflu de-abia acu'? Sânge pe pereţi!

În ordinea asta de idei, nu pot să nu mă întreb două chestii:
1. persoanele de se hrănesc cu viaţa altora au viaţă personală, sau practică sportul ăsta in absentia? Adică, e atât de interesant să te alimentezi cu frânturi din ceea ce trăiesc alţii, în loc să faci ceva? Nu ştiu... stai în cap, apucă-te de yoga, taie frunze la câini. Dacă asta nu merge, ok, alimentează-te, da' nu trăi pentru asta. Adică, păstrează pentru tine, nu-mi face mie capul calendar cu ceea ce reprezintă mărunţişurile tale, trăite de alţii, doar pentru că ai impresia că toţi sunt aidoma ţie...
2. persoanele care devin hrana altora; da, ok, ştiu, publicitatea e publicitate, persoană publică înseamnă să ţi se ştie şi numărul de perechi de şosete din sertar, da' pe bune că mă îndoiesc de faptul că n-ar prefera ca măcar o oră-n zi să fie doar a lor. Fără să discute tot mapamondul că au reuşit să iasă din casă cu o scamă pe haină. Una singură, departe de rechini. Bineînţeles că asta nu se întâmplă...

Şi da, inutil să menţionez că ăsta a fost subiectul de discuţie toată ziua de ieri. Cum de nu a rămas copilul la mamă, ce tare tre' să sufere, cât de greu e să treci printr-un divorţ, cât chin, câte lacrimi, câtă durere! Şi numai feţe afectate, de parcă 1. discuţiile ar fi schimbat ceva; 2. li s-ar fi întâmplat lor povestea cu pricina; 3. le-ar fi cerut cineva părerea; 4. ar fi fost psihologii de serviciu, însărcinaţi să analizeze impactul socio-cultural al despărţirii unui plod de mamă, şi ce fel va creşte fără o figură feminină în preajmă.

Ghici ce! Poţi vorbi până rămâi fără cuvinte, cei a căror viaţă le analizezi habar n-au de existenţa ta. Şi, cel mai probabil, nici nu vor afla vreodată. Aşa că pentru ce? De ce să-mi stresezi mie neuronii care încearcă o cale de scăpare de, da, povestirea şi patosul tău? Povesteşte cuiva căruia îi pasă, dacă tot mori de grija altuia...

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Verighetă legală

"If you prick us, do we not bleed? If you tickle us, do we not laugh? If you poison us, do we not die? And if you wrong us, shall we not revenge? If we are like you in the rest, we will resemble you in that." - The Merchant of Venice, Shakespeare

Că nu mă încântă conceptul de căsătorie, e deja lucru ştiut. Că nu înţeleg raţiunea persoanelor straight de a se căsători pentru că aşa trebuie, pentru a nu trăi în păcat, pentru că au ajuns deja la o vârstă, pentru că nu e nici bine, nici frumos, nici sănătos să trăieşti în concubinaj, iar e ştiut. Şi pe bune acu': din mulţimea persoanelor care s-au căsătorit sau sunt pe cale să, pot număra pe degete cele care au făcut chestia asta nu pentru că erau constrânşi de societate sau pentru că altfel nu le dădea mama voie să locuiască cu persoana pe care o iubeau, ci pentru că da, verigheta aia a venit ca o continuare firească a unei relaţii care chiar mergea bine.

Am auzit diverse motive pentru care unii s-au gândit să treacă pe la starea civilă: pentru că altminteri nu primeau locuinţă, pentru că nu primeau împrumut, pentru că voiau un copil şi doamne fereşte să-l nască în păcat, pentru că fără darul de nuntă nu-şi puteau lua maşină, pentru că voiau să-şi schimbe numele, pentru că mătuşile grase îi băteau la cap că a venit momentul, şi da, toate exemplele sunt cât se poate de reale.

Cu lăbuţa pe inimă spun: n-am nimic împotriva persoanelor care se căsătoresc pentru că aşa simt. Dintele meu e împotriva celor care o fac pentru că "aşa trebuie". Logic vorbind, căsătoria nu e o obligaţie, e o alegere.

Dar nu despre căsătoriile straight va fi vorba azi. Azi va fi aşa: dacă pentru el şi ea căsătoria e un drept, pentru persoanele gay e doar un ideal; în România şi-n multe alte locuri. Nu, nu vreau să mă căsătoresc, dar vreau să ştiu că am acest drept. Mie, una, îmi e de ajuns să ştiu că iubesc şi că e reciproc sentimentul. Nici un act nu va schimba ceea ce simt. Dar dacă peste ţâşpe ani mă trezesc, bufnită şi torcoşită, direct din somn şi vreau actul ăla, vreau să ştiu că am această posibilitate. Vreau să ştiu că e alegerea mea să nu mă căsătoresc, nu că mi se impune legal acest lucru.

Că nu e firesc. Ei, pe bune, să mori tu că nu e? De ce nu e firesc? Dacă pot iubi o femeie, dacă pot împărţi tot ce am cu ea, dacă mă face să mă simt specială, de ce n-ar fi firesc să am şi posibilitatea unei chestii care să legalizeze ceea ce simt? Pentru că da, e al naibii de firesc să te măriţi pentru toate motivele stupide enumerate mai sus, dar e ciudat s-o faci pentru motivul care chiar contează, nu?

Că e nenatural şi împotriva firii. Sprânceana mi se ridică vizibil. Aha... Faptul că sunt gay şi încă nu m-a trăsnit nici un fulger dovedeşte că nu e împotriva firii. Faptul că exist subliniază aceest lucru. Faptul că nu sunt unicat, că suntem mulţi, că nu avem trei capete şi cinci mâini e iar un semn că nu suntem împotriva firii.

Că ce fel de familie va fi aia, compusă din două femei sau doi bărbaţi? Îţi spun eu: una la fel de bună, sau poate chiar mai armonioasă decât cele pe care le cunoşti ca fiind "tradiţionale". Şi nu, nu vor ieşi copii gay din start; ai mei (părinţii, adică) sunt amândoi mai straight decât straigh-imea însăşi. Asta nu m-a făcut să fiu ca ei. Şi, din nou, nu sunt unicat.

Că micuţul va suferi traume enorme într-o familie gay. Siiiiigur că da. Pentru că e de preferat să crească într-o familie straight cu o mamă alcoolică şi-un tată violent; asta e şi natural şi firesc, pentru că are doi părinţi de sexe diferite. Şi nu, aia nu-i traumă; traumă e să crească cu doi părinţi de acelaşi sex. Pe bune acum, cei care gândiţi aşa, vă auziţi? Nu vă zgârie pe creier obtuzimea de care daţi dovadă?

Şi da, pornisem de la dreptul de a te căsători. Faptul că, gay fiind, nu am acest drept mă face să mă simt... să spunem doar ciudat. Pentru că, una din două:
- ori îmi dai drepturi egale cu toţi cetăţenii, pentru că da, toţi restul au acest drept; nu contează că sunt crema societăţii sau că sunt violenţi, că sunt stupizi, că cerşesc la colţ de stradă pentru un colţ de pâine, că suferă de cine ştie ce sindrom sau că, pur şi simplu fac uz de acest drept pentru că sunt împinşi de la spate;
- ori duci mascarada până la capăt: ia-mi dreptul de vot, ia-mi dreptul la educaţie; obligă-mă să stau în spatele autobuzului, să nu merg pe trotuar, să nu vorbesc cu rasa pură - o, tu, măreaţă faptură straight! -, să nu am dreptul să deţin bunuri... Şi dacă tot ai făcut asta, de ce nu construieşti şi lagăre? Pentru că dacă tot sunt împotriva firii şi-mi negi un drept de care ar trebui să mă bucur ca persoană, nu ca orientare sexuală, măcar scapă de mine total. Fără drepturi oricum sunt un nimeni. Dar nici în felul ăsta nu-mi vei lua dreptul cel mai important; ăla pe care n-ai cum să-l scoţi din mine nici cu decrete, nici cu ameninţări: de a iubi pe cine vreau; aşa cum simt.


Pentru toţi cei care pot înţelege:


Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Nasol dă dragoste - p.2

Pe la 15 ani e musai să ai o broken heart. Chit că ai motiv, chit că nu. Adică, să ne înţelegem, motiv pe moment, să spunem că există. Ba chiar pare unul al nabii de serios. E din ăla, de te rupe, de-ţi vine să-ţi iei lumea-n cap şi să n-o mai dai jos; vrei să spargi paharele în dinţi, să dai cu pumnul în perete, să-l doară şi pe el cât te doare pe tine, nu mai ieşi din playlist-ul ăla deprimant nici cu ordinul procuraturii, mă rog, chestii din astea la care, dacă te uiţi peste câţiva ani, ridici din umeri şi zâmbeşti nostalgic.

Acu', fiecare în funcţie de noroc, mai are câte o broken heart de-a lungul timpului; ba chiar şi două, şi trei, în funcţie de cât îl ţine corazonul. Şi da, ridic din umeri şi zâmbesc nostalgic cu gândul la vremurile alea când îmi construiam minuţios povestea, când da, era senzaţional să te gândeşti că doare da' o să treacă, şi când mă trezeam a doua zi şi-mi dădeam seama că, până la urmă, dracu' nu-i atât de negru şi orice poate fi rezolvat.

Dar nu despre inima mea va fi vorba azi. Azi va fi despre două chestii din "înţelepciunea bătrânilor". Bătrânilor? Vorba vine, pentru că le-am auzit zilele trecute şi nu, nu erau din gura bătrânilor cu barbă lungă şi hăinuţe albe, care şedeau liniştiţi în jurul focului. Neee... ăia tăceau mâlc. Astea-s aşa... mai lumeşti să spunem şi, cu toată tenta lor premonitorie, nu ştiu de ce îmi vine cam greu să le iau drept bune.

Şi se întâmplă cam aşa:
1. Cică pentru a trece peste o despărţire, ai nevoie de exact jumătate din timpul petrecut cu persoana cu pricina.
Ooookk, zic, şi-mi dau cuşma mai pe spate. A, da, mă şi scarpin nedumerită-n cap, îmi ridic sprânceana, alea-alea şi nu, nu uit să duc lăbuţa la inimă şi să spun: Înţeleg faza şi, până la un punct, e de-a dreptul digerabilă. Adică da, stai 2 luni cu o persoană, îţi ia o lună să treci mai departe; hai, fă-le 6 luni, cu trei; accept şi faza aia cu doi ani, în care v-aţi făcut planuri, aţi stat şi o bucată de timp în acelaşi apartament, hmm... un an de recuperare e uman şi acceptabil. Nu spun acum că intensitatea unei relaţii ţine doar de timp; departe de mine gândul, pentru că-n două luni poţi iubi cât alţi-n 580. Daaaar, mă refer strict la înjumătăţirea perioadei critice.

Şi-aici vine partea dureroasă: dacă ai stat 10 ani cu o persoană, asta înseamnă că vei fi din nou pe picioarele tale în alţi 5? Ufff... asta doare. O simt direct în stomac. Da' dacă ai stat 50, şi acu' ai 70, înseamnă că-ţi revii de-abia la 95? Sânge pe pereţi! Păi, ai putea la fel de bine să spui "niciodată", pentru că ar fi mai aproape de adevăr.

De când până şi chestia asta, care era atât de umană, a ajuns să fie redusă la o formulă matematică? Nu mai depinde de la persoană la persoană, în funcţie de chestiile pe care le-a trăit, pe care şi le aduce aminte, peste care nu poate trece, în baza cărora are insomnii şi e zombie non-stop? Păi, în stilul ăsta o să aud în curând că dragostea în sine e ceva de genul radical pătrat din numărul orelor pe care le-aţi vorbit, de-nmulţit cu suma cadourilor, astea toate în paranteză pătrată, adunate cu amintirile frumoase, totul împărţit la numărul de certuri din perioada respectiva. Scuzaţi dacă matematica mea scârţâie pe alocuri, da' cam aşa îmi imaginez; să complici o chestie deja complicată prin definiţie... Nu pricep şi pace bună.

2. Dacă vrei să te măriţi şi să fii fericită, reţeta e aşa: te măriţi de două ori; prima dată din dragoste, şi a doua oară pentru bani. Ei, tre' să recunosc că asta m-a băgat total în ceaţă. Două căsătorii... înţeleg. O dată din dragoste şi o dată pentru bani, diger; cam greu, dar diger. Ce nu pricep e ordinea. Adică eşti cu cineva pentru ăl big love, de bine de rău vă decurcaţi, e the thing, the strălucire, the love of a lifetime, şi renunţi la asta în favoarea unei chestii pur materiale?

Mă depăşeşte pentru că, dacă tot eşti axată pe 2 chestii mari şi late, başca un divorţ baban, n-ar fi mai logic să fie întâi pentru bani, faci buzunarul gros, şi-apoi trăieşti Happily Ever After cu the love of your life? Da, aici poate devin prea matematică, da' de ce ai vrea să-ţi petreci tot restul vieţii înconjurat de bani, ştiind că nu vei mai zâmbi niciodată? Oricum ai încerca s-o-ntorci tot e al nabii de deprimant. Şi, repet, sânge pe pereţi! Practic ai toată viaţa aranjată, cu certitudinea că n-o să zâmbeşti niciodată somnoros fericită, dar o să îţi permiţi să cumperi un lanţ de cafenele...

Mă opresc aici. Nu de alta, da' dacă nu le-am priceput prima dată, nu le-am priceput nici acum şi, nu, n-o să le pricep niciodată, înseamnă că nu-s reţetele pentru mine. Pentru cei care cred că le pot găti urmând cu sfinţenie instrucţiunile, ce să zic? Mult noroc???

Pân' la următoarele "înţelepciuni" nedigerate, la bună vedere!

Hippocrate, unde eşti?

Nu sunt nici un adept, nici un fan al căsătoriei. După cum am mai spus, mi se pare inutilă. Un act în plus, multă bătaie de cap pentru organizare, neuroni pierduţi degeaba. În plus, să fim serioşi, o despărţire oricum e ciudată, se lasă cu victime şi cu mult sânge, de ce să mai ai şi-un act pentru care trebuie să alergi dezlegat mult timp ca să ajungi la performanţa de a-l rupe? Da, există avantaje legale, să spunem, da' şi-aşa e complicat; de ce să complici lucrurile mai tare?

Din punctul meu de vedere e simplu: n-ai nevoie de-un act care să-ţi legalizeze sentimentele. Da' dacă unii aleg să strice cerneala şi hârtia, e numai şi numai problema lor. A, da, şi mai e o fază: n-o să înţeleg nici dacă-mi baţi un cui în cap faza aia cu "am deja o vârstă, e timpul s-o fac şi pe asta". Mă laşi? E atât de leit-motiv şi-atât de convenţional că mi se strepezesc dinţii, başca măseaua de minte care se chinuie de ceva timp să-şi facă apariţia.

Da' nu, n-am de gând să desfiinţez căsătoria; nu azi. Azi e aşa: dacă nu eşti căsătorit, şi-ai trecut de faimoasa vârstă de 18-20-24 de ani, şi eşti cu cineva, atunci în mod sigur trăieşti "în con-cu-bi-naaaaaj". Să repetăm în cor, băieţei şi fetiţe, con-cu-bi-naaaaj! Cu lăbuţa sincer dusă la inimă spun că mie asta-mi sună a boală. Cuvântul în sine, adică. De parcă e musai să te duci la medic, să-ţi prescrie o reţetă şi să treci cu brio de această maladie în care te complaci.

Ăăăă... newsflash! Nu e o boală; nu se vindecă; nu există reţeta aia magică pe care trebuie s-o respecţi pentru ca, mai apoi, să treci de la stadiul de "concubinaj" la cel de "căsătorit", care ar însemna vindecarea totală. E pur şi simplu o stare de fapt. Şi mie-mi sună a boală pentru că, de obicei, când e vorba despre persoane care trăiesc "în concubinaj", se adoptă un ton din ăla complice, o privire dezaprobatoare şi, eventual, o clătinare din cap plină de substrat. Adică eşti aşa, într-o promiscuitate totală, nu există scăpare pentru sufletul tău păcătos, clar vei arde în focurile iadului celui fără de fund. Bine, exagerez puţin, da' impresia asta mi-o dă cuvântul cu pricina. Repet, aprob total starea, cuvântul mă calcă pe ficaţi.

Şi mai e încă unul: celibatar. Waaa... mi se zburleşte codiţa. Bine, aici trebuie să recunosc că mi se zburleşte pentru că e folosit de obicei pentru bărbaţi. Adică, un bărbat necăsătorit e celibatar; o femeie necăsătorită e fată bătrână. Şi da, auzită din aceleaşi guri care clatină dezaprobator la concubinaj, mi se face şi pielea găină, pe lângă codiţa zburlită anterior.

Că alegi să fii "celibatar" e numai şi numai problema ta; sau... "fată bătrână". Poate celibatarul trăieşte în concubinaj cu fata bătrână. Sau doi celibatari, sau două fete bătrâne. De ce trebuie să vezi feţele alea chinuite, puţin smochinite, privirea aia plină de compasiune şi dezaprobare în acelaşi timp când eşti etichetat? Deci nu-i de ajuns că există cuvinte care parcă-s scoase direct din dicţionarul de termeni medicali, mai trebuie să mai existe şi PRIVIREA? Săraca mea inimă nu mai poate suporta. Sprânceana mi se ridică instantaneu şi iremediabil. Indubitabil mă enervez.

Pentru că da, o fi o problemă pentru restul lumii "normale", care îşi trânteşte verighetă pe inelarul stâng, care alege să păstreze actul ăla în cutia sacră, special creată pentru acte, care cochetează cu ideea de a-şi duce mai departe linia de sânge şi care îşi va învăţa moştenitorii că cele două cuvinte sunt rele sau demne de milă; da' ca orice problemă, eu zic că ar trebui una din două: ori tratată, ori păstrată pentru sine. De lumea "normală", adică. Altminteri riscăm să ne întoarcem la perioada aia cu căsătorii aranjate şi femei vândute ăluia de dă bucata cea mai mare de pământ şi cele mai multe oi. Şi asta da, ar fi patetic.

Nasol dă dragoste

Cică fotografia înseamnă despărţire. Adică, dacă ai făcut o poză cu cineva, clar înseamnă că urmează şi-un bye-bye cât de curând. Mi s-a ridicat sprânceana mai mult interogativ decât critic. Păi, eu am maldăre de fotografii. Munţi întregi, cu tot felul de persoane, şi da, de pe vremea când la modă erau pozele alea de le puteai ţine în mână. Da, unele persoane nu mai există, da' mă-ndoiesc că bunică-mea a murit pentru că a făcut poze cu mine. Asta ar fi de-a dreptul bizar.

Am poze palpabile şi poze din astea moderne, doar vizibile, mai puţin palpabile. Nu văd legătura între a te trage-n poză cu cineva şi o iminetă dispariţie. Doar dacă nu faci poza cu bliţ, lumina de la el te orbeşte, te dai doi paşi mai în spate, te-mpiedici de-un bidon, te dezechilibrezi, dai să te sprijini de perete, te sprijini de fapt cu mâna de ochiul aprins al aragazului, te panichezi şi, încercând să supravieţuieşti, intri cu ochiul direct în cuier, unde rămâi înfipt pentru vecie. Cam asta ar fi probabilitatea unei despărţiri cauzate de o poză...

Da' cică faza e la fel de reală ca şi ghinionul adus de pisicile negre, deci cine-s eu să pun la îndoială veridicitatea ideii?

Mai e şi faza aia cu inelul. Dacă vrei să vezi/probezi inelul cuiva, nu-l vei primi direct în mână, ci ţi-l va lăsa pe masă; să nu vă furaţi iubirile între voi. Da' dacă eu vreau să probez, de exemplu, inelul maică-mii, care e posibilitatea şi probabilitatea să ne batem pe o a terţa persoană? Sau dacă e vorba de inelul lu' cutare, in love forever cu Gicu, care sunt şansele să mă uit la Gicu? Hmm... undeva mult sub zero, pentru că Gicu nu e genul meu; deci n-o să-l vreau nervos, total şi iremediabil. Aşa că nu mai căuta o masă pentru a-mi aşeza bijuteria; sunt safe.

Tot apropo de bijuterii, dacă-ţi pierzi verigheta, clar divorţezi. Dacă pierzi cercel, medalion, brăţară de la persoana cu care eşti, ghici ce! Vă despărţiţi. Da' dacă le pierzi şi, după un timp, le găseşti, ce se întâmplă atunci? Printr-o magie şi-o vrăjitorie sunteţi din nou împreună? Da' dacă-ţi sunt furate chestiile astea, atunci ce? Sau dacă le dai din proprie iniţiativă?

Şi mai ştiu una tare de tot: dacă mergeţi pe stradă şi vă nimereşte un stâlp în cale, în nici un caz nu-l ocoliţi prin părţi diferite; nu-l lăsaţi la mijloc cu alte cuvinte pentru că... da, suspans total... şi asta tot despărţire înseamnă. Dacă aş avea mustaţă, aş zâmbi pe sub ea. Adică, să-nţeleg că stâlpul cu pricina e malefic, şi foarte interesat de viaţa ta sentimentală, ba chiar e şi un stâlp cam gelos de-l ţine să facă faza asta. A, da, şi lasă-mă să ghicesc, după ce ai trecut de el, se transformă în pisică neagră şi se duce să mai facă viaţa amară şi altora, nu?

Şi astea-s doar câteva exemple, pentru că, frate, s-ar putea scrie o enciclopedie cu toate chestiile pe care le auzi şi care bat apa-n piuă pe acelaşi subiect. Din punctul meu de vedere e foarte simplu: există jdemii de motive pentru care să nu mai fii cu cineva; de la faptul că nu-ţi convine cum îşi scoate şosetele pân' la faptul că arde mâncarea; că râde prea tare sau că nu râde deloc; că sforăie, că ţipă, că nu vorbeşte, că nu face niciodată nimic cute şi roz şi pufi, că nu sunteţi pe aceeaşi lungime de undă sau că, pur şi simplu, n-a fost să fie. Da' în nici un caz nu cred că e cea mai bună metodă să dai vina pe un stâlp; doar dacă eşti destul de bolovan încât să crezi asta.